GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (25) Revolte în stradă. La Mariinski, muzică

La Petrograd – în zilele revoluției din februarie 1917

Consecințele evenimentelor politice și sociale care au avut loc în capitala țaristă – Petrograd – ÎN FEBRUARIE/MARTIE 1917, au fost uriașe. Pentru Rusia – și nu numai. Rapiditatea cu care s-a consumat acest moment a fost năucitoare și aproape incredibilă. S-au emis critici, regrete și s-au născocit metafore. Un observator politic înzestrat cu imaginație aprecia, cu ironie amară, că  ultimul vlăstar al dinastiei Romanov, Țarul Nicolae al II-lea, renunțase la tron, la Imperiu, cu ușurință –  ”precum un comandant al unui escadron de cavalerie”. 

CAVALERIA LUI LENIN

Dar ”escadronul” pierdut de Țar era acum pe străzi. Și el era alcătuit – metaforic vorbind – nu numai din soldați ci și din civili – bărbați și femei din uzinele Petrogradului și din cartierele sărace ale orașului. Curând, Lenin avea să scoată pe străzi, la Petrograd, la Moscova și în alte orașe ale Rusiei, escadronul său, cavaleria sa, ”cavaleria bolșevică”. Cu ea  el avea să treacă prin foc și sabie tot ceea ce constituise până atunci baza regimului țarist înlăturând o dictatură, dictatura Țarului, cu o altă dictatură, dictatura proletariatului. În tumultul unor asemenea evenimente sosea la Petrograd, în februarie 1917, George Enescu. Cum am spus, documentele de impresariat privind turneul lui George Enescu la Petrograd în februarie 1917, ne lipsesc. Fie nu există – era război, era revoluție – fie n-au fost căutate de exegeții vieții și operei marelui muzician român. Așa încât nu știm când, în ce zi anume , va fi sosit muzicianul român la Petrograd și cât va fi stat el acolo. Alexandru Cosmovici menționează în lucrarea sa, pe care am citat-o în episodul anterior, că turneul lui George Enescu în Rusia din februarie 1917 ar fi durat două săptămâni. În aceste ”două săptămâni” era inclus și drumul – dus-întors? Poate că da! Căci drumul cu trenul de la Iași la Petrograd dura câteva zile – în condiții normale, de pace. Dar acum, acum era război și căile ferate ruse și așa precare, erau înțesate de soldați și echipamente militare pentru front. Și toate trenurile aveau o singură direcție: spre vest. Spre România! Adică spre Europa! 

MARTOR OCULAR?

Zilele petrecute de George Enescu la Petrograd – data sosirii și aceea a plecării – sunt importante pentru că astfel  putem să știm la ce evenimente va fi fost martor muzicianul român. Va fi văzut el, cu ochii lui, pe viu, cum se spune, marșul pașnic al femeilor din 23/8 martie 1917? Va fi urmărit el, din camera de hotel sau de pe stradă, evenimentele ce au urmat care, după cum am arătat, n-au mai fost atât de pașnice? Va fi văzut el confruntarea civililor pașnici cu soldații? Va fi auzit el împușcături și va fi văzut cu ochii săi, morți și răniți sângerând pe caldarâm? Va fi fost el la Petrograd în acele zile tensionate când Țarul încerca să-și salveze coroana trecând-o fiului său, Țareviciul Alexei și mai apoi fratelui său, Marele Duce Mihail? Va fi asistat el la desfășurarea unui eveniment politic uriaș: căderea regimului țarist, sfârșitul unei dinastii, dinastia Romanov care s-a aflat pe tronul Rusiei 300 de ani? Octavian Lazăr Cosma, un tânăr muzicolog român care, în anii 1954-1957, a beneficiat de o bursă de studii doctorale la Conservatorul de Muzică Nicolai Rimski Korsakov din Leningrad (noul nume dat de regimul sovietic fostei metropole țariste) încearcă să fixeze, calendaristic, zilele petrecute de George Enescu la Petrograd în februarie 1917. Să citim.

CE SPUN ”SURSELE”?

În studiul său intitulat ”Interpreți români în Rusia”, publicat în revista ”Probleme de muzică” Nr. 5, din 1957, tânărul bursier român, precizează că la Petrograd  George Enescu a intrat în concert (concertul organizat de Alexander Siloti la Teatrul Mariinski – n. ns)  ”abia sosit” (subl. ns.) ”Nu avem probe – scrie domnia sa – să considerăm că a fost vreun turneu dinainte organizat deoarece solist al concertului din 25 februarie era fixat violonistul rus Kahanski” (Paul Kochanski, violonist rus, de etnie poloneză – n. ns.) (Octavian Lazăr Cosma, ”Interpreți români în Rusia”, Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, p. 77.) Așa dar, potrivit acestei precizări știm că George Enescu a concertat la Petrograd în ziua de 25 februarie 1917 pe stil vechi, adică în 10 martie 1917, pe stil nou. Să reținem că Marșul femeilor din Petrograd pentru pâine a avut loc cu ocazia zilei de 8 martie, Ziua Internațională a Femeilor. Deci, este posibil ca muzicianul român să fi fost la Petrograd în acea zi. Cu siguranță el va fi fost în zilele următoare întrucât, așa cum notează Octavian Lazăr Cosma concertul său de la Teatrul Mariinki a avut loc în 10 martie pe stil nou. Punând sub lupă presa cotidiană de la Petrograd, Octavian Lazăr Cosma găsește o informație scurtă în ziarul ”Novoe Vremia” unde se menționează: ”În concertul de astăzi (ultimul din această stagiune) al lui A. Zilotti  (Siloti – n. ns.) la Teatrul Mariinski în locul violonistului Kahanski apar domnișoara M. B. Cerkaskaia și renumitul violonist român George Enescu abia sosit la Petrograd (subl. ns.) care a mai apărut, în 1909, la aceste concerte” (Concertele Siloti – n. ns.) (ibidem. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 78). Atât. ”Cronici în ziare – notează Octavian Lazăr Cosma – nu există asupra acestui concert deoarece – explică tânărul student român – în zilele următoare, din cauza revoluției care începuse, nu apar ziarele”. Și tânărul muzicolog conchide: ”Enescu este deci la Petrograd la izbucnirea revoluției din februarie”.

O ÎNTREBARE FĂRĂ RĂSPUNS

Distinsul autor pare interesat și de durata prezenței muzicianului român la Petrograd în acele zile tulburi. Dar, pe baza datelor de care dispunea atunci – sursele deschise, evident – nu putea afla nimic, așa încât precizează: ”Cât timp a stat aici, nu știm” (subl. ns.) (ibid. loc. cit.) Împins de curiozitatea sa, de acribia sa, Octavian Lazăr Cosma mai găsește un indiciu asupra prezenței în Rusia, în februarie 1917, a muzicianului român. ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta” (Gazeta muzicală rusă) din 12/25 martie 1917 publica o scurtă referire la George Enescu. Muzicologul rus făcea aprecieri pertinente asupra muzicianului român. ”Foarte interesant este – scria  autorul rus – violonistul George Enescu; acesta este un distins muzician, sensibil, cu ton, tehnică și un simț ritmic admirabil”. Cercetătorul român, Octavian Lazăr Cosma, observă că textul nu poartă o semnătură ci doar inițialele autorului rus: B.T. Astfel, presa rusă este extrem de lapidară privind prezența la Petrograd, în februarie/martie 1917, a muzicianului român. Niciun cuvințel despre programul acelui concert. Doar câteva referiri, cele din ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta”, privind măiestria artistică a violonistului român. Dacă ne uităm bine, ele nu se deosebesc prea mult de cele făcute în cronicile publicate la Moscova și Petersburg în octombrie 1909 cu ocazia primului turneu al lui George Enescu în Rusia. De atunci trecuse aproape un deceniu. Dar, se pare, jurnaliștii și criticii muzicali  de la Moscova și Petrograd, rămăseseră prizonierii acelorași șabloane. Ei nu-și schimbaseră opiniile despre muzicianul român. 

LA MARIINSKI – SE TRAGE CORTINA

Precizarea din ”Novoe Vremia” potrivit căreia acesta era ultimul concert al stagiunii concertelor de la Teatrul Mariinski conduse de marele muzician și manager, Alexander Siloti, indica situația gravă din Capitala țaristă, răvășită acum de mitinguri, proteste, greve și împușcături. Din cauza evenimentelor, a Revoluției, o stagiune muzicală, lansată, ca de obicei în toamnă, sub emblema unei personalități muzicale a spațiului muzical rus, precum era  Alexander Siloti, se încheia precipitat, la începutul anului, în februarie/martie 1917. Astfel, pentru Alexander Siloti, concertul cu George Enescu și M. B. Cerkaskaia de la Teatrul Mariinski avea să fie, așa cum preciza ”Novoe Vremia”, ultimul. Și credem că așa a fost. Peste câteva luni, după ce bolșevicii conduși de Lenin vor ieși victorioși în ceea ce s-a numit Revoluția din Octombrie, Alexander Siloti va fi destituit și supus acțiunilor agresive ale teroriștilor bolșevici: percheziții, confiscarea unor documente și cărți de valoare, trimiterea sa la închisoare. În urma acestor umilințe și suferințe, în 1919, distinsul muzician rus va lua drumul exilului. La fel ca mulți alți mari muzicieni ruși – compozitori și interpreți. Și nu numai.

LUI KOCHANSKI I-A FOST FRICĂ!

Grație puținelor informații din presa cotidiană de la Petrograd depistate și puse în pagină de tânărul (pe atunci) muzicolog Octavian Lazăr Cosma, știm că George Enescu avea să cânte în ziua de 25 februarie/10 martie 1917 (pe stil vechi) la Teatrul Mariinski în locul violonistului Paul Kochanski care – se spunea – era bolnav. Să-și fi anunțat violonistul polonez imposibilitatea de a participa la Concertul organizat de Alexander Silotti cu mult înainte de data Concertului? Să fi fost acest ”refuz” determinat de evenimentele ce se preconizau la Petrograd? Să fi fost el mai bine informat, pe ”surse”, și să fi găsit acest pretext – al unei stări de sănătate precare – pentru a  ocoli riscul unei întâlniri cu un oraș răvășit de nemulțumiri și revolte cu urmări imprevizibile? Cu siguranță, această decizie îl va fi pus pe Alexander Siloti, iscusitul manager al Concertelor Siloti, care-și câștigaseră o faimă internațională și care se bucura de respectul și participarea celor mai mari personalități ale vieții muzicale europene, într-o situație limită: aceea de a renunța la Concertul de la Teatrul Mariinski. Sau de a-l susține, cu orice preț! Să fi ales Alexander Siloti – această ultimă variantă, găsindu-l pe George Enescu drept înlocuitor al violonistului polonez? Acesta să fi fost gândul care va fi stat la baza acelei solicitări urgente făcute de Alexander Siloti muzicianului român invitându-l la Petrograd, să cânte în locul violonistului polonez? Așa cum avea să declare mai târziu, George Enescu plecase la Petrograd, în vreme de război, în plină iarnă siberiană, traversând stepele ruse, într-un tren militar, la invitația lui Alexander Siloti. Va fi coincis această invitație cu dorința sa de a face un turneu în Rusia pentru a strânge fonduri pentru sinistrații de război? Iar această decizie era o inițiativă personală a muzicianului român și nu o misiune dată de Comandamentul Central al Armatei Române sau a Crucii Roșii Române.

PENTRU CINE VENISE?

Cel care făcea această precizare era chiar muzicianul român. În 1946, pregătindu-se să plece într-un nou turneu în Rusia, Rusia Sovietică, George Enescu făcea declarații despre turneele sale din Rusia țaristă. Despre turneul din 1917, care avusese loc în împrejurări atât de dramatice și pline de riscuri, el releva motivele care-l determinaseră să înfrunte riscurile provocate de război, inclusiv cele ale unei revoluții. Muzicianul român declara că în 1917 plecase ”din Iașii înfometați și decimați de exantematic” să ceară ajutoare prin simpla sa ”calitate particulară”. ”Încercam să obțin ajutoare prin relațiile mele personale”, preciza muzicianul român. (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21 aprilie 1946, pag. 4, în volumul, George Enescu , Interviuri din presa românească (1898-1946,  Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 402). Acesta va fi fost impulsul care va fi determinant decizia sa de a accepta invitația lui Alexander Siloti? Acesta va fi fost factorul determinant al hotărârii sale de a lua drumul Rusiei în plină iarnă siberiană – traversând stepele ruse, într-un tren militar? Va fi sperat muzicianul român că va obține beneficii pecuniare? Că la Petrograd, prin truda și capacitatea organizatorică a lui Alexander Siloti, va susține unul, sau mai multe concerte și că astfel se va împlini dorința sa de a strânge fonduri pentru sinistrații de război? Pentru mamele și tații, pentru frații și surorile acelor tineri ostași pe care-i urmărise la Iași, îmbrăcați în mantale și cizme noi, cu chipurile arse de ger, mergând tăcuți în coloane ce aveau o singură țintă: frontul, tranșeele? Privindu-i cum trec tânărul muzician se va fi întrebat: câți dintre ei aveau să se mai întoarcă acasă? Câți aveau să rămână întregi – la trup și la minte? Câți aveau să scape din ghiarele morții care pândea peste tot? Câți aveau să se întoarcă în izbele lor sărace? Câți? Iată, pentru aceștia, trebuia el să cânte! Dar visul – altfel minunat și plin de noblețe – avea să se lovească de o realitate pe care tânărul muzician român n-a avut cum s-o anticipeze! Revoluția! În condițiile când mulțimea era pe străzi și regimul țarist, dinastia Romanov, se prăbușea după o dominație de trei sute de ani, concertul programat de Alexander Siloti la Teatrul Mariinski devenea o aventură, o extravaganță! A mai urcat George Enescu pe podiumul de concert când afară, pe străzi, se auzeau împușcături și mureau oameni? Da! A urcat!

Ce paradox! Pe străzi – împușcături, sânge, strigăte și morți! La Teatrul Mariinski – muzică! Un muzician – cântă! Și un  ambasador ascultă! Paradox? Sau Curaj? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (24) Cu trenul militar

Tren rusesc

Pentru George Enescu drumul spre Petrograd în acel februarie 1917 nu A MAI FOST nici pe departe ca cel parcurs cu aproape zece ani în urmă, în 1909 – la primul său turneu în Rusia. Atunci – era octombrie. Un octombrie însorit și neobișnuit de cald. Acum era februarie. Era iarnă! O iarnă siberiană care fusese, încă de la început, deosebit de grea. Cu multe zăpezi, cu viscole și geruri năprasnice. Acum, MUZICIANUL ROMÂN nu mai călătorea într-un tren internațional, confortabil, cu personal instruit, agreabil și plin de solicitudine, Ci într-un tren militar. Acum, nu mai era pace – Era război.

ÎN TREN

În februarie 1917, tânărul muzician român se ducea în Rusia să cânte nu pentru un public elitist, sofisticat și aristocratic, ci pentru a strânge bani pentru sinistrații de război: răniți, văduve, copii orfani, mame și tați îndurerați care și-au pierdut fii. De data asta, tânărul muzician român călătorea spre Petrograd într-un tren militar. În acele vremuri grele, nesigure, un loc într-un tren militar a fost o soluție norocoasă pentru tânărul muzician. Astfel, a putut călători în condiții de siguranță într-un tren care, fiind militar, nu era oprit prin stații, garat pe linii moarte și uitat acolo cu zilele. În plus, companionii săi de drum erau, de data aceasta, români. Nu ruși – ca în 1909. Un grup de ingineri de la Căile Ferate Române trimiși în Rusia să reglementeze situația trenurilor ce transportau armament pentru România. Ei mergeau la diferite centre de cale ferată rusești întinse pe un spațiu imens: de la portul arctic Murmansk și până la Balta, în Ucraina. Misiunea lor era una dictată de cerințele războiului în care Rusia, ca și România, erau implicate. Sarcina inginerilor români era aceea  ”de a urmări și îndruma vagoanele cu muniții venite din Franța pentru Armata română”,  vagoane care – precizează Alexandru Cosmovici – ”uneori se rătăceau sau stagnau prea mult pe lungul traseu” (Alexandru Cosmovici, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990, p. 27)

PARTENERII

Partenerii de drum ai tânărului muzician român erau ”mai toți de o vârstă cu Jorj” – notează Alexandru Cosmovici. Iar  pentru unii dintre ei – precum inginerul Alexandru Pleniceanu, Constantin Bușilă  sau C. Cantemir – zis ”Coco” –  George Enescu era un nume celebru. Ei îl vor fi văzut și ascultat adesea în sălile de concert din București și nu numai, întrucât muzicianul român făcea turnee în cele mai mici și îndepărtate orașe din România. Ei îl vor fi știut din saloanele aristocratice ale Bucureștiului unde se ”făcea muzică” și unde se vorbea des despre muzicianul român și iubita sa, prințesa Maria Cantacuzino. Căci, cei doi trăiau o poveste de dragoste neobișnuită, stârnind curiozitatea (și invidia) doamnelor și domnișoarelor din lumea bună. Astfel, în acel tren militar, în contextul unor vremuri atât de grele, precum era războiul, în condițiile unei ierni aspre, ale unui drum nesigur prin zăpezile și viscolul stepelor ruse, între George Enescu și companionii săi ingineri se va fi stabilit de la început o atmosferă de caldă camaraderie, de prietenie și înaltă prețuire. Căci inginerii de la Căile Ferate Române aflaseră care era scopul călătoriei companionului lor în Rusa: concerte de binefacere pentru sinistrații de război. Ei vor fi admirat, poate, curajul cu care muzicianul român luase decizia să înfrunte stepele ruse și să ajungă în vreme de război în orașul de pe Neva, la Petrograd. Așa dar, una peste alta, în pofida condițiilor aspre impuse de război, de gerul și zăpezile stepelor ruse, muzicianul român ajungea cu bine în orașul de pe Neva, la Petrograd. Dar dacă drumul cu trenul spre Petrograd se desfășurase în condiții de siguranță, fiind un tren militar, iar atmosfera din tren fusese agreabilă, camaraderească, întrucât mai toți partenerii de drum erau tineri, apropiați ca vârstă de tânărul muzician, atmosfera de la Petrograd era la polul opus. Aici, tânărul muzician român  avea să dea ochii cu revoluția.

ȚARUL PE FRONT – ȚARINA DISCREDITATĂ

În februarie 1917 în orașul de pe Neva, la Petrograd, aveau loc ample revolte de stradă care aveau să ducă la schimbări politice fundamentale: abdicarea țarului Nicolae al II-lea, căderea regimului țarist. Datorită războiului societatea civilă se confrunta cu grave probleme existențiale. Lipseau produsele alimentare elementare. Foametea pândea peste tot. Iarna grea, penuria de alimente, înfrângerile de pe front nutreau nemulțumirile, grevele spontane care erau înăbușite de soldați. Incapacitatea elitelor politice de a găsi soluții a alimentat spiritul de revoltă. Țarul Nicolae al II-lea era pe front, departe de Rusia, retras (aproape izolat) în trenul său special. El a ignorat propunerile Dumei de Stat (Parlamentul) care preconizau asigurarea stabilității politice și – se spera – a regimului țarist. Iar soția sa, Țarina Alexandra Feodorovna, rămasă ”acasă”, la cârma Imperiului, era incapabilă să găsească soluții. Era lipsită de autoritate fiind profund discreditată în societatea rusă, mai ales în rândurile aristocrației ruse. Iar din 1916 își pierduse și ”sfătuitorul” – ocult și nefast: Rasputin. Acesta fusese asasinat – ce bizar! – nu de un revoluționar ci de un tânăr din înalta aristocrație rusă.

SCÂNTEIA

 ”Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce, într-un final, vor duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare a fost un marș al femeilor”. (Bogdan Jitea, Revoluția rusă din februarie 1917, Historia, http://www.historia.ro/secțiune/generale/) El a fost organizat în ziua de 23 februarie/8 martie 1917 (stil vechi) cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Femeii. Un marș pașnic în care femeile revendicau nimic altceva decât PÂINE. Asigurarea pâinii, a pâinii zilnice, pentru ele și copii lor. În primul rând a pâinii. Căci, datorită efortului financiar cerut  de războiul în care Rusia intrase, guvernanții țariști impuseseră o drastică raționalizare a alimentelor. Datorită iernii, zăpezilor și gerului transportul pe calea ferată se blocase lăsând orașul fără alimentele necesare. În primul rând fără cereale. Brutăriile au rămas goale. Orașul nu mai avea pâine. Aceasta a fost ”scânteia” care a declanșat revoltele de la Petrograd din februarie/martie 1917. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uzinele Putilov, apoi soldații din garnizoana orașului. Britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților Țarului Nicolae al II-lea, a fost unul dintre  martorii oculari ai acestor evenimente. În Jurnalul său el sublinia caracterul spontan și anarhic al acestor manifestații, spiritul de revoltă al participanților la adresa Țarului și a guvernanților ruși. ”Revolta și dezordinea domneau pe străzi”  – scria el. ”Poporul spărgea magazinele, prăda brutăriile – femeile, mai ales” (subl. ns.) Manifestanții ”răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”. ( ibidem, Bogdan Jitea,  loc. cit.)

DE LA REVOLTE – LA REVOLUȚIE

La Petrograd – în zilele revoluției din februarie 1917

Evenimentele care au urmat marșului femeilor din 23 februarie/8 martie s-au înscris pe traiectoria unei revoluții. În următoarele zile mișcarea de protest s-a radicalizat. Grevele spontane ale muncitorilor s-au amplificat și în rândurile manifestanților au apărut sloganuri cu caracter politic: ”Jos autocrația” – adică Țarul și toată clasa politică prin care acesta își exercita puterea, ”Jos războiul”- adică sursa tuturor nenorocirilor și durerilor pentru cei plecați în război sau pieriți pe câmpul de luptă, în spitale și tranșee, etc., Protestatarii au atacat secțiile de poliție de unde au luat arme. Cu știința Țarului, Guvernul a mobilizat militarii din garnizoana orașului. Mulți demonstranți au fost uciși. Pe caldarâmul Pieței ”Znamenski” au rămas morți. (Cf. Bogdan Jitea, loc. cit.) Demonstranții au lansat apeluri către soldați. Le-au cerut să nu mai tragă. Le-au cerut să se alăture lor. În fond, ei și familiile lor sufereau aceleași lipsuri. Iar ei, ca soldați, erau supuși și altor riscuri și amenințări: frontul, trimiterea în ”linia întâi”, adică, într-un fel, la moarte! La început, apelurile către soldații scoși din cazărmi au fost ignorate. Frica era, încă, factorul dominant în garnizoana Țarului. Dar noaptea, o parte dintre  militarii trimiși să ucidă, au trecut de partea insurgenților. Ei s-au răzvrătit, și-au înlăturat ofițerii, au pus mâna pe arme, au părăsit cazarma, au ieșit în stradă și au trecut de partea manifestanților. În aceste condiții Țarul Nicolae al II-lea  a dizolvat Duma (Parlamentul) și a numit un nou guvern. Un Guvern Provizoriu. Dar situația scăpase de sub control.

ABDICAREA – NU SALVEAZĂ NIMIC

La Petrograd – în zilele revoluției din februarie 1917

Pierzând sprijinul regimentelor garnizoanei sale, Țarul devenise vulnerabil în fața presiunii publice. Manifestanților li se alăturaseră acum și soldații. Societatea civilă avea acum alături de ea și Armata – chiar dacă ea era numai aceea din garnizoana Capitalei. Țarul pierduse controlul asupra Capitalei sale. Curând, avea să piardă și Imperiul. Nicolae al II-lea intrase pe tobogan. Avea să fie ultimul Țar al Rusiei. În urma sfaturilor primite, în fond a presiunii exercitate de proprii săi generali, Țarul Nicolae al II-lea  a decis să facă o piruetă ce i se părea salvatoare. Să abdice, în favoarea fiului său, Alexei. Țareviciul avea numai 12 ani așa încât transferul de putere se realiza prin instituirea Regenței. Nicolae al II-lea acceptase această formulă cu speranța că astfel Rusia putea continua războiul în care se înglodase până în gât, că ordinea și disciplina puteau fi restabilite, că mișcările de stradă puteau fi potolite (înăbușite), că regimul țarist putea fi salvat. Regența – adică puterea provizorie – avea să fie transferată Marelui Duce Mihail, fratele Țarului. Dar, Marele Duce a respins soluția. Țareviciul Alexei era foarte bolnav. Suferea de hemofilie și era, practic, blocat și incapabil de a participa la cele mai scurte și nesemnificative evenimente oficiale impuse de protocolul regimului. Astfel, Regența propusă de Nicolae al II-lea, era o formulă fără viitor. Mai lucid, mai circumspect, sau poate mai puțin implicat, Marele Duce Mihail a refuzat Coroana ce i se oferea atât de neașteptat. Niciun compromis nu mai era posibil. Țarul Nicolae al II-lea a fost nevoit să abdice. Evenimentul avea loc la 2/15 martie 1917 (pe stil vechi). Se încheiau astfel  trei secole de dominație a Rusiei de către dinastia Romanov. Țarismul – intra în lada strâmtă a istoriei. În acele zile istorice, George Enescu sosea la Petrograd.

Cum va fi trăit muzicianul român evenimentele din frumosul oraș de pe Neva care aveau să ducă la schimbări fundamentale, istorice, privind evoluția politică și socială a Rusiei? Cum a decurs acest al doilea turneu al muzicianului român, desfășurat în condiții imprevizibile și riscante pentru viața sa? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (23) Impulsul

SĂ NE APLECĂM PUȚIN ASUPRA UNUI MOMENT CARE – CREDEM – CA VA FI CONSTITUIT SURSA IMPULSLUI PE CARE-L VA FI SIMȚIT TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN, GEORGE ENESCU, ÎN ACEA ZI GEROASĂ DE IARNĂ CÂND A HOTĂRÂT SĂ PLECE ÎN RUSIA! APARENT ERA UN MOMENT BANAL. UN BĂRBAT TÂNĂR, ÎNTR-O SANIE TRASĂ DE UN CĂLUȚ SLĂBĂNOG, STĂ ȘI PRIVEȘTE CUM TREC PRIN FAȚA OCHILOR SĂI, COLOANE DE OSTAȘI. CUI NU-I PLACE SĂ SE UITE LA OSTAȘI – ATUNCI CÂND TREC ÎN COLOANE? ȘI MAI ALES ATUNCI CÂND CÂNTĂ? VĂ AMINTIȚI POATE CUM SUNĂ GLASURILE LOR? CUM CÂNTECUL ÎMPRUMUTĂ CEVA DIN RITMUL PAȘILOR LOR? CUM GLASURILE LOR CAPĂTĂ UN TIMBRU APROAPE EGAL, CALM ȘI ÎN ACELAȘI TIMP BĂRĂBĂTESC? ESTE UN MOMENT EMOȚIONANT! ÎNĂLȚĂTOR! IAR OSTAȘII CARE TRECEAU PRIN FAȚA OCHILOR SĂI ERAU OSTAȘI TINERI. OSTAȘI RUȘI. OSTAȘI – CE PARADOX – ECHIPAȚI CU MANTALE NOI, CU CĂCIULI ȘI CIZME NOI, DE PARCĂ AR FI MERS LA PARADĂ, NU ÎN TRANȘEE, ÎN BĂTAIA GLOANȚELOR, NU PE FRONT – NU SPRE MOARTE! ÎN ACELE ZILE, LA IAȘI, ERAU MULȚI SOLDAȚI. IAR TRECEREA LOR ÎN COLOANE ERA APROAPE UN MOMENT BANAL! DA, DAR, ÎN DIMINEAȚA ACEEA, ACEST MOMENT BANALERA TRĂIT DE UN OM ÎNZESTRAT CU O ÎNALTĂ NOBLEȚE SUFLETEASCĂ, DE UN ARTIST CAPABIL DE O ÎNATĂ DĂRUIRE. DE GEORGE ENESCU!

”BĂDIA JORJ

Era în 9/22 februarie 1917” (pe stil vechi – n. ns.) scrie Alexandru Cosmovici, văr după mamă al lui George Enescu. ”Drumurile erau încă înzăpezite după o lună de iarnă grea. Birja cu care venea de obicei Jorj, urcând dealul Copoului până la noi se transformase într-o săniuță trasă de același cal slăbănog” (Alexandru Cosmovici. George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990, p. 26). Din însemnările lui Alexandru Cosmovici înțelegem că George Enescu, ”bădia Jorj” – cum i se spunea tânărului muzician  în familia Cosmovici – era un vizitator frecvent în casa fratelui mamei sale, Corneliu Cosmovici, ”Moș Leon” cum era alintat în numeroasa familie Cosmovici. Aici, la Iași, erau în primul rând copiii care-l adorau pe ”bădia Jorj”. Se jucau cu el ”de-a muzica”, în casă fiind numeroase instrumente muzicale: o mandolină, o chitară, un flaut, două țitere, una mare, una mică, castaniete, un armoniu, viori, un pian cu coadă, o pianină, etc., etc., (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11) Acum, însă, vizitele sale erau mai dese, întrucât, din cauza războiului, George Enescu se refugiase la Iași, în ”România mică”, așa cum se refugiaseră Guvernul, Casa Regală, elitele intelectuale și artistice ale țării, Comandamentul Central  al Armatei Române, echipele Crucii Roșii Române, etc., etc., Aici, la Iași, se afla și iubita sa, prințesa Maria Cantacuzino, care împreună cu alte înalte doamne ale societății românești, intrase în serviciul Crucii Roșii Române. Într-un oraș sufocat de refugiați și de trupe române și ruse, muzicianul român își găsise într-o pensiune ceva mai retrasă, pe strada Vovideniei, două cămăruțe modeste, unde exista (lucru mare) și un pian acordat și putea lucra în ceasurile (puține) de liniște.

MULȚI MILITARI RUȘI

În ziua de 9/22 februarie (stil vechi), George Enescu, era din nou musafirul familiei Cosmovici. Dar, contrar obiceiului său, acum întârziase. ”Fusese blocat în sania lui la întretăierea străzilor Asachi și Codrescu, unde a trebuit să oprească până la scurgerea regimentelor rusești” – scrie Alexandru Cosmovici -. La Iași, datorită războiului și obligațiilor ce decurgeau din alianța militară a României cu Rusia, erau și militari ruși. Mulți militari ruși. Prezența lor stârnise comentarii, unele nu tocmai încântătoare, din partea localnicilor și mai ales, a edililor. Aceștia se confruntau cu grave probleme de cazare și aprovizionare a puhoiului de lume ce, sub presiunea războiului, se refugiase la Iași. Iar prezența militarilor ruși le accentuaseră. În Jurnalul său de război, Regina Maria a României scria: ”Rușii veniți ca salvatori s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus, fiindcă au venit ca un puhoi fără sfârșit. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranța de a ne păstra o parte din teritoriu, dar la început nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foametea! Mulțimea aceasta nenumărată de ruși, trebuia să mănânce!” (Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, traducere de Anca Bărbulescu, ediție îngrijită de Lucian Boia,  Humanitas, București, Vol. I, p. 354) În coloane nesfârșite treceau și în dimineața zilei de 9/22 februarie 1917. De data asta toți erau tineri. ”În dimineața acelei zile – scrie Alexandru Cosmovici – treceau pe strada noastră în marș neîntrerupt, venind dinspre Prut, prin Sculeni, tinere trupe rusești, echipate cu mantale și căciuli groase noi, ca scoase din cutie. (subl. ns.) Mergeau spre fronturile din sudul Moldovei sau din Bucovina”. Atras, ori poate uimit, de spectacolul pe care-l avea sub ochi, Alexandru Cosmovici a privit coloanele de soldați ruși intrați în România prin gara Sculeni. ”Am stat  în poarta casei – scrie el – și am privit ore întregi cum trec în șiruri nesfârșite”. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 26) 

ÎN HAINE NOI – ERAU TRIMIȘI SĂ MOARĂ

La fel va fi stat și George Enescu în sania lui trasă de acel căluț slăbănog. La fel va fi privit și el, chipurile arse de ger ale acelor ostași tineri în mantale și căciuli noi, scoase din depozitele serviciilor de intendență rusești. Imaginea acestor tineri ce fuseseră luați de pe la casele lor și trimiși pe front, în tranșee, sub gloanțe –  va fi stârnit tânărului muzician, un gând trist, amar, pe care nu va ezita să-l împărtășească gazdelor sale. ”În timpul mesei – scrie Alexandru Cosmovici – ne-a povestit, impresionat încă, despre bieții băieți, abia adolescenți care, rupți de pe la casele lor, fuseseră înregimentați forțat ca să completeze golurile tranșeelor acestui crunt război ce se tot prelungea”. Lui George Enescu i se părea că trimiterea pe front a acestor tineri era o gravă nedreptate. Și mai grav i se părea sacrificiul la care erau împinși. În timpul mesei el a dat glas gândurilor sale îndurerate: ”să mori pentru alții, fără rost” și să rămână în urmă ”atâtea familii amărâte” – notează Alexandru Cosmovici, spusele vărului său. Erau gânduri despre grozăviile războiului pe care tânărul muzician le întâlnea zi de zi în spitalele din Moldova, unde cânta aproape zilnic. Erau gânduri ce-i  trecuseră prin minte, privind chipurile îmbujorate de ger ale acelor tineri ostași al căror viitor părea pecetluit. Umblând prin spitalele de campanie, cu vioara sub braț, el văzuse, înfășurate în bandaje, alte și alte chipuri, și ele tinere, ce supraviețuiseră urgiei tranșeelor și canonadelor de artilerie. Această întâlnire inopinată cu coloanele de ostași tineri ce veneau din stepele ruse, aceste gânduri grave privind viitorul lor nesigur, datorită războiului, vor fi fost pentru tânărul muzician român, ”punctul critic” al deciziei sale de a pleca în Rusia. După cum ne lasă să înțelegem Alexandru Cosmovici, până să vadă acele coloane cu soldați ruși ce au mărșăluit prin fața sa, George Enescu nu era – încă – decis să plece în Rusia. Dar – scrie el – ”după cele ce văzuse în dimineața aceea” avea să se hotărască ”să meargă în Rusia să concerteze, la ei acasă (acasă la ostașii ruși, adică în Rusia – n. ns.) pentru Crucea Roșie Rusă” (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 26-27).

ÎN RUSIAPE CONT PROPRIU

Potrivit aceluiași autor, muzicianul român avea să plece în Rusia imediat. O făcea nu la propunerea Crucii Roșii Române, ci (așa cum avea să spună mai târziu într-un interviu) sub un impuls propriu, acela ca prin arta sa, prin muzica sa, să aducă alinare celor atinși de război, răniților sau familiilor îndurerate ale acestora. George Enescu era încredințat că  muzica avea un efect binefăcător asupra celor suferinzi. ”Mi-a fost dat nu odată  să observ – declarase el – câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o înșiruire de sunete” (Noel Malcolm,  George Enescu. Viața și muzica. Cu o prefață de Sir Yehudi Menuhin, Editura Humanitas, București, 2011, p. 123-124).  ”În joia ce a urmat – scrie Alexandru Cosmovici – el s-a pregătit de plecare”. A doua zi, vineri, George Enescu pleca spre Petrograd, (numele nou dat Capitalei țariste – Sankt  Petersburg). Tot de la Alexandru Cosmovici aflăm cât a durat turneul lui George Enescu în Rusia. El a lipsit din Iași – notează Alexandru Cosmovici – ”aproape două săptămâni”. (subl. ns.) Așa dar, din însemnările lui Alexandru Cosmovici, cel care a fost cel mai aproape de tânărul muzician înainte de a pleca în Rusia înțelegem că George Enescu pleca în Rusia, animat de  un gând umanitar: acela de a cânta și acolo, așa cum cânta și în România, pentru a strânge fonduri pentru sinistrații de război. Pentru a aduce alinare celor suferinzi.

Cum a călătorit George Enescu până în Capitala Rusiei țariste, în vreme de război? Cum a parcurs el stepele ruse, măturate de viscol și inundate de zăpezi? Cum l-a primit, acum, în vreme de război, frumosul oraș de pe Neva? Dar criticii muzicali, elitele muzicale și publicul sofisticat al orașului de pe Neva? Altfel decât în urmă cu un deceniu, în acel octombrie însorit al anului 1909? A reușit el să atingă scopul acestei călătorii plină de riscuri: să cânte și să strângă bani pentru sinistrații de război? Citiți episodul următor. 

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (22) Riscul

Al doilea turneu pe care George Enescu l-a făcut în Rusia a fost în 1917. La începutul lunii FEBRUARIE muzicianul român sosea la Petrograd (noul nume al Capitalei Țariste, Sankt Petersburg) pentru a da concerte în folosul sinistraților de război. Desigur, el nu uitase prima sa întâlnire cu Rusia cu ocazia turneului său din octombrie 1909. Nu uitase aprecierile criticilor muzicali la adresa Rapsodiilor Române. De asemenea primirea rece a publicului meloman din Petersburg și Moscova. Ba, la Moscova, de undeva, de prin fundul sălii de concert se auziseră și niște fluierături. DAR ACUM NU MAI ERA PACE! ERA RĂZBOI!

EL NU UITASE NIMIC

Trecuseră opt ani! Dar muzicianul român nu uitase nimic. Despre opiniile cronicarilor muzicali nici nu voia să-și aducă aminte. Ele erau atât de opuse criticilor muzicali din capitalele europene încât nici nu știai ce să crezi. Lipsă de profesionalism? Sau rea credință? Atunci, în 1909, venise să prezinte în premieră la Petersburg și Moscova, două dintre creațiile sale de succes, Rapsodiile Române. Venise să cânte pentru un public meloman aristocratic pentru care un concert era mai curând un eveniment monden decât un eveniment muzical. Acum venise să cânte pentru sinistrații de război. Pentru suferinzi. Circumstanțele celui de al doilea turneu în Rusia, din februarie 1917, erau acum cu totul altele decât cele din toamna anului 1909. Nu mai era pace! Era război.

NU MAI ERA PACE

Primul război mondial. În acest război se aflau grupate în două tabere, două mari coaliții politice și militare: ANTANTA, în care erau grupate mari state europene precum: Marea Britanie, Franța, Rusia, Italia, Japonia, SUA, Serbia și din 1916 și România. Apoi cealaltă grupare, intitulată PUTERILE CENTRALE, în care erau grupate Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria, și altele. Aparent, războiul a  pornit de la un atentat local cu iz naționalist: atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 în care au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand  al Austriei și soția sa, ducesa Sophie. Evenimentul a provocat o febrilă criză diplomatică ce și-a găsit soluția pe câmpul de luptă. O lună mai târziu, în 28 iulie 1914, Austro-Ungaria (țara victimei) declara război Serbiei (țara ucigașului). Nemulțumirile mocnite, spiritul de revanșă al celor două mari coaliții politice europene ce existau atunci în Europa, Puterile Centrale și Antanta,  au dat în clocot. Căci relațiile dintre statele componente ale celor două tabere erau măcinate de conflicte vechi, în special teritoriale. Declarațiile de război au început să curgă în cascadă.

DECLARAȚII DE RĂZBOI

La 1 august 1914 Germania declară război Rusiei. Apoi, la 3 august 1914 declară război și Franței. La 4 august 1914 Marea Britanie se implică în conflict dând un ultimatum Germaniei care trecuse intempestiv peste granițele Belgiei. La 7 august Muntenegru declară război Austro-Ungariei. La 11 august1914 Franța declară război Austro-Ungariei. La 23 august 1914 Japonia declară război Germaniei ș.a.m.d. Doi ani mai târziu, după ce parcurge un zbuciumat an  de ”neutralitate”,  și sub presiunea unui ultimatum, România intră și ea ”în horă” de partea ANTANTEI, declarând război  PUTERILOR CENTRALE și implicit Germaniei, țara de origine a dinastiei regale a României, a regelui Ferdinand I. Astfel,  moartea arhiducelui Franz Ferdinand și a ducesei Sophie, a fost ocazia și nu cauza acestui război. Pornit de la un incident demn de cronica mondenă a revistelor de cancan  ce circulau în saloanele  aristocratice, acest război s-a întins la scara întregii Europe și a devenit mondial după intrarea în luptă a două mari state situate pe alte două continente:  SUA  (în America) și Japonia (în Asia).

PREȚUL PLĂTIT

El a mobilizat imense resurse materiale. Milioane de oameni au fost înrolați în armate, mai mult sau mai puțin echipate. Generali și mareșali iluștri au relansat strategii gândite în laboratoare secrete și dezbătute în cancelariile militare și politice. Războiul a transferat viața cotidiană a milioane de oameni simpli în  tranșee, sub cerul liber, în bătaia vântului și a ploii, în viscol și ger aruncându-i în fața morții –  a morții provocată de gloanțe, de foame sau de tifos; a lăsat în urmă milioane de morți și milioane de răniți – unii mutilați pe viață; a modificat granițe și a destrămat imperii;  a resuscitat doctrinele naționaliste; a împins în prim planul vieții politice lideri noi și etnii ținute sub obroc; a modificat configurația geopolitică europeană prin coagularea unor noi state: state naționale. La încheierea lui, Europa – cu rănile sângerânde și trauma vie a pierderilor umane – arăta lumii un chip nou, înflorit de culorile vii ale steagurilor naționale ale  noilor state. Un chip nou care – în curând – avea să fie mutilat de două mari orori: nazismul și comunismul.

REGELE ÎȘI ASUMĂ RISCUL

”România a intrat în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei și Bulgariei la sfârșitul lui august 1916, când ofensiva pornită de ruși, în vară, începea să se clatine. În momentul în care Puterile Centrale au început să avanseze din nou, pe frontul de est, România s-a văzut foarte repede într-o situație fără speranță. Suferea pierderi grele și valuri întregi de răniți umpleau spitalele improvizate”. (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica,  cu o prefață de Sir Yehudi Menuhin, în românește de Carmen Pațac, Editura Humanitas, 2011,  p. 123) Sub presiunea ofensivei armatelor Puterilor Centrale, ale victoriei generalului von Mackensen care cu o viteză năucitoare (în trei luni) a ocupat toată partea de sud a  României, inclusiv Capitala țării, Bucureștiul, Guvernul, Casa Regală, elitele politice și culturale al țării, au luat drumul refugiului, stabilindu-se la Iași și în alte orașe și locații apropiate. Printre aceștia se afla și George Enescu. El renunțase la concertele și turneele sale din capitalele europene, la Franța (unde locuia într-un frumos apartament din Paris) și se întorsese acasă, în România. ”Acasă” – în Moldova răvășită de război, de lipsuri și foamete, de grava epidemie de tifos exantematic.

ENESCU ȘI ARMA SA – MUZICA

Aici, în acest ”acasă”, George Enescu avea să se implice într-o luptă  pe care o ducea cu singura sa armă: muzica. La Iași, în anii de război, George Enescu avea să polarizeze în jurul său numeroși artiști pe care îi va organiza în ”echipe artistice”, echipe ce vor concerta în spitalele de campanie sau în spitalele din orașele singurului teritoriu liber aflat în administrația românească: Moldova sau, cum se spunea cu tristețe și disperare, ”România mică”. ”Enescu – scrie Noel Malcolm – dădea acum, aproape în fiecare zi, concerte pentru (răniți) pentru a-i ajuta financiar și a le (…) alina suferința”. Sub același imperativ va pleca el în Rusia. De data aceasta nu la invitația unor mari muzicieni ruși (ca în 1909) ci – cum avea să declare mai târziu unui jurnalist interesat de turneele sale în Rusia –  sub un impuls propriu. ”Plecasem din Iașii înfometați și decimați de exantematic să cer ajutoare în simpla mea calitate particulară. Încercam să obțin ajutor prin relațiile mele personale” (Andrei Tudor,  Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21 aprilie 1946, pag. 4) Așadar, nu la propunerea Comandamentului Central al Armatei Române sau a Crucii Roșii Române, așa cum se menționează în unele lucrări consacrate vieții și operei lui George Enescu. În 1917, George Enescu luase drumul Rusiei să ceară ajutoare pentru sinistrați prin simpla sa calitate particulară, să obțină bani prin relațiile sale personale. Era februarie 1917. 

INCONȘTIENȚĂ? CURAJ? SAU DĂRUIRE?

Azi, după mai bine de un secol de la consumarea acestui eveniment, ideea prezenței unui muzician (oricare ar fi fost el, nu numai a unui muzician de valoarea lui George Enescu) pentru a susține concerte de binefacere în Rusia, într-un teritoriu răvășit de război, pentru a strânge ”ajutoare” financiare, adică bani, de la o societate civilă aflată în colaps,  în pragul unui viitor economic și politic nesigur, ni se pare năucitoare! De-a dreptul iresponsabilă! Datorită prestigiului său cât și activității sale aproape cotidiene în spitalele de campanie unde susținea concerte pentru răniți, cu o dăruire impresionantă, învingând condițiile aspre impuse de război –  foamea, frigul, distanțele – George Enescu era bine  cunoscut în cercurile înalte ale Comandamentului Central al Armatei Române. Tot atât de bine cunoscut era în cercurile înalte ale Crucii Roșii Române. În 1916, după intrarea României în război, el lansase inițiativa unor concerte de binefacere pentru sinistrații de război. Grație propunerii sale artiștii români – muzicieni, artiști lirici, sau dramatici –  se organizaseră ”în echipe” care sub egida Crucii Roșii Române colindau spitalele din orașele Moldovei, inclusiv spitalele și corturile sanitare de pe front. Iar George Enescu era coordonatorul lor. Astfel, absența sa nu putea trece neobservată. Iar obiectivul său, un turneu în Rusia, era plin de riscuri. Să nu-l fi prevenit nimeni – asupra lor? Oare nu știau cohortele de ofițeri și comandanți de la Comandamentul Central al Armatei Române sau de la Crucea Roșie Română  ce se petrecea în Rusia? Nu ajunseseră până la ei știrile care vesteau revoltele de stradă, ”revoluția”, care avea să ducă la căderea regimului țarist și la instaurarea sistemului comunist? N-ar fi putut ei să-l prevină pe marele muzician asupra riscurilor unui asemenea turneu? Dar George Enescu – știa? Va fi fost el conștient de riscurile pe care și le asuma, plecând la drum în vreme de război, într-un punct terminus atât de îndepărtat precum era capitala Rusiei țariste,  Petrograd? Va fi fost el mai bine informat? Pleca el în Rusia împins doar de impulsul intim al misiunii sale binefăcătoare datorată muzicii? Își asuma riscul? Ce era? Inconștiență? Curaj? Sau dăruire? Cum și când a luat el decizia pentru acest turneu? Când a plecat și când s-a întors? Cât timp a durat acest turneu și cum s-a desfășurat el? Cum l-au primit – de data aceasta – elitele muzicale, iubitorii de muzică? A fost el apreciat, altfel, decât în 1909 când se afla la primul său turneu în Rusia? Documentele de impresariat privind acest turneu – ne lipsesc. Fie n-au fost elaborate și arhivate – era război, era revoluție și, cum avea să declare mai târziu, însuși George Enescu, era o inițiativă proprie, particulară – fie  n-au fost căutate de către exegeții vieții și operei lui George Enescu. Să vedem ce ne spune Alexandru Cosmovici, văr, după mamă cu muzicianul român. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (21) Presa română tace. Și Enescu! Patru decenii!

DESPRE TURNEUL LUI GEROGE ENESCU LA PETERSBURG ȘI MOSCOVA ÎN OCTOMBRIE 1909, PRESA DIN ROMÂNIA NU A PUBLICAT NIMIC. PUBLICUL MELOMAN, ROMÂNII AU AFLAT DESPRE PRIMIREA RECE, APROAPE OSTILĂ, DESPRE APRECIERILE NEAVENITE ALE CRONICARILOR MUZICALI RUȘI PRIVIND RAPSODIILE ROMÂNE, ABIA ÎN 1957 – ADICĂ DUPĂ APROAPE O JUMĂTATE DE SECOL! ȘI ACEASTA GRAȚIE STUDIULUI UNUI STUDENT ROMÂN, ACADEMICIANUL DE MAI TÂRZIU, OCTAVIAN LAZĂR COSMA. NICI GEORGE ENESCU NU A COMENTAT – ÎN PRESĂ – ATUNCI, ”LA CALD”, CUM A FOST PRIMIT, LA PETERSBURG ȘI MOSCOVA, SINGURUL DOCUMENT FIIND – AȘA CUM AM ARĂTAT ÎN EPISODUL PRECEDENT – ACEA CARTE POȘTALĂ TRIMISĂ PRIETENEI ȘI IUBITEI SALE, NINETTE DUCA, DIN TRENUL MOSCOVA-VIA VARȘOVIA-PARIS. DEZAMĂGIRE? SILĂ? DEZGUST? NU VOM ȘTI NICIODATĂ. DAR DE UITAT – EL N-A UITAT NIMIC. PATRUZECI DE ANI MAI TÂRZIU, ÎN 1946, CÂND SE PREGĂTEA PENTRU UN NOU TURNEU ÎN RUSIA – RUSIA SOVIETICĂ – GEORGE ENESCU VA FACE DEZVĂLUIRI. ȘI O VA FACE CU O FRANCHEȚE, CU O SINCERITATE NĂUCITOARE, SFIDÂND OBEDIENȚA LIDERILOR POLITICI DE LA BUCUREȘTI – CARE PROMOVAU UN PRO SOVIETISM FĂRĂ MARGINI – SFIDÂND FAPTUL CĂ ROMÂNIA SE AFLA – ACUM – ÎN SFERA DE INFLUENȚĂ A MOSCOVEI. SUB ARIPA EI NEAGRĂ! SĂ CITIM.

PRESA ROMÂNĂ TACE

Ecoul de presă imediat privind turneul muzicianului român în Rusia n-a depășit granițele celor două mari orașe ale Imperiului țarist, Petersburg și Moscova. El a rămas doar în paginile presei țariste din aceste două mari centre ale vieții muzicale ruse. Este oarecum ciudat că George Enescu nu va comenta și nu va da declarații de presă ”la cald” despre primul său turneu în Rusia. În volumele de interviuri enesciene  din presa română, din anii 1898-1946, apărute la București sub îngrijirea Laurei Manolache  nu găsim interviuri sau declarații de presă ale muzicianului român despre primul său turneu în Rusia țaristă, date atunci, imediat după consumarea evenimentului, ”la cald” cum se spune.  (Vezi pe larg,  George Enescu. Interviuri din presa românească (1898-1946) Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura muzicală, București, 2005) Dacă dinspre presa din spațiul muzical european, care, după cum se știe, urmărea cu mare atenție activitatea muzicianului român, ca interpret și compozitor, nu putem avea așteptări (sau pretenții) lipsa de interes a presei române față de acest turneu pare bizară și, de la un punct încolo, de neînțeles! Să nu fi stârnit primul turneu în Rusia al muzicianului român niciun interes în spațiul muzical românesc? Comentatorii muzicali de la București, Cluj, Timișoara și Iași, care urmăreau activitatea muzicianului român ca interpret și compozitor, acum au tăcut mâlc?  Facem această constatare, deocamdată, întrucât nu am făcut o cercetare aplicată asupra acestui aspect. Restricțiile impuse de pandemia COVID-19, ne limitează cercetarea presei timpului aflată în colecțiile Bibliotecii Academiei Române. O vom face când aceste restricții se vor îmblânzi, iar condițiile de studiu vor reveni la cele anterioare. Este posibil ca această opinie pe care o formulăm acum să fie contrazisă de o viitoare investigație, căci, așa cum știm, cercetarea e plină de surprize iar adevărul ”stă chitit” (ascuns) cum ar spune un nepot al meu  din Vorona Botoșanilor.

ȘI ENESCU TACE. PATRU DECENI!

Este semnificativ, de asemenea, că George Enescu însuși, va păstra tăcerea asupra acestui insolit eveniment din activitatea sa artistică, timp de aproape patru decenii! Patru decenii!!!!!!! Abia în 1946, când se pregătea să facă un nou turneu în Rusia, devenită acum Rusia Sovietică, muzicianul român va  formula câteva opinii despre experiențele sale muzicale în Rusia țaristă din anul 1909. Asaltat de jurnaliști el va da în vileag felul neprietenos, aproape ostil, în care a fost apreciat, ca interpret și compozitor de către presa de la Petersburg și Moscova. Și făcea acest lucru, fără reticențe, fără sfială, în plină exacerbare a pro sovietismului, sfidând astfel strategia politică a liderilor politici staliniști aflați la guvernarea României, a culturnicilor și politrucilor lor infiltrați în toate structurile vieții sociale, administrative și, mai ales, culturale ale României. În 1946, muzicianul român își amintea de întâlnirea cu publicul moscovit. ”Am fost prima dată (la Moscova – n. ns.) în 1909 unde am dirijat și am cântat la vioară sub conducerea lui Ziloti  (Siloti – n. ns) (Nota bene: George Enescu a cântat în 1909 împreună cu Alexander Siloti la Petersburg iar la Moscova, împreună cu Mihail Ippolitov Ivanov). Mi-amintesc că atunci, Rapsodiile mele n-au avut deloc succes. Au fost găsite – explica muzicianul român – prea ”populare” ca să merite să fie cântate în cadrul unui concert ”serios”. S-a spus –  continua muzicianul român – că asemenea melodii pot fi auzite și pe stradă și la țară și în cârciumi. Am avut atunci – sublinia cu detașare, dar fără să fi uitat nimic din acea experiență ce i-a provocat nedumeriri și tristeți – un public cu totul ostil” (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, nr. 521, 21 aprilie 1946, pag. 4, în volumul: George Enescu. Interviuri din presa românească (1889-1946), Ediția a II-a, București 2005,  p. 401).

ÎN 1946 – ENESCU FACE DEZVĂLUIRI

Muzicianul român nu ezita să dea asemenea declarații și altor jurnaliști care-l asaltau cu întrebările lor privind vizitele și relațiile sale cu muzicienii din ”marea țară a socialismului…victorios”, bla., bla., bla., Și  nu se sfia să spună adevărul, nelăsându-se contaminat de valul de pro sovietism ce domina viața cotidiană a românilor și – culmea nonconformismului său – îl arunca în obrazul  unui jurnalist trimis de una dintre cele mai obediente gazete ce apăreau la București. Lui A. Lacovenko, de la ziarul ”Graiul nou” care era ”vârful de lance” al propagandei prosovietice în România. Cu o sinceritate năucitoare, cu o îndrăzneală neștirbită,  George Enescu îi declara acestui jurnalist, al cărui nume ne spune totul despre rosturile lui pe meleagurile României: ”În 1909 – declara George Enescu – când am dirijat la Moscova Rapsodia I, sala mi-a fost ostilă. Publicul de atunci nu înțelegea  cum am îndrăznit să aduc într-o sală de concert o piesă scrisă pe teme populare, o muzică luată din sursa vie a poporului. Acei rari auditori – preciza muzicianul român, dezvăluind astfel un amănunt pe care cronicarii muzicali  moscoviți și așa destul de pricinoși,  l-au trecut cu vederea, el nefiind consemnat în cronicile de concert apărute în presa rusă – care încercau să aplaude erau opriți de ”șșșșș”-turile unei săli ostile” (A. Lacovenko, De vorbă cu George Enescu, Graiul nou, București, 3, Nr. 58 (248), 14 mai 1946, pag. 1-2, în volumul: George Enescu. Interviuri, loc. cit. p. 409). Astfel, după aproape patruzeci de ani de la primul său turneu în Rusia, la Petersburg și Moscova, muzicianul român reitera, e drept, mai pe larg și în alți termeni, conținutul acelei însemnări telegrafice scrise pe verso-ul unei Cărți poștale  ilustrate, ce înfățișa Biserica ”Vasili Blajenîi” din Moscova, trimisă distinsei domnișoare Ninette Duca din trenul  ”Moscova – via – Varșovia – Paris”. Să reamintim acest text pe care l-am prezentat integral într-un episod anterior: ”Ce 2   9-bre 1909 (Varsovie en route pour Paris)  Dear Miss Ninette A Moscou Chou racleur tres apprecie Chou compositeur ”Chutte” !!!???  .George Enescu nu va uita niciodată că publicul meloman rus, fusese rece, ”obosit”, că gazetele din cele două metropole ruse, Petersburg și Moscova, atât cele cotidiene cât și cele de specialitate, publicaseră cronici cu aprecieri neavenite, scandaloase, aproape jignitoare la adresa sa. Că violonistul George Enescu fusese apreciat iar compozitorul George Enescu – nu!

Aici se încheie ciclul episoadelor consacrate primului turneu în Rusia al lui George Enescu, octombrie 1909. Dar interesul marelui muzician român față de această ”terra incognita” care-i oferise atât de multe surprize, care-l primise atât de diferit față de cum era primit pe alte scene de concert din Europa, de cronicarii muzicali și de către publicul meloman din marile capitale europene – și nu numai – nu se va încheia aici. El va reveni în Rusia, opt ani mai târziu, în 1917, în alte condiții istorice, și pentru cu totul alte motive pentru care venise în octombrie 1909. Citiți episoadele care urmează, consacrate celui de al doilea turneu al lui George Enescu în Rusia – februarie 1917.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (20) Din tren. Chou compositeur….chutte

La sfâitul primului său turneu în Rusia, George Enescu  nu mai scria tatălui său o scrisoare amănunțită. El nu mai scria despre concertul de la Moscova din 17 octombrie 1909. El nu mai scria despre vreme, despre trenuri, despre ”caracterul rusului” și despre gradul de popularitate aL țarului. De data asta el trimitea prietenei și iubitei sale, grațioasa domnișoară Ninette Duca, o  Carte postală ilustrată, UNDE REZUMA ÎN CÂTEVA CUVINTE BILANȚUL PRIMULUI SĂU TURNEU ÎN RUSIA. TEXTUL SCRIS PE VERSO-UL EI ERA APROAPE CA O TELEGRAMĂ CIFRATĂ. ÎN MOD PARADOXAL, PENTRU A TRANSMITE ACEST GÂND AMAR CU CARE ÎNCHEIA PRIMUL SĂU TURNEU ÎN RUSIA, TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN ALESESE O CARTE POSTALĂ CE ÎNFĂȚIȘA una dintre cele mai frumoase biserici ale Moscovei: Biserica ”Vasili Blajenîi”.

O SFIDARE A SĂRĂCIEI PROFUNDE

La Moscova, cupolele ei în formă de ceapă (???!!) și atât de viu colorate, se înălțau deasupra zidurilor roșii ale Kremlinului și străluceau orbitor până departe. Ele erau ca o sfidare a sărăciei profunde a Rusiei țariste, vizibilă în periferiile citadine și instalată temeinic în satele aproape neștiute, risipite, înghițite de spațiul imens al stepelor ruse! Sunetul numeroaselor ei clopote spărgea liniștea orașului. Tânărul muzician român îl auzise în zilele petrecute la Moscova cu ocazia concertului său și ființa sa va fi fost înfiorată de sunetul lor înalt, copleșitor! Așa încât, Biserica ”Vasili Blajenîi” va fi rămas în sufletul său de muzician, prin sunetul înălțător al clopotelor sale. Ea era, pentru muzicianul român, un simbol! Dar, surprinzător, Cartea poștală ilustrată cu Biserica ”Vasili Blajenîi”, emblema Rusiei pravoslavnice, nu era trimisă din Moscova ci de undeva din drum, din trenul  Moscova – via  Varșovia – Paris, care-l ducea pe tânărul muzician înapoi în Europa! Se părea că de data aceasta tânărul muzician român era într-o cu totul altă stare de spirit decât aceea de la Odessa când trimisese Domnișoarei Ninette Duca o tandră telegramă sau aceea de la Petersburg când scrisese tatălui său o amănunțită scrisoare despre concert, despre orașul de pe Neva, despre ruși  și despre…. Țar, Țarul Nicolae al II-lea. Acum, tânărul muzician român făcea bilanțul primului său turneu în Rusia. Și îl făcea în câteva cuvinte căci textul său era telegrafic, atât cât putea să încapă pe verso-ul unei Cărți poștale ilustrate! Citiți:  ”Ce 2  9-bre 1909,  (Varsovie en route pour Paris), Dear Miss Ninette,  A Moscou Chou racleur tres apprecie  Chou compositeur ”Chutte” !!!!???”  (Cf.  George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I,  p. 192) Precizăm că ”Chou” era pseudonimul pe care George Enescu îl  folosea în corespondența cu prietena și iubita sa, Ninette Duca. 

CHOU – UN COD

Era un pseudonim cu conotații  nostime, hazlii, deoarece în limba franceză ”chou” înseamnă….varză! Însă, pentru cei doi, ”Chou” însemna mult mai mult, un fel de cod, pe care  George Enescu îl folosea în scrisorile pe care le trimitea Ninettei Duca încă din primii ani ai prieteniei lor. Acest termen, exclusivist, acest cod, era folosit de tânărul muzician și acum ca să exprime starea sa de spirit, felul cum îl primise publicul meloman din Moscova și, mai ales, cronicarii muzicali. El va fi folosit acest ”cod” poate și pentru a înșela ”ochiul vigilent” al OHRANEI țariste? Hm., hm., hm., În câteva cuvinte el sintetiza – cu o amărăciune stăpânită – concluzia sa  privind primul său turneu în Rusia: violonistul – apreciat, compozitorul nu! El folosise cuvântul franțuzesc, ”racleur”– ce era acordat, de obicei, în glumă, violoniștilor care  ”scârțâiau”, ”zgâriau”,  cu arcușul coardele viorii – și ”chutte” – adică respins, alungat, un ”picior   în c…,”  cum este folosit acest termen în limba română!!!! Între scrisorile trimise la începutul turneului său în Rusia și Cartea poștală trimisă din trenul Moscova – via Varșovia – Paris era o mare diferență! Era o mare diferență între starea de spirit, bună, pozitivă, voioasă, pe care tânărul muzician o avusese la început, în drum spre prima destinație a turneului său, Sankt-Petersburg  când, făcând un scurt popas la Odessa, scrisese distinsei domnișoare Ninette Duca o tandră și voioasă telegramă. (Am prezentat această telegramă într-un episod anterior consacrat popasului pe care tânărul muzician l-a făcut la Odessa în octombrie 1909). De asemenea, era o mare diferență  între scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său Costache Enescu, în 12 octombrie 1909,  și această Carte poștală trimisă din trenul ce-l ducea înapoi, în Europa, la Paris. Ce se întâmplase?

TOȚI AU CÂNTAT ÎN COR

Să citim din nou cronicile publicate de presa de la Petersburg și Moscova  privind turneul muzicianului român. De bună seamă, le citise și George Enescu. Lectura lor atentă – chiar și acum, la mai bine de un secol de când au fost lansate – ridică o întrebare: cum de cronicarii muzicali din cele două mari orașe ale Rusiei țariste, Petersburg și Moscova, avuseseră față de muzicianul român și, mai ales față de cele  două lucrări ale sale, Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a, păreri aproape similare? Niciunul dintre cei care publicaseră cronicile lor în gazete de prestigiu și consacrate vieții muzicale, precum era ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta” nu formulase opinii pertinente, judecăți de valoare, mulțumindu-se cu formulări (joase), cu epitete neavenite, unele jignitoare. Era posibil ca acești cronicari să fi fost atât de ignoranți, atât de rupți de evenimentele ce se petreceau în spațiul muzical european? Era posibil ca un tânăr muzician, precum George Enescu, ce ținea agenda evenimentelor muzicale din marile capitale europene, precum Paris, Viena, Berlin, Roma, Londra și București  și se bucura de atenția celor mai atenți și avizați critici din spațiul muzical european, să le fi fost LOR, celor din Rusia țaristă, atât de puțin cunoscut? Ce determinase asemenea aprecieri? Ele păreau ciudate și de neînțeles întrucât, așa cum am spus deja, păreau trase la indigo! Este surprinzător că printre criticii muzicali ruși de la Petersburg și Moscova nu s-a găsit unul, măcar unul singur care să formuleze alte opinii despre Rapsodiile enesciene. Toți au cântat ”în cor” aceeași melodie! La prima vedere, această ”unanimitate” de vederi pare să fi fost mai curând rezultatul respectării unui ordin, al unui ”ukaz”!

CINE VA FI DAT ”UKAZUL” ?

Cine să-l fi dat? Și de ce? Țarul care fusese apreciat de muzicianul român ca fiind ”foarte nepopular”? Își vârâse OHRANA țaristă coada? Căci, cu siguranță, acea scrisoare trimisă din Petersburg, tatălui său, în 12 octombrie 1909, trecuse și prin mâinile OHRANEI! Iar OHRANA, ”scrofuloasă la datorie”, cum ar spune ”nenea Iancu” va fi comunicat repede la ”Curte” aprecierile muzicianului român. Aprecieri care în acel an 1909, păreau de necrezut, șocante, de a dreptul scandaloase, deși anticipau, cu aproape un deceniu, evenimentele care aveau să ducă la abdicarea Țarului, în martie 1917, apoi, la uciderea sa și a întregii și numeroasei sale familii, la căderea dinastiei Romanov și, în final, a regimului țarist. Să fi fost ”mâna” OHRANEI? Da, este posibil, întrucât George Enescu făcuse această apreciere, negru pe alb, în scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său, la începutul turneului său în Rusia, în 12 octombrie 1909. Iar cronicile negative, ostile muzicianului român, veniseră în cascadă și ca trase la indigo, după data trimiterii acelei scrisori către tatăl său, în 12 octombrie 1909! În această cascadă de critici, de aprecieri  neavenite, chiar ostile, prima cronică, publicată în 12 octombrie 1909, în cotidianul ”Novoe  Vremia” din Petersburg nu ne mai pare atât de …nevinovată! Acea cronică părea mai curând o relatare de la un eveniment monden, iar ”cronicarul” care nu avusese răbdarea, curiozitatea, să rămână în sala de concert, să asculte și cea de a doua Rapsodie enesciană, fiind doborât de plictiseală, ori de somn, (??!!)  se prezentase în fața publicului cititor de la ”Novoe Vremia”, ca un amator, ca un neofit, preferând să rămână…anonim! El nu semnase relatarea sa de la primul concert enescian în Rusia! Fiind ”anonimă” (”anonimă, dar să știm și noi” – cum zicea ”nenea Iancu”) relatarea din ”Novoe Vremia” aproape că nu conta! Dar, ce ciudat! Opiniile exprimate acolo, la adresa muzicianului român, spiritul lor, au fost aproape ca un semnal! Ele au fost preluate, aproape aidoma, de către ceilalți cronicari muzicali ce au semnat cronici apărute ulterior, în alte zile și în alte gazete ce apăreau la Petersburg și Moscova. Această aserțiune  este susținută de coroborarea datelor de apariție și de conținutul cronicilor semnate de pricinoșii critici muzicali de la Petersburg și Moscova. Cum a comentat muzicianul român aceste cronici? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (19) Cronici la indigo. Un ”ukaz”?

Dacă opiniile cronicarilor muzicali privind concertul enescian de la Petersburg nu erau prea încurajatoare, îndeosebi cele privind creațiile componistice ale muzicianului român, nici cele privind concertul de la Moscova, nu erau cu mult deosebite. Interpretul Enescu – era lăudat! Compozitorul Enescu – era criticat! Într-o cronică muzicală despre Concertul lui George Enescu de la Moscova publicată în ziua de 1 noiembrie 1909, aceeași ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” scria despre muzicianul român: ”Solistul concertului a fost George Enescu, tânăr violonist, posedând un ton ușor, plăcut. El a interpretat Concertul pentru vioară (Re major) de Mozart, până azi, necunoscut Moscovei. Concertul ca atare – scria cronicarul moscovit – este foarte frumos, pătruns de eleganță mozartiană, însă, în redarea lui, nu totul ne-a mers la suflet”.

Și cronicarul moscovit arăta cu degetul, găsind ”nodul în papură” pe care, pe semne, îl căuta. ”În primul allegro – scria el – s-a simțit un oarecare manierism, care, de-altfel, a dispărut spre sfârșitul concertului”. ”La bis – continua el – au fost admirabil interpretate piese de Bach. Puritatea și frumusețea tonului au vorbit aici de la sine iar sobrietatea – în niciun caz aridă – în redare s-a armonizat din plin cu spiritul creațiilor lui Bach” (Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957,  p. 77). Se pare că și dirijorul Enescu plăcuse cronicarului moscovit. Despre George Enescu, dirijor, el scria:  ”George Enescu s-a dovedit și un minunat orchestrant și un maestru dirijor, capabil să scoată de la orchestră sonorități abundente și pline”.

OPINII LA INDIGO

Dar, după opinia sa, măiestria dirijorului Enescu, n-a putut salva redarea creațiilor proprii, cele două Rapsodii. ”Aceste calități – scria el – s-au manifestat și în redarea, chiar nereușită, a creațiilor proprii – Rapsodiile românești”. Prin urmare, tânărul muzician român, deși era un ”minunat orchestrant și un maestru dirijor” nu reușise să-și prezinte propriile compoziții, a căror ”redare” cronicarul muzical o considera ca fiind ”nereușită”. În acest punct, al evaluării Rapsodiilor enesciene, cronicarul muzical moscovit nu se deosebea prea mult de cel care făcuse aprecieri privind concertul enescian de la Petersburg. Opiniile lansate păreau trase la indigo! Referindu-se la Rapsodiile enesciene, cronicarul de la Moscova scria: ”Aici multe lucruri sună frumos, te cuceresc prin exteriorul lor dar spiritul general al muzicii este prea vulgar”.  În comparație cu  semnatarul cronicii muzicale din 18 octombrie 1909, care apreciase  Rapsodiile enesciene  ca fiind ”modele nimerite” pentru ”muzica de bâlci”, autorul  cronicii din 1 noiembrie  păstra, totuși, un limbaj ceva mai sobru, mai elevat. El considera că Rapsodiile enesciene ”degajează din plin cântece populare românești, care, desigur, nu-și au locul pe estrada simfonică”.

ALTE OPINII – IDENTICE

Tot la ”indigo” păreau trase și opiniile cronicarului muzical de la o altă gazetă rusă, ”Russkoe Slovo”. În numărul său din 18 octombrie 1909, cronicarul muzical al acestei gazete considera că programul de deschidere al noii stagiuni muzicale a metropolei moscovite ”nu s-a remarcat prin ceva deosebit de interesant”. ”Nu prea a fost în el ceva nou” – scria el, blazat. Se vede  treaba că noul Concert pentru vioară și orchestră de W.A. Mozart, descoperit în 1907, pe care-l asculta pentru prima dată la Moscova, nu constituia, pentru el, ceva ”prea nou”. Nici Rapsodiile române de George Enescu  pe care le asculta la Moscova, tot acum, în prima audiție, nu erau ”ceva prea nou”. De asemenea, nici prezența, pentru prima dată, pe un podium  de concert la Moscova, a unui mare muzician european, nu era cine știe ce noutate! Dar, oricât de blazat va fi fost, distinsul cronicar muzical de la ”Russkoe Slovo”, nu putea trece peste virtuozul George Enescu, peste interpretarea pe care acesta o dăduse noii creații mozartiene. Despre violonistul George Enescu, semnatarul cronicii muzicale de la ”Russkoe Slovo” observa că tânărul muzician oaspete a plăcut publicului mai mult ca violonist. ”El este un foarte bun violonist, scria el, cu strălucită tehnică și un ton interesant. Concertul de Mozart, cu acompaniament de orchestră, a fost redat foarte bine de artist și i-a adus un mare succes”. (ibid.  Octavian Lazăr Cosma, p. 77). Însă, nici cronicarului de la ”Russkoe Slovo” nu i-au plăcut Rapsodiile enesciene! Dacă îi plăcuse violonistul Enescu, nu-i plăcuse compozitorul Enescu. O și spunea: ”Nu se poate vorbi la fel despre latura de compozitor a domnului Enescu. Rapsodiile lui sunt lucrări prea mediocre și includerea lor în programele serioase ale societății noastre muzicale este întrucâtva neașteptată”.

FAKE NEWS

În cronica sa, el menționa nu numai opiniile sale ci și unele aspecte din sală. Potrivit cronicii sale, ”către sfârșit, Rapsodia a doua a stârnit din partea publicului chiar și proteste, ce-i drept, ușoare” ceea ce era, după opinia sa, ”ceva nemaiîntâlnit în istoria concertelor noastre simfonice”. (ibid. Octavian Lazăr Cosma, p. 77). Să înțelegem că Rapsodiile enesciene, prezentate în primă audiție la Moscova, vor fi fost fluierate? Alți cronicari muzicali care au asistat la Concertul lui George Enescu de la Moscova, nu menționează un asemenea aspect. Le va fi fost, poate, rușine pentru că asemenea manifestări ar fi știrbit imaginea publicului meloman rus? Un public cu ”ștaif”, ce reprezenta aristocrația rusă, ”crema” high-life-ului din capitala Rusiei țariste! Vedeți dumneavoastră distinsele doamne, îmbrăcate în scumpe rochii de dantelă, cu panglici și volănașe și pălării împodobite cu flori, panglici și  mărgele, fluierând? Vedeți dumneavoastră, distinși domni, bronzați și grași, îmbrăcați în frac și joben, fluierând? Noi nu! Sau, poate, cine știe, vor fi fost pe undeva pe la ultimul rând de la balcon, niște ”băieți”, niște studenți, puși pe glumă sau, flămânzi, gata să fluiere și să huiduie, pentru câteva ruble, pe oricine ? Hm., hm., hm., Sau, acest aspect va fi fost pur și simplu, o invenție a semnatarului cronicii din ”Russkoe Slovo”? Ca să vezi – și atunci erau știri false, ”fake news” – cum le spunem astăzi!  Să înțelegem că muzicianul român, compozitorul, nu se bucurase nici de prețuirea publicului meloman rus? Căci, din exemplele prezentate mai sus, am văzut cum au fost el primit de către cronicarii muzicali. Această atitudine – atât a publicului meloman rus cât și a cronicarilor muzicali ruși – era de neînțeles! Mai ales, într-o țară ca Rusia unde, conceptele ”Grupului celor cinci” privind valoarea creației muzicale populare, a necesității întoarcerii la ”filonul” ei nesecat, trecuseră de mult din stadiul teoretic al discuțiilor și controverselor, fiind puse în practică de marii compozitori ruși, precum Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Mussorgski, Balakirev, Glinka – și alții! 

UN ”UKAZ”?

Ce determinase asemenea aprecieri? Ele păreau ciudate și de neînțeles, întrucât, așa cum am spus, deja, păreau trase la indigo! Este surprinzător că printre criticii muzicali ruși de la Petersburg și Moscova nu s-a găsit unul, dar măcar unul singur, care să formuleze alte opinii despre Rapsodiile enesciene. Toți, au cântat  ”în cor” aceeași melodie! La prima vedere, această ”unanimitate” de vederi pare a fi fost mai curând rezultatul respectării unui ordin, al unui ”ukaz”! Cine să-l fi dat? Și de ce? Lui Octavian Lazăr Cosma, aprecierile cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova din octombrie 1909 despre cele două Rapsodii enesciene i s-au  părut niște ”stupidități”. Analizând aceste  cronici  în plină epocă proletcultistă, în plină epocă de  promovare a pro sovietismului de către liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, de către culturnicii și politrucii de la București, tânărul muzicolog român nu se sfia să fie extrem de critic. În 1957 el  scria: ”Azi, când rapsodiile lui Enescu răsună în sălile de concert de la Paris și Leningrad, Philadelphia și Praga, când ele sunt considerate de marii reprezentanți ai pupitrului dirijoral ca unele dintre cele mai populare lucrări ale literaturii muzicale asemenea stupidități nu ne fac decât să zâmbim îngăduitori, să compătimim incapacitatea cronicarilor arhi conservatori ai acelor vremuri de a sesiza viabilul”. (Octavian Lazăr Cosma,  op. cit. p. 75) ”Esteții – cu sau fără titlu – ai saloanelor aristocratice – scria tânărul muzicolog român, viitorul academician de mai târziu – nu puteau înțelege elementele populare utilizate de tânărul Enescu; pentru ei, acest material se cobora la ”nivelul trivialului”, era ”vulgar” și neindicat pentru ”estrada simfonică”. (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, op. cit.)

CONCLUZIA AMARĂ

Conștient de îndrăzneala unor asemenea afirmații, de riscurile pe care și le asumase lansându-le în spațiul public de la București, tânărul muzicolog român încerca, totuși, o explicație în speranța că va mai ”spăla” puțin rușinea în care se afundaseră ”pricinoșii” cronicari muzicali de la Petersburg și Moscova. În 1909, atunci când elitele muzicale ruse au ascultat pentru prima dată Rapsodiile enesciene, muzicologii ruși cunoșteau – considera tânărul student român – prea puțin fenomenele ce se petreceau în domeniul creației muzicale în spații geografice apropiate, precum România. Ei ”nu aveau – notează tânărul muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma,  – ”perspectiva evolutiv-istorică a procesului de formare a școlii naționale (de muzică – n. ns.) românești”.  ”Pentru ei – scrie foarte apăsat autorul român – însuși specificul național era o noțiune incompatibilă  cu  adevărata artă” (subl. aut.) Autorul român crede că acești cronicari muzicali din Rusia țaristă nu înțelegeau ce este aceea o Rapsodie, gen muzical care presupune  ”utilizarea materialului de proveniență populară, inclusiv a citatului” (de esență populară – n. ns.) Publicul meloman rus și cronicarii vremii erau ”ahtiați, în muzică, exclusiv după ”noutăți” și cereau lucrări ”care să poată fi socotite ”ultimul cuvânt al artei muzicale în stadiul ei contemporan” nicidecum creații muzicale bazate pe valorificarea creației populare. Și deși unele calități ale Rapsodiilor enesciene, precum orchestrația, ”scrisă nu fără strălucire și temperament” (cum observa criticul muzical  de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”) fuseseră recunoscute, ”totuși, gusturile nu au fost satisfăcute” (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 75). Concluzia amară a bursierului român era că deși, în problema mijloacelor de expresie ”i-au fost atribuite unele realizări”,  totuși, la Petersburg și Moscova, George Enescu, compozitorul,  ”n-a fost înțeles” .

ENESCU A ÎNȚELES TOT

Dar, această constatare pe care un tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, o făcea în anii 1956-1957,  cu aproape o jumătate de secol mai târziu, George Enescu o făcuse, încă atunci, în 1909, când se afla pe teritoriul Rusiei. Autorul Rapsodiilor române înțelesese cu uimire, cu stupefacție, poate, că Rapsodiile sale atât de iubite, atât de apreciate oriunde fuseseră cântate în Europa –  în Rusia  nu se bucuraseră de o bună primire. Publicul – rămăsese rece, distant, ”obosit” cum spusese el, indulgent, în scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său, iar cronicarii muzicali, găsiseră epitete și calificative de neimaginat. Cântaseră ”în cor” pe aceiași voce. Toți, fără excepție, formulaseră opinii și concluzii trase parcă la indigo. Ca și cum ar fi îndeplinit o comandă, un ”ukaz”. La sfârșitul primului său turneu în Rusia Țaristă, când se afla în trenul ce-l ducea  în Europa, la Paris, tânărul muzician român  scria (cu o amărăciune stăpânită) iubitei și prietenei sale, grațioasa domnișoară, Ninette Duca:  ”A Moscou Chou racleur tres apprecie. Chou compositeur Chutte !!!!!????”. Cu alte cuvinte, la Moscova, violonistul a fost foarte apreciat, pe când compozitorul – nu!

Așa se încheia primul turneu în Rusia  al muzicianului român. George Enescu nu va uita niciodată că publicul meloman rus, fusese rece, ”obosit”, că gazetele din cele două metropole ruse, Petersburg și Moscova, atât cele cotidiene cât și cele de specialitate, publicaseră cronici cu aprecieri neavenite, scandaloase, aproape jignitoare la adresa sa. Că violonistul George Enescu fusese apreciat iar compozitorul George Enescu  – nu! Ce determinase această ”primire” din partea publicului meloman din cele două centre muzicale ale Rusiei Țariste? Cum de fusese posibil ca toți cronicarii muzicali care au participat la concertele enesciene de la Petersburg și Moscova, să aibă opinii asemănătoare, ca și cum cronicile lor ar fi fost trase la indigo, ca și cum ei, cronicarii, ar fi primit un ordin, un ”ukaz”? De la cine? Și pentru ce? Vom încerca o explicație pe baza datelor oferite de ”sursele” deschise la care am avut acces. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (18) Cronicile. Curajul unui bursier român!

Să citim cronicile publicate de presa de la Petersburg și Moscova privind turneul muzicianului român. Ne vom întoarce din nou la studiul publicat de muzicologul român Octavian Lazăr Cosma  în Revista ”Pobleme de Muzică”, Nr. 5, din 1957 sub titlul:  ”Interpreți români în Rusia”. Așa cum am menționat deja, într-unul din episoadele anterioare, tânărul muzicolog  român se afla la Leningrad (fostul Sankt Petersburg)  într-un stagiu de studii la Conservatorul de Muzică, ”Nicolai Rimski-Korsakov”. Interesat de relațiile muzicale  româno-ruse cărora le consacrase deja un prim studiu (vezi: Octavian Lazăr Cosma, ”Date noi despre legăturile muzicale româno-ruse”, în Revista  Studii de muzicologie, Nr. 1, 1956)  tânărul  muzicolog, viitorul academician de mai târziu, se apleca acum asupra unui alt aspect: turneele unor artiști români în Rusia, inclusiv, turneele  lui George Enescu în Rusia  din anii 1909  și 1917.

Beneficiind (credem) de cunoașterea limbii ruse, el a putut studia, direct de la sursă, cronicile consacrate turneului lui George Enescu din octombrie 1909, publicate  în presa de la Petersburg și Moscova. Domnia sa, a avut fericita inspirație, să publice fragmente din  aceste cronici în studiul său, Interpreți români în Rusia, menționat în episodul anterior. ”Nu ezităm – preciza viitorul muzicolog român – în a da intacte multe din cronicile apărute cu ocazia concertelor lui Enescu în Rusia” ( Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Revista Probleme de Muzică, Nr. 5, 1957, p. 75)

OPINII RISCANTE

Citind acest studiu constatăm că erau ”intacte” doar unele citate. Ehhhh…. dacă ar fi fost publicate integral de către tânărul muzicolog român, aceste cronici ar fi permis, credem, descifrarea mai exactă a împrejurărilor în care s-a desfășurat primul turneu în Rusia al muzicianului român în cele două metropole țariste, a opiniilor criticilor muzicali ruși. Cu atât mai mult cu cât aceste cronici sunt citite de noi, astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de când au fost cercetate de către muzicologul român, și în alte condiții politice în care le-a citit domnia sa. Căci, se știe, că în  acei ani România se afla în sfera de dominație a Rusiei sovietice iar liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, culturnicii și politrucii de la București promovau o obediență crasă față de principiile și orientările politice elaborate în laboratoarele secrete moscovite. Un pro sovietism deșănțat era cultivat de liderii politici staliniști români aflați la putere. Iar acest fapt își punea amprenta asupra  vieții întregii societăți românești – în toate domeniile: politice, sociale, administrative, și îndeosebi culturale. Cu toate acestea, tânărul muzicolog român nu s-a lăsat contaminat de presiunea climatului politic existent în societatea românească, nu s-a lăsat strivit de valul de pro sovietism ce invadase România. Cu o superbie juvenilă, cu o îndrăzneală neștirbită, sfidând, sau mai curând, asumându-și riscurile opiniilor sale, el nu s-a  sfiit să aibă o privire critică față de opiniile cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova, să aprecieze cronicile lor ca fiind expresia unui diletantism cras. El aprecia aceste opinii ca niște stupidități, ca o dovadă că la Petersburg și Moscova, muzicianul român n-a fost înțeles! Astfel, pentru noi, astăzi, când le citim la mai bine de o jumătate de secol, de când au fost publicate, ele ni se par deosebit de îndrăznețe și riscante pentru timpul când au fost emise. În plus, demersul tânărului muzicolog român ni se pare salutar întrucât el face posibilă descifrarea unui moment din viața intensă a marelui muzician român, George Enescu, primul său turneu în Rusia țaristă. El ne permite formularea unei idei clare privind relația lui George Enescu cu Rusia, Rusia țaristă,  modul neprietenos, de-a-dreptul ostilîn care a fost receptat la Petersburg și Moscova, muzicianul român.

O RECITIRE

Așadar, ca să putem înțelege valoarea și riscul asumat de tânărul muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, prin publicarea aprecierilor sale în studiul mai sus menționat, modul cum George Enescu a fost primit și înțeles în cele două metropole țariste, să urmărim opiniile criticilor muzicali de la Petersburg și Moscova. Să citim pe îndelete cea ce am amintit în treacăt în episoadele anterioare consacrate concertelor lui George Enescu la Petersburg și Moscova.  În 12 octombrie 1909, în cotidianul ”Novoe Vremia” (transcriem titlul ziarului în alfabetul latin pentru a veni în ajutorul cititorului român) era publicată o primă recenzie asupra concertului din 10 octombrie susținut la Petersburg de către tânărul muzician român, împreună cu muzicianul rus, Alexander Siloti. Era oarecum ciudat că ”recenzentul” nu-și pusese semnătura pe textul scris, preferând anonimatul și, cum observă Octavian Lazăr Cosma, nu  avusese răbdarea  să rămână în sală până la sfârșitul programului. Cum Rapsodiile fuseseră programate la finele programului, recenzentul rus a ratat, astfel, ocazia de a asculta, în primă audiție, la Petersburg, cele două Rapsodii enesciene. În fața acestei constatări, cercetătorul român, scrie cu asprime: ”Anonimul recenzent al ziarului ”Novoe Vremia”, Nr. 12064, din 12 octombrie, nici n-a avut răbdarea să stea până la urmă la concert, iar impresiile lui despre violonistul Enescu, dau dovadă de un imens diletantism” (Cf. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Anonimul recenzent recunoaște  că ”din cauza vremii înaintate” el a putut asculta ”doar prima” Rapsodie enesciană. Iar aceasta  era, după opinia sa, ”frumos  orchestrată, și temporar originală ca piesă exotică”. Atât înțelesese recenzentul anonim de la ”Novoe Vremia”! Rapsodia I-a de George Enescu era,  pentru domnia sa, o piesă ”temporar exotică”! Râsu-plânsu – cum ar fi spus Nichita, inegalabilul poet român. Cât despre celelalte două ipostaze ale muzicianului român, aceea de dirijor și solist violonist, recenzentul petersburghez, nota lapidar: ”Autorul însuși și-a dirijat bine lucrările sale”. Iar despre violonistul George Enescu el scria doar atât: ”El s-a produs și ca solist-violonist”. ”Bun solist” – nota cronicarul anonim  – și observa că acest ”bun solist” ”are înclinații spre pasiuni aprinse, ceea ce-l face să umble după efecte, amintind de cele de restaurant care, în tot cazul, nu se armonizează cu muzica lui Mozart, ci aduc, oarecum, a note false”.  În final anonimul cronicar, nota că muzicianul român,  ca solist ”a plăcut, având după obiceiul nostru și două bis-uri”. (ibidem,  Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76)

NEDUMERIRI

Acestea erau impresiile ”la cald” despre Concertul de la Petersburg susținut de George Enescu la prima sa întâlnire cu publicul meloman din Rusia Țaristă. Citind gazetele, a doua zi după Concert, tânărul muzician român va fi fost oarecum nedumerit. Iată – își a fi spus tânărul muzician român – un cronicar muzical care nu avusese măcar răbdarea să stea până la finele programului! O și spunea! Și, încă, public! El plecase imediat după executarea primei Rapsodii! Nu mai avusese curiozitate și pentru a doua Rapsodie. Și aceasta, în condițiile când aceste două lucrări erau prezentate pentru prima dată la Petersburg! Aprecierea că Rapsodia I-a ar fi  fost ” temporar originală ca piesă  exotică” i se va fi părut tânărului muzician român de neînțeles. Nici considerațiile privind  interpretarea  Concertului VII de Mozart nu erau mai puțin acceptabile. Lui George Enescu i se vor fi părut cu totul neavenite. De-a-dreptul scandaloase! Să apreciezi  această interpretare ca fiind rezultatul unor ”înclinații spre pasiuni aprinse”,  al unei goane ”după efecte” care amintesc de pasiunile care se aprind într-un restaurant? Dumnezeule! Despre ce vorbim? Și, nedumerit, dezamăgit, tânărul muzician român va fi aruncat cât colo ziarul rus ce conținea opinii atât de neașteptate. Atât de neavenite.

OPINII IDENTICE

Dar, cu opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, Concertul enescian de la Petersburg  nu ieșise din atenția cronicarilor muzicali ruși. Câteva zile mai târziu, tânărul muzician român avea să afle și alte opinii ale cronicarilor muzicali ruși, despre violonistul, dirijorul și, mai ales, compozitorul George Enescu. Un alt cronicar muzical rus, părea interesat de evenimentul muzical al acelei toamne petersburgheze. ”Cu deschiderea concertelor lui A.  Siloti din 10 octombrie (sala Dvorianskovo sobrania), marea stagiune muzicală se poate considera deschisă” – scria  ” Russkaya Muzîkalnaia  Gazeta”  din 18 octombrie 1909. (Vom nota numele gazetei ruse în transcrierea alfabetului latin). Cronicarul menționa că anunțul ”de la scara principală” care preciza că ”toate biletele sunt vândute” constituia ”un semn bun al reușitei viitoarelor concerte”. Acest lucru i se părea cronicarului rus cu atât mai semnificativ cu cât ”în programul acestui concert nu figura numele niciunui solist preferat”. El recunoștea că numele ”violonistului Enescu, destul de renumit la Paris, a fost necunoscut Petersburgului” . Dar, ”cunoștința (cu muzicianul român – n. ns) a fost plăcută” – preciza el. Cronicarul rus  făcea efortul de a se apleca asupra biografiei tânărului muzician oaspete scriind că acesta fusese ”elevul lui Marsick”. Atât. Atât – și nimic mai mult nu comunica muzicologul rus  publicului meloman petersburghez despre oaspetele său din seara zilei de 10 octombrie. Ignoranță? Lene? Sau rea voință? Se pare că George Enescu era un muzician ”necunoscut” nu numai publicului din Petersburg dar și unora dintre cronicarii săi muzicali! Totuși, în comparație cu cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” cel de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” părea mai aproape de exigențele profesionale ale unui cronicar muzical! Despre violonistul român, care cântase la Petersburg,  două concerte pentru vioară de mare clasă, Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach  și concertul nou descoperit al lui W.A. Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. VII  (a cărui cadență fusese scrisă chiar de către tânărul muzician român) cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” scria că violonistul român  ”s-a dovedit a fi serios înzestrat și un artist format, nerecurgând la efecte exterioare de virtuozitate ci căutând înțelegerea sufletului și sensul artei”. Cronicarului muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”  îi plăcuse cum interpretase George Enescu noul concert de Mozart. El scria: ”Farmecul duios, tonul răscolitor al instrumentului său au corespuns în chip minunat caracterului muzicii concertului mozartian”.

RAPSODIILE ENESCIENE – MUZICĂ DE BÂLCI (???!!!)

Pricinosul cronicar urmărise cu interes și pe dirijorul George Enescu. ”Dirijând orchestra în Concertul  lui J. S. Bach și în două compoziții proprii (Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a – n. ns.) George Enescu a vădit și o experiență  dirijorală îndeajuns de bogată, având în vedere că practica lui de capelmaistru este relativ recentă” (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Dar, spre deosebire de cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia”, cronicarul de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” avusese măcar răbdarea să stea în sală până la finele programului acelei seri. Curiozitatea va fi fost, poate, mai puternică decât plictiseala. El ascultase și cele două Rapsodii enesciene. Însă, înțelegerea lor, a mesajului lor, a frumuseții muzicii – era de necrezut pentru un cronicar muzical rus, format (credem) în tradiția și cutumele stabilite de ”Grupul celor cinci”. ”Amintim și două rapsodii românești ale lui George Enescu” – scria cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”. El admitea că cele două creații enesciene sunt scrise ”nu fără strălucire și temperament”, dar adăoga el, ”coboară des la nivelul trivialului, alcătuind din toate punctele de vedere modele nimerite a ceea ce se numește ”muzică de bâlci”.  Cronicarul muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” formula concluziile sale potrivit cărora cele două Rapsodii enesciene, ”nu pot fi socotite ultimul cuvânt al evoluției artei muzicale în stadiul ei contemporan”. Adică, nu prezentau nicio noutate! Erau, cumva, desuete! Citind aceste aprecieri tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma va fi rămas mut. Rapsodiile enesciene ”muzică de bâlci”? Iar această ”apreciere” care era atât de neadevărată, atât de opusă aprecierilor făcute de criticii muzicali din capitalele europene, Paris, Roma, București – unde aceste compoziții fuseseră prezentate, sub conducerea directă a autorului lor, George Enescu – a fost considerată de tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma, așa cum merita: o stupiditate, expresia unui grav diletantism! Ehhhhh! Dacă ar fi fost numai atât! Oricum, așa cum am spus, astfel de aprecieri (și altele) lansate în climatul unei obediențe crase a liderilor politici comuniști aflați la guvernarea României, a unui pro sovietism deșănțat promovat în anii când Octavian Lazăr Cosma se afla ca bursier al unei înalte instituții de studii muzicale precum Conservatorul de Muzică din Leningrad, erau expresia unui curaj mai mult decât juvenil. Ele erau expresia unui comportament onest, a unei metode de lucru pe care tânărul muzicolog în devenire, viitorul academician de mai târziu, n-o va părăsi niciodată. Indiferent de ”vremurile” prin care a trecut. Indiferent de imperativele politice și ideologice ale acelor ani!

Peste câteva zile  George Enescu avea să se afle la Moscova unde fusese invitat de către dirijorul Orchestrei simfonice moscovite, distinsul muzician, compozitor și profesor Mihail Ippolitov Ivanov. Ca și la Petersburg, muzicianul român avea să se prezinte publicului meloman în tripla sa calitate de violonist, dirijor și compozitor. Cum a fost primit George Enescu de către de criticii muzicali? Vor fi fost  ei tot atât de ”pricinoși” precum fuseseră cei de la Petersburg? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (17) Rapsodiile enesciene…..vulgare (??!!)

George Enescu, tânăr

În privința reacției publicului meloman moscovit privind concertul dat de George Enescu la Moscova, în octombrie 1909, avem puține date întrucât în fragmentele cronicilor de concert cercetate de Octavian Lazăr Cosma în anii 1956-1957 cu ocazia unui stagiu de studii la Conservatorul de muzică din Leningrad (fostul Sankt Petersburg în perioada țaristă) și publicate ulterior în studiul său ”Interpreți români în Rusia” din Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, pp. 73-78, astfel de amănunte, ”de culoare” nu au fost luate în seamă de tânărul cercetător român. Din cauza restricțiilor impuse de pandemia COVID-19, când scriem aceste rânduri, nu am avut posibilitatea unei consultări a presei române din acei ani care, cu siguranță, va fi urmărit turneul lui George Enescu la Petersburg și Moscova, cu atât mai mult cu cât acest turneu era primul său turneu în Rusia Țaristă.

Credem că și acest turneu va fi stat în atenția presei române întrucât am observat cât de atent era urmărită la București, activitatea tânărului muzician român desfășurată în sălile de concert din capitalele europene. De ce ar fi fost altfel când George Enescu punea piciorul pe teritoriul Rusiei țariste? În fine! Ne vom mulțumi, deci, cu ceea ce ne spun fragmentele din cronicile ruse reținute și publicate de distinsul cercetător, viitorul academician de mai târziu, Octavian Lazăr Cosma. Să urmărim, deci, concertul muzicianului român și întâlnirea sa cu publicul meloman moscovit și cronicarii muzicali ai celebrei metropole țariste.

UN CRONICAR BLAZAT

Structura programului serii alcătuită de Mihail Ippolitov Ivanov, nu a trecut neobservată. Criticii muzicali au  consemnat prezența lucrărilor componistice semnate de marii creatori ruși precum Glinka și Ceaikovski dar și a noutăților absolute, Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de Mozart, și cele două Rapsodii Române de George Enescu. Dar, după gustul unor critici muzicali, acest program  nu avea nimic senzațional, nu ”rupea inima târgului”!  Într-un articol succint, publicat a doua zi după concert, cronicarul muzical de la  gazeta ”Russkoe Slovo” considera că programul de deschidere a noii stagiuni muzicale moscovite ”nu s-a remarcat prin ceva deosebit de interesant”. ”Nu prea a fost în el ceva nou” scria el blazat. Și preciza sec, citând din program:  ”concertul pentru vioară al lui Mozart, recent găsit și două rapsodii românești ale renumitului violonist român, George Enescu”. Atât. La cât de blazat era (sau poate nu era la curent cu noutățile din spațiul muzical european?) lui i se părea că acest program nu se remarca ”prin ceva deosebit de interesant”! El trecea cu ușurință peste faptul că publicul meloman moscovit asculta, în primă audiție, la el acasă, noul Concert pentru vioară și orchestră de Mozart, peste faptul că publicul meloman moscovit se întâlnea pentru prima dată cu un mare muzician român, de talie europeană, cu un strălucit violonist, dirijor și compozitor și că avea prilejul să asculte, în primă audiție la Moscova, două dintre lucrările sale de succes: Rapsodiile Române. Pentru cronicarul de la ”Russkoe Slovo”, lucrările celor doi mari compozitori ruși, Ceaikovski și Glinka, prezente în programul serii, nu constituiau un eveniment, întrucât ele erau ”cunoscute publicului moscovit”. Nici despre dirijorul concertului, Mihail Ippolitov Ivanov, criticul de la ”Russkoe Slovo” nu avea ceva de spus, menționând, la fel de blazat, că lucrările celor doi mari compozitori ruși, Simfonia I-a de Ceaikovski și Uvertura spaniolă ”Noapte la Madrid” de Glinka au fost ”interpretate sub conducerea lui Ippolit Ivanov”. Față de interpretarea dată de dirijor, cronicarul de la ”Russkoe Slovo” n-avea nicio opinie –  bună sau rea! Nimic! 

DESPRE RAPSODIILE ENESCIENE

O privire la fel de blazată și pricinoasă arunca autorul cronicii muzicale din ”Russkoe Slovo” și asupra oaspetelui serii, tânărul muzician român, George Enescu. Considerându-se, probabil, purtătorul de cuvânt al publicului, el stabilea cu emfază că George Enescu ”a plăcut publicului mai mult ca violonist”. El aprecia că tânărul muzician român ”este un foarte bun violonist, cu strălucită tehnică și un ton interesant” și că noul concert de Mozart  ”a  fost redat foarte bine de artist și i-a adus un mare succes”. Nu tot atât de mulțumit era cronicarul de la ”Russkoe Slovo”  și de opera componistică a muzicianului român. Dacă George Enescu – violonistul – plăcuse publicului, nu același lucru se putea spune despre George Enescu – compozitorul. ”Nu se poate vorbi la fel – scria el – despre latura de compozitor a domnului Enescu”. Opinia  cronicarului de la ”Russkoe Slovo” despre Rapsodiile enesciene era că acestea sunt ”lucrări prea mediocre” pentru a fi incluse în programul de concert aflat sub egida unui for atât de înalt precum era Societatea Imperială Muzicală Rusă. Cronicarului moscovit i se părea că ”includerea lor în programele serioase al societății noastre muzicale  (Societatea Imperială Muzicală Rusă – n. ns.) este întrucâtva neașteptată”, insinuând astfel, că includerea lor în programul Concertului de deschidere a stagiunii muzicale moscovite s-ar fi bazat pe interese ascunse, oculte!  Considerând că  Rapsodiile enesciene ar fi fost mediocre și nedemne de programul de concert aflat sub patronajul Societății Imperiale Muzicale Ruse, cronicarul rus ori era neinformat – neștiind nimic despre succesul acestor lucrări obținut în sălile de concert europene, unde câștigaseră admirația și bucuria publicului meloman și aprecierile pozitive, elogioase, ale cronicarilor muzicali –  ori era incapabil să priceapă frumusețea acestor lucrări, perfecțiunea tehnicii componistice a autorului, frumusețea filonului muzical popular românesc  prelucrat și dus la cote sublime de către tânărul muzician român. Concluzia?  Ori era blazat ori era  rău intenționat.

”PRICINOȘI” ÎN SERIE

La fel de ”pricinos” față de  programul întocmit de Mihail Ippolitov Ivanov și oaspetele serii, muzicianul român George Enescu, era și cronicarul muzical de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” (Gazeta Muzicală Rusă). În prima cronică de la deschiderea stagiunii muzicale moscovite el relansa discuția asupra raportului dintre ”vechi și nou” prezent într-un program de concert. ”Începutul vieții de concert – scria el – are loc, de obicei, cu muzica trecutului ce constituie o urmare firească a prezenței în concertele Moscovei a concertelor simfonice ”istorice”. Dar, în acea toamnă a anului 1909, cronicarului moscovit i se părea că ”trecutul” ar fi fost mai pregnant, ”deosebit de bogat”, în comparație, cu alți ani! ”La începutul acestui an însă, trecutul se cultivă deosebit de bogat”. ”Aici trebuie să amintim – continua el – interpretarea Concertului pentru vioară de Mozart”. El includea în acest ”trecut” interpretarea pe care George Enescu o dăduse Concertului pentru vioară și orchestră de Mozart, altor ”bucăți pentru vioară”  (adică bis-urile date de muzicianul român – n. ns.) și, adăoga pricinosul cronicar, și  ”recitalurile de pian ale lui Igumnov” (desigur un pianist rus – n. ns) . Această ”abundență a trecutului” îl punea pe gânduri pe  cronicarul de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”. Dacă până nu de mult, această abundență a trecutului era tratată cu oarece indiferență, cu ”neglijență”, cum preciza domnia sa, acum această ”abundență a trecutului” invita la….meditație. Cronicarul muzical rus, afirma că această ”abundență a trecutului”  ”ne face să medităm iarăși și iarăși asupra problemei vechiului și noului în artă, în general, și în muzică în special”, ”asupra a ceea ce și-a trăit traiul” și asupra ”ceea ce ne mișcă corzile estetice ale sufletului”. Dacă ”îngrijorările” cronicarului muzical de la ”Russkaya Muzîkalnaya Gazeta” privind raportul dintre ”vechi și nou” în programele de concert moscovite s-ar fi limitat la chestiunile strict locale, n-am fi acordat atenție acestor opinii. Dar, așa cum am consemnat mai sus, cronicarul moscovit alegea ca exemplu, pentru argumentarea opiniilor sale, ”interpretarea” pe care George Enescu a dat-o Concertului pentru vioară și orchestră de Mozart și a altor lucrări (prezentate de muzicianul român în concert pe care cronicarul nu le precizează). Să înțelegem, deci, că pricinosul cronicar rus considera  că  interpretarea concertului mozartian de către violonistul român se încadra în acea categorie care-și ”trăise traiul”? Că se plasa în ”trecutul” pe care-l dezavua? Înțelegând, poate, că mersese prea departe, sau că se plasase pe un teren alunecos, câteva rânduri mai încolo, el recunoștea că tânărul violonist oaspete poseda un ”ton ușor, plăcut”. El aprecia Concertul mozartian ca fiind ”foarte frumos, pătruns de eleganță mozartiană” dar interpretarea lui de către muzicianul român n-a fost pe placul său. În redarea concertului – preciza el – ”nu totul ne-a mers la suflet”. El găsea că ”în primul allegro s-a simțit un oarecare manierism” care, din fericire pentru domnia sa, spre sfârșitul concertului ”a dispărut”.  Însă pricinosul cronicar  n-a mers mai departe! Interpretarea pe care George Enescu a dat-o  unor piese de Bach, cântate ca bis-uri  în concert a spulberat scepticismul său. Cronicarul muzical moscovit recunoștea că aceste piese ”au fost admirabil interpretate” de către muzicianul român, că ”puritatea și frumusețea tonului au vorbit de la sine”,  iar ”sobrietatea – în niciun caz aridă – în redare s-a armonizat din plin cu spiritul creațiilor de Bach”

RAPSODIILE – VULGARE (???!!!!)

Dacă pentru aprecierea interpretului, a violonistului român, cronicarul de la ”Russskaya Muzîkalnaia Gazeta” folosise tactica ”una caldă,  una rece”, tot așa fusese el și în aprecierea compozitorului George Enescu. Ascultase, probabil, cu atenție Rapsodiile enesciene și găsise că tânărul muzician este ”un minunat orchestrant”. Urmărindu-l ca dirijor al Rapsodiilor, cronicarul moscovit constatase că tânărul muzician oaspete era ”și un maestru dirijor, capabil să scoată de la orchestră sonorități abundente și pline”. Cât privește calitatea de compozitor a tânărului oaspete, cronicarul moscovit mergea, iarăși, pe stilul său: ”una caldă, una rece”. El constata că la Rapsodii ”multe lucruri sună frumos, te cuceresc prin exteriorul lor”. Dar ”spiritul general al muzicii – observa el – este prea  vulgar”. În opinia sa, păcatul Rapsodiilor enesciene era, nici mai mult nici mai puțin, faptul că ele ”degajează din plin cântece populare românești” iar acestea  – decreta el – ”nu-și au locul pe estrada simfonică”. (Vezi pe larg, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pp. 76 – 77)

În seara aceea de 17 octombrie 1909, când se afla pe podiumul de concert al orchestrei simfonice din Moscova, tânărul muzician George Enescu, nu se gândea la opiniile cronicarilor muzicali sau la aplauzele publicului . Ca întotdeauna, când era pe un podium de concert, oriunde s-ar fi aflat, tânărul muzician intra sub vraja absolută a muzicii. Îl dezmeticeau aplauzele – întotdeauna generoase, furtunoase, repetate cu încăpățânare de un public fermecat, însetat de frumusețea măiestriei sale. Rar aceste aplauze erau altfel. Și mai rar – ele erau de complezență sau erau sparte de fluierături. Cronicile le citea a doua zi – în tren, sau la  hotel, în timp ce sorbea grăbit cafeaua de dimineață. Așa s-a întâmplat și acum. A doua zi după concert, așa cum scrisese deja tatălui său , ”o ștergea” la Paris. Opiniile cronicarilor muzicali avea să le citească în trenul Moscova –  via Varșovia – Paris. Citindu-le, muzicianul român avea să-și formuleze concluzia privind primul său turneu în Rusia. Dezamăgit – o va transmite (din tren) iubitei sale Ninette Duca. Și nu va uita – niciodată, dar niciodată – cum a fost primit la Petersburg și Moscova, cu ocazia primului său turneu. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (16) – Moscova – un alt punct de încercare!

După prima sa întâlnire cu elitele muzicale și publicul meloman din Petersburg, tânărul muzician român va fi încercat sentimente contradictorii. Faptul că participase la deschiderea unei noi ediții a Concertelor Siloti, eveniment muzical care-și câștigase prestigiul nu numai în spațiul rus ci și în cel european, îi dăDUSE un sentiment de satisfacție. Nu mai puțin încântătoare fusese colaborarea sa cu muzicianul Alexander Siloti, atât pe podiumul de concert cât și în celelalte ore petrecute împreună de la sosirea sa la Petersburg. DAR ÎN ORAȘUL DE PE NEVA TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN SE ÎNTÂLNISE NU NUMAI CU MUZICIANUL DESĂVÂRȘIT, CARE ERA AELXANDER SILOTI CI ȘI CU PUBLICUL ȘI CRITICII MUZICALI. IAR ÎNTÂLNIREA CU ACESTE DOUĂ ”COMPONENTE” ALE ELITELOR MUZICALE RUSE PUBLICUL ȘI CRONICARII – FUSESE SUB AȘTEPTĂRILE SALE! O PROFUNDĂ DEZAMĂGIRE I SE STRECURASE ÎN SUFLET ȘI O ÎNTREBARE I SE FIXASE ÎN MINTE: DE CE? ÎN ACEASTĂ STARE DE SPIRIT LUA DRUMUL MOSCOVEI.

PARFUMUL DULCE – AMĂRUI AL STEPELOR RUSE

Trenul alerga înghițind lacom distanțele stepelor ruse. Spații întinse – inundate de ierburi uscate. Un miros dulce-amărui, de pelin și lumânărică, și de pământ reavăn (căci plouase nu numai la Petersburg) pătrundea prin fereastra deschisă. Muzicianul român sorbea cu nesaț acest parfum dulce-amărui pe care nu-l mai întâlnise niciunde în Europa și privea fascinat vastele întinderi galben-aurii, întrerupte ici colo de câte un pom pitic, cu crengi strâmbe și trunchi contorsionat de lupta cu arșița verii sau gerurile și vânturile aspre ale iernilor lungi. Căci aici, în stepa rusească iarna începea în octombrie și se sfârșea în aprilie. Dar în acel an 1909, vremea fusese neobișnuit de caldă. Chiar și la Petersburg, orașul construit la țărmul Mării Baltice de acel țar nebun care fusese Petru cel Mare. Iar tânărul muzician european – se bucurase de vremea bună și scrisese despre ea chiar și tatălui său, aflat undeva, într-un sat risipit pe colinele Dorohoiului. El se bucurase, de asemenea nu numai de vreme, care i se păruse anormal de caldă, ci și de frumusețea orașului de pe Neva. Vizitase muzeele, palatele, parcurile și – probabil – asistase la spectacolul fascinant al ”ruperii” podurilor de pe Neva ca să facă loc de trecere vaselor ce navigau pe fabulosul râu! Acum privea fascinat spectacolul inedit – pentru el – al stepelor ruse cu gândul secret de a uita dezamăgirea, amărăciunea primei sale întâlniri cu publicul meloman și cronicarii muzicali de la Petersburg. Cu toate acestea aștepta întâlnirea sa cu publicul meloman și criticii muzicali de la Moscova! Cum avea să fie acest nou punct al turneului său în Rusia?

LA MOSCOVA – CU MOZART INEDIT

La Moscova avea să-l întâlnească pe muzicianul Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov. Era unul dintre muzicienii de elită ai metropolei țariste: compozitor, profesor la Conservatorul din Moscova și dirijorul orchestrei simfonice din Moscova. Cu Ippolitov Ivanov tânărul muzician român colaborase bine încă din perioada de pregătire a  programului său de la Moscova. În septembrie își trimiseseră scrisori și stabiliseră fără niciun fel de reticențe  programul cu care muzicianul rus  deschidea noua stagiune muzicală a Moscovei și locul lui George Enescu  în acest program. Tânărul muzician român fusese mulțumit că muzicianul moscovit acceptase din start propunerile sale: Concertul Nr. VII, pentru vioară și orchestră, în Re major de W. A. Mozart, descoperit în anul 1907, lucrare care constituise pentru spațiul muzical european ”bomba anului” 1907  și cele două Rapsodii ale sale, Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a care polarizaseră atenția lumii muzicale pariziene – și nu numai – privind valențele sale componistice. Cu aceste lucrări muzicianul român socotise că se poate prezenta publicului meloman rus într-o dublă ipostază: aceea  dirijor și compozitor. Tânărul muzician știa că atât la Petersburg cât și la Moscova aceste lucrări ale sale nu fuseseră ascultate niciodată  iar succesul pe care-l obținuse până atunci în sălile de concert europene ca autor și dirijor al celor două Rapsodii Române, îl îndreptățea să creadă că și în Rusia avea să se bucure de succes. Și totuși, la Petersburg fusese primit altfel de cum fusese primit în Europa, altfel de cum își imaginase iar opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia” fuseseră mai mult decât surprinzătoare! O întrebare îl sâcâia: cum avea să fie primit la Moscova? Așa cum fusese primit  la Petersburg?  Aștepta, deci seara concertului, întâlnirea cu publicul meloman și cronicarii muzicali din  metropola  moscovită.

SUB OBLĂDUIREA ȚARULUI

Concertul simfonic din seara zilei de 17 octombrie era concertul de deschidere a stagiunii muzicale 1909-1910 a Moscovei. Dacă la Petersburg stagiunea muzicală se deschidea sub egida celebrelor Concerte Siloti  (o inițiativă personală a muzicianului Alexander Siloti lansată în anul 1903, susținută, cu greu, prin efortul său managerial și cu sprijinul financiar al unor potentați ai societății ruse) la Moscova noul sezon muzical se deschidea sub egida unui înalt for muzical oficial: Societatea Imperială Muzicală Rusă. Aceasta însemna că evenimentul muzical  al serii se afla sub supravegherea unei structuri oficiale țariste, cu știrea și sub oblăduirea Țarului, Țarul Nicolae al II-lea. Pentru George Enescu, participarea la un eveniment organizat sub egida Societății Imperiale Muzicale Ruse nu era nouă. În 1907, la Paris, el cunoscuse impactul pe care această structură oficială a creației muzicale din Rusia țaristă îl avusese pentru promovarea muzicii ruse într-o capitală saturată de evenimente culturale. Așa cum am arătat într-un episod anterior, la începutul lunii mai 1907, sub egida  Societății Imperiale Muzicale Ruse, sosise la Paris un grup important de muzicieni ruși, ”greii” în viață ai creației muzicale ruse. Din acest grup făceau parte Nicolai Rimski-Korsakov, Serghei Rahmaninov, Serghei Kuusevitsky, artistul liric Vladimir Kastorski, criticul muzical S. Krugliov și câțiva dintre cei mai însemnați artiști ruși stabiliți în Europa, precum Ossip Gabrilowitsch, Felia Litvinne,  Jean Altchewsky, Feodor Șaliapin și alții. Împreună cu autoritățile muzicale franceze, Academia Națională de Muzică și ”Societatea marilor audiții muzicale din Franța”, fusese organizat atunci un maraton muzical rus,”Russian Season”, cum a fost el numit în programele de sală (Cf. Shapero.com/programme-for-concerts-historiques-russes-1907-92482) cât și în presa franceză.  Concertele ruse, au ținut afișul parizian timp de două săptămâni și s-au încheiat cu o mare recepție la celebra Salle Pleyel, oferită de marele compozitor francez Camille Saint-Saens. Aflat la Paris și fiind una dintre vedetele vieții muzicale franceze, George Enescu participase la câteva din evenimentele organizate cu prilejul sosirii la Paris a ”greilor” în viață ai creației muzicale ruse. El participase ca spectator la Concertele ruse (Cf. Viorel Cosma, George Enescu, Cronica unei vieți zbuciumate, Editura Octopodium, București, 1991, p. 23) apoi ca invitat la marea recepție de la Salle Pleyel, (Cf. Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu, Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1991, p. 64) și susținuse împreună cu violoncelistul rus Serghei Kuusevitsky și artistele lirice franceze, Mary Garden și Yvette Guilbert, un concert matinal în folosul Casei Artelor din Paris (ibidem. Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. P. 64) Pentru tânărul muzician român evenimentele muzicale din mai 1907, Concertele ruse, Recepția de la Salle Pleyel și Concertul matinal dat în folosul Casei Artelor din Paris împreună cu unul dintre muzicienii ruși sosiți la Paris, fuseseră un prilej nimerit pentru a cunoaște în mod direct pe câțiva dintre cei mai importanți muzicieni ruși ai momentului. Poate că tot atunci în urma acelor contacte directe se va fi gândit la un viitor turneu în Rusia. Un turneu care avea să prindă contur doi ani mai târziu, în toamna anului 1909 și în care se implicaseră două mari personalități ale vieții muzicale ruse: Alexander Siloti – la Petersburg  și Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov –  la Moscova.

STAGIUNEA MUZICALĂ – EVENIMENT MONDEN

Ca și la Petersburg  și la Moscova deschiderea noii stagiuni muzicale era un eveniment deosebit de însemnat. El era un fericit prilej pentru refrișarea vieții mondene moscovite, pentru refacerea firelor subtile de comunicare  ale cercurilor aristocratice ruse. Pentru  doamnele din înalta societate rusă era prilejul mult așteptat pentru  etalarea noilor toalete, sosite (cu multă cheltuială)  de la Viena și Paris, ori, migălite cu răbdare de meșteri croitori care erau la curent cu noile tendințe vestimentare vieneze sau pariziene. Pentru domnii – în frac și joben – adunați de pe la moșii (bronzați și grași) sau proaspăt sosiți din vilegiatura petrecută în stațiunile exclusiviste din Europa – deschiderea stagiunii muzicale constituia prilejul de a-și relua viața cotidiană: vizite în saloanele aristocratice, întâlniri la cluburile exclusiviste sau în cercurile elitiste unde se puneau la cale afaceri de tot felul, mai mult sau mai puțin bănoase, mai mult sau mai puțin oneroase. Desigur,deschiderea noii stagiuni muzicale era un prilej așteptat și de către condeierii presei muzicale. Cronicarii muzicali își revigorau spiritul critic  adunând de prin sertarele minții scepticismul, ironia sau aprecierile subtile, ”cu mesaj”! Precum elitele aristocratice și ei erau interesați de evenimentul mult așteptat: deschiderea noii stagiuni muzicale!

PROGRAMUL LUI IPPOLITOV

Ce aducea nou în viața muzicală moscovită acest moment în anul de grație 1909?  În ce logică fusese alcătuit programul acelei seri? Distinsul muzician rus, Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov, dirijorul orchestrei simfonice moscovite,  oferea melomanilor muzică rusă, dar și muzică europeană. Iar din muzica europeană el lansa, în primă audiție la Moscova,  un nou concert de Mozart,  Concertul Nr. VII, pentru vioară și orchestră, în Re major, descoperit în urmă cu doi ani, în anul  1907, și  două lucrări compuse de tânărul muzician român George Enescu, acum oaspetele Moscovei: Rapsodia I-a  în La major și Rapsodia a II-a în Re major. Era un program echilibrat, un program pentru toate gusturile, un program  din care nu lipseau  mari creatori ruși și în care se aflau  și noutățile de ultimă oră ale spațiului muzical european. În seara zilei de 17 octombrie 1909 publicul meloman moscovit, doamnele din înalta societate, interesate mai mult de toalete decât de muzică, domnii în frac și joben, cronicarii muzicali pricinoși, aveau să asculte:  Uvertura spaniolă ”Noapte la Madrid” de Mihail Ivanovici Glinka, Simfonia I-a, în Sol minor,  op. 13, ”Vise de iarnă” de Piotr Ilici Ceaikovski, dirijor Mihail Ippolitov Ivanov, Concertul Nr. VII în Re major pentru vioară și orchestră de W. A. Mozart, solist George Enescu și  Rapsodia I-a în La major și Rapsodia a II-a în Re major de George Enescu, dirijor George Enescu. Cum a primit publicul meloman moscovit acest program? Dar cronicarii muzicali? Cum a fost apreciat tânărul muzician român aflat în ipostaza de interpret, dirijor și compozitor? Citiți episodul următor.