GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (8) Fără reverențe Moscovei

În acest punct al demersului nostru privind restituirea manuscriselor enesciene care a constituit un capitol aparte al relațiilor marelui muzician român cu Rusia, inclusiv cu Rusia Sovietică, să tragem linie și să adunăm. Să încercăm câteva concluzii. Cu siguranță, continuarea investigației pe tema restituirii manuscriselor enesciene va scoate la lumină și alte aspecte și alte documente REVELATOARE așa cum este scrisoarea marelui muzician german Bruno Walter adresată lui  ”Herr Krassin”. Dar câteva concluzii sunt – credem –  posibile.

MANUSCRISELE ENESCIENE – PRIMELE VALORI RESTITUITE

Să reținem faptul că manuscrisele enesciene restituite în 1924 au fost primele valori restituite din Tezaurul artistic și istoric trimis de România la Moscova în vara anului 1917. Și această restituire a fost posibilă nu pentru că liderii bolșevici de la Kremlin ar fi căzut pradă unor gânduri duioase, unor sentimente;  nu pentru că ei ar fi fost impresionați de personalitatea marelui muzician român sau de suferința trăită de el la gândul că aceste ”părți” din ființa sa,  din creația sa de până atunci, se vor fi pierdut odată pentru totdeauna. Nu pentru că s-ar fi lăsat convinși de argumentele cuprinse în acea scrisoare plină de noblețe a unui mare muzician german, Bruno Walter. NU! Ci pentru că un asemenea gest, chiar dacă nu ar fi făcut ”înconjurul lumii”, ar fi ajuns sigur în ”mapa zilei” din cancelariile diplomatice europene și desigur, și americane.

MIZA LIDERILOR DE LA KREMLIN

Liderii politici de la Kremlin, culturnicii și politrucii din laboratoarele secrete moscovite mizau pe faptul că un asemenea gest, un asemenea eveniment, putea să trezească simpatie. Să stârnească interesul, să atragă atenția opiniei publice! Să facă – cum se spune – vâlvă! El trebuia să arate lumii că, iată, liderii comuniști de la Kremlin prețuiau cultura, arta și pe slujitorii și făuritorii ei, bla., bla., bla., Și astfel o asemenea decizie aparent banală, cu parfum umanitar, venea în sprijinul unei cauze, al unei cauze politice, în sprijinul  bătăliei pe care, în acei ani, o desfășurau pentru ieșirea din izolare a Rusiei – a Rusiei sovietice –  pentru recunoașterea statului sovietic pe arena internațională ca stat independent și suveran. Numai sub imperiul unui asemenea interes puteau fi sparte lacăte și cotrobăite ”loturile” cu lăzile valorilor istorice și artistice ale României aflate în subteranele umede și întunecate ale Kremlinului! Ca un abil și experimentat diplomat ”Herr  Krassin” va fi știut toate acestea! Cu asemenea argumente va fi urcat el ”treptele” ierarhiilor politice de la Kremlin pentru a putea obține restituirea manuscriselor muzicale enesciene. O făcea pentru Rusia! Dar, cum am menționat mai sus, o făcea și pentru sine: pentru ”Herr Krassin” – diplomatul, pentru ”Herr Krassin” – ambasadorul. Pentru primul ambasador al Uniunii Sovietice în Franța. Căci, pentru succesul misiunii sale la Paris, ”Herr Krassin” avea nevoie să i se deschidă multe uși, avea nevoie de simpatie și prețuire! Avea nevoie să fie cunoscut – atât în cancelariile diplomatice cât și în cercurile elitelor intelectuale, inclusiv – sau mai ales – în saloanele mondene pariziene.

INTERESUL POLITIC

Decizia din 1924 privind restituirea manuscriselor enesciene  va crea un precedent și va institui un principiu  în  practicile liderilor politici de la Kremlin: interesul politic. Restituirile din Tezaurul artistic și istoric al României (rețineți  NU Tezaurul Băncii Naționale a României, în lingouri și monede, adică AURUL) care au urmat în anii 1935 și apoi, în 1956,  – mai spectaculoase prin amploarea valorilor artistice și istorice returnate – au avut la bază interesul politic al liderilor de la Kremlin,  dorința lor (bolnavă) de a deturna interesul opiniei publice de la evenimente, unele foarte grave, care scoteau la iveală fisurile existente în eșafodajul relațiilor de dominație și șantaj pe care le desfășurau în sferele lor de influență, interesul lor de a se împăuna (da, acesta este cuvântul cel mai potrivit) cu gesturi care erau departe de ceea ce erau ei – în realitate. Dar – să-i lăsăm pe liderii de la Kremlin, pe culturnicii și politrucii comuniști, pe diplomați – de felul lui ”Herr Krassin”, și să privim puțin mai aproape pe beneficiarul acestui eveniment: George Enescu. Cum a primit muzicianul român restituirea manuscriselor sale de către liderii politici de la Kremlin? Care a fost reacția sa la primirea acelei telegrame trimisă de Edmond Fleg privind găsirea manuscriselor sale? Din sursele deschise la care am avut acces constatăm că muzicianul român nu a făcut declarații publice pe această temă, atunci, ”la cald” – cum se spune. Abia în anii 1952, 1953 – deci după aproape treizeci de ani – în cadrul convorbirilor sale cu Bernard Gavoty, George Enescu va face dezvăluiri în legătură cu acest moment atât de mult așteptat: recuperarea manuscriselor sale. Dar și atunci – așa cum am arătat în episodul anterior – el își îndrepta gândul către diplomații francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, nu către liderii politici de la Kremlin. Aflat pe pământ american, într-unul dintre primele sale turnee de succes, el își îndrepta gândul către Paris și nu către Moscova.

NICIO REVERENȚĂ MOSCOVEI

Urmărind sursele deschise la care am avut acces, constatăm că pentru restituirea manuscriselor sale George Enescu nu va face – niciodată, dar niciodată – o reverență Moscovei, lui ”Herr Krassin” sau altor lideri bolșevici aflați între zidurile impenetrabile ale Kremlinului. Relațiile sale cu Rusia – Rusia țaristă și apoi Rusia sovietică – vor rămâne înghețate decenii la rând. În timp ce colinda capitalele europene, Europa fiind pentru domnia sa un ”continent fără frontiere”, în timp ce traversa Oceanul pentru turnee lungi, obositoare, unde obținea succese fulminante și unde făcea dovada înaltei sale înzestrări artistice ca violonist, dirijor sau compozitor iar America îl aplauda cu frenezie, pentru el Rusia, inclusiv Rusia sovietică, aproape că nu exista. În ”geografia” sa artistică, această parte a lumii – nu exista ca loc unde să cânte pentru publicul meloman, ca loc unde să-și pună în valoare virtuțile sale artistice. Era un spațiu – închis! Ferecat!  George Enescu nu a mai pus piciorul pe tărâmul Rusiei din februarie 1917 când nimerise în plină revoluție și asistase la căderea unui  imperiu, imperiul țarist, la decimarea unei dinastii, dinastia Romanov ce stăpânise Rusia mai bine de trei sute de ani! Abia după al doilea război mondial, în anii 1945 și 1946, marele muzician român se va întâlni cu muzicieni ruși (sovietici), compozitori sau interpreți. Dar aceste întâlniri se vor desfășura doar între hotarele muzicii, ale măiestriei profesionale, în termenii bunei cuviințe și al respectului reciproc, fără reverențele pe care mulți dintre confrații săi români (compozitori și interpreți) le făceau la adresa muzicienilor moscoviți. Prin întreaga sa atitudine – construită și aplicată doar între hotarele muzicii – George Enescu demonstra – celor capabili să-l ”citească” astfel – că nu se lăsa intimidat sau cuprins, de ”valul” de pro sovietism sub care intraseră mulți dintre confrații săi. El slujea muzica – și numai muzica, păstrându-se astfel vertical și respectându-și, cu o dârzenie incredibilă, principiul său de a nu se amesteca în politică, de fapt, dezgustul său față de politică. O făcuse în timpul dictaturii antonesciene și o va face și în primii ani ai dictaturii comuniste. Plecarea sa în exil, în septembrie 1946,  un exil premeditat, un exil asumat, a fost expresia acestei dârzenii, a fost expresia acestui, să-i spunem, pe scurt, dezgust de politică. Acest principiu și acest comportament nu-l va abandona nici în anii grei ai exilului la Paris, până când va păși  – bolnav, îndurerat și singur – în marea trecere.

UN NOU TURNEU – MOSCOVA, 1946

Vom continua, să urmărim relația  marelui muzician român cu Rusia  și în anii de după cel de al doilea război mondial. Mai exact, în anii 1945, 1946, până la plecarea sa definitivă din România, în septembrie 1946. Căci George Enescu a mai făcut un turneu în Rusia. În aprilie 1946. O vom face, în măsura în care ne vor permite ”sursele deschise” la care avem acces. Căci arhivele – încă tac. Adevărul stă  ”pitit”, cum ar spune un nepot al meu din Vorona Botoșanilor. Citiți episoadele care vor urma, aflate acum în faza de ”atelier”. Ele vor fi consacrate turneului muzicianului român în Rusia comunistă, RUSIA SOVIETICĂ. Primul. Și ULTIMUL.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (7) Interesul lui ”Herr Krassin”

Leonid Borisovici Krassin, diplomat sovietic

Va fi fost ”Herr Krassin” înduioșat de scrisoarea marelui muzician Bruno Walter? Se va fi lăsat el cuprins de sentimente? Sau, ca un diplomat abil și experimentat, aflat în prim planul activității diplomatice a Rusiei – a Rusiei sovietice – se va fi dezbrăcat de sentimente și va fi pus în balanță logica și interesele statului pe care îl slujEA? ÎN FOND, ÎN CALITATEA SA DE DIPLOMAT AL STATULUI SOVIETIC, ”HER KRASSIN” NU-ȘI PUTEA PERMITE LUXUL SĂ FIE ”ÎNDUIOȘAT”, SĂ AIBĂ SENTIMENTE, INTERESE PERSONALE, ÎNTRUCÂT, INTERESELE SALE ERAU AIDOMA CU ALE PARTIDULUI, CU ALE PUTERII PE CARE O SLUJEA. ASTFEL, DUIOȘIA SA, INTERESELE SALE PERSONALE, SE VOR FI ÎMPLETIT – MAGISTRAL – CU PRAGMATISMUL, CU INTERESELE GENERALE ALE PARTIDULUI, ALE PUTERII ÎN SLUJBA CĂRUIA SE AFLA. ÎN FAȚA UNEI SCRISORI DUIOASE, ”HERR KRASSIN” -RĂMÂNEA DIMPLOMATUL CARE FUSESE ÎNCĂ DIN TINEREȚE.

PIRUETA LUI HERR KRASSIN

”Herr Krassin”, fusese unul dintre negociatorii celebrului Tratat de pace de la Brest Litovsk încheiat de Rusia cu Puterile Centrale, în împrejurări dramatice cu urmări contrare strategiei sale moștenite încă de la Țarul Petru cel Mare, de a-și extinde permanent teritoriul, de a-și împinge mereu granițele spre toate orizonturile, spre Europa sau spre Asia, spre toate Mările, de la Nord, la Sud! După căderea regimului țarist, deși marxist din tinerețe și membru al primului partid rus cu pretenții de stânga din timpul regimului țarist, Partidul Social-Democrat, ”Herr Krassin făcuse o piruetă și se alăturase puterii bolșevice, adepților lui Lenin, punând abilitățile sale diplomatice în slujba unui nou regim politic: regimul comunist. Acum ”Herr Krassin” trudea din greu împreună cu alți conaționali ai săi, incluși în rețeaua diplomatică sovietică (oficială sau secretă), pentru îndeplinirea obiectivelor imediate ale Rusiei Sovietice: ieșirea din izolarea în care o aruncaseră marile puteri ale lumii care nu agreau noul sistem politic instaurat cu prețul unui război fratricid, cu prețul terorii și al suspiciunii, al trădării fratelui de către frate și al dreptății câștigate prin forță, prin crimă, cu kalașnikovul pe umăr și cizma pe grumaz. Împreună cu alți diplomați și negociatori sovietici de rang înalt, ”Herr Krassin” participa la Conferințe internaționale, la negocieri lungi, anevoioase pentru recunoașterea internațională a Rusiei sovietice, pentru restabilirea relațiilor diplomatice, economice și comerciale – căci Rusia, secătuită de ultimele războaie – primul război mondial și apoi îndelungatul și absurdul război civil – era sufocată de foame și sărăcie. Acum, după ce devenise Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, având în stăpânirea sa un teritoriu întins cât un continent, noul stat apărut în arena internațională deținea resurse naturale uriașe, cvasi necunoscute care trebuiau scoase la iveală și valorificate pentru a diminua foamea și sărăcia lucie. ”Uniunea” avea nevoie, ca de aer, de relații economice, de schimburi comerciale, ”de parteneri”, într-un cuvânt, de normalitate. Iar această ”normalitate” însemna intrarea sa în arenă, așezarea sa, cu drepturi egale (cum altfel?) la ”masa marilor puteri”.

O BĂTĂLIE PE TERMEN LUNG

Pentru ”Herr Krassin” și colegii săi, aceasta era o bătălie pe termen lung. În anul de grație 1924 diplomația sovietică și liderii bolșevici de la Kremlin culegeau primele rezultate ale acestei bătălii. După negocieri laborioase și punerea în balanță a unor interese reciproce, politice, economice (dar și militare, he, he, he!) fuseseră restabilite relațiile diplomatice cu Germania (Cf. David Marples, Rusia Secolului XX. În căutarea stabilității, Editura Meteor Press, București, 2014, p. 131). Acest fapt avea să constituie un exemplu încurajator pentru alte state, interesate și ele de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică, de obținerea accesului lor la imensele resurse naturale ale acesteia. După Germania se pregăteau de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică și alte state din Europa și din Asia: China, Franța, Danemarca, Austria, Suedia, Norvegia, Italia, Mexic, etc., (ibidem. David R. Marples, op. cit. p. 133). Cu toate acestea, ”Herr Krassin” și coechipierii săi, știau că truda lor era abia la început. Rusia – Rusia Sovietică – avea încă nevoie de sprijinul cancelariilor diplomatice. Ea avea nevoie nu numai de relații diplomatice și economice ci și de simpatie și respect pe arena internațională. Și pentru atingerea acestui obiectiv trebuiau folosite orice mijloace, inclusiv un dialog protocolar cu personalități ale vieții culturale precum cel pe care-l practica ”Herr Krassin” cu marele dirijor german Bruno Walter. Astfel, scrisoarea lui Bruno Walter putea fi o ocazie pentru captarea atenției opiniei publice, pentru câștigarea unui ”dram” de simpatie.

PRAGMATISMUL POLITIC – SPARGE LACĂTE

Restituirea manuscriselor unui muzician, cu un prestigiu internațional de nedezmințit – precum era George Enescu – putea fi deci, nu prilejul unui gest duios, sentimental, ci o oportunitate, un pas spre realizarea unui obiectiv politic. ”Herr Krassin” știa – nu numai din scrisoarea lui Bruno Walter, ci și din activitatea sa pe arena internațională, de diplomat dedulcit la valorile europene – că George Enescu era o mare personalitate a vieții muzicale europene. Distinsul demnitar sovietic va fi știut că muzicianul român locuia la Paris, că Franța era ca și patria sa, că avea un prestigiu consolidat în viața muzicală pariziană și europeană, și, acum, mai nou, prin ultimele sale turnee din America și în viața muzicală americană. ” Herr Krassin” va fi știut că muzicianul român era un  invitat permanent în saloanele aristocratice pariziene, că prin activitatea sa de muzician dar și aceea de profesor, avea relații cu reprezentanți de vază ai elitelor intelectuale, economice și financiare pariziene – și nu numai.

RESTITUIREA – IMPACTUL POLITIC

În consecință, un gest de bunăvoință față de muzicianul român – precum era restituirea manuscriselor sale muzicale – nu putea rămâne fără ecou. Indiferent de ”cât” și ”cum” s-ar fi scris în gazetele cotidiene sau săptămânale un asemenea gest nu putea trece neobservat în cancelariile diplomatice și guvernamentale europene și americane. În concluzie, restituirea manuscriselor enesciene ar fi avut un impact benefic pentru prestigiul Rusiei Sovietice, pentru imaginea sa, pentru construirea căreia trudeau de zor cohortele de diplomați, culturnici și politruci din laboratoarele secrete moscovite sau din birourile lor (secrete) risipite pe mapamond. Dar ”Herr Krassin” mai avea un interes: pregătirea terenului în care avea să pășească, el însuși, în curând. În toamnă, mai exact în noiembrie 1924, ”Herr Krassin” avea să deschidă porțile Parisului, să pășească pe pământul Franței ca Ambasador, fiind primul Ministru plenipotențiar al Uniunii Sovietice în Franța. Acestea vor fi fost argumentele – politice și nu sentimentale – care vor fi fost servite de către ”Herr Krassin” mai marilor săi, liderii bolșevici. Acestea vor fi fost argumentele pragmatice care vor fi justificat spargerea lacătelor și scotocirea ”Loturilor” depozitate în subteranele întunecoase ale Kremlinului în căutarea acelei lăzi albe de lemn cu inscripția  ”Musique Manuscripte Georges Enesco”, depusă în ”LOT No. 91” în vara anului 1917.

COPII PIERDUȚI – IES DIN SUBTERANELE KREMLINULUI

Cum va fi decurs operațiunea de căutare, câte lacăte vor fi fost sparte, câte sigilii vor fi fost rupte și câte ”trepte” ale ierarhiei bolșevice instalate la Kremlin va fi urcat ”Herr Krassin” pentru găsirea manuscriselor enesciene nu știm. Dirijorul german Bruno Walter nu va povesti nimic sau, nu va fi aflat nimic, despre finalizarea demersului său din iunie 1924 pentru restituirea manuscriselor enesciene. Cu siguranță, nici George Enescu nu le va fi cunoscut. Mult mai târziu, peste aproape treizeci de ani, în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, el va menționa momentul când a aflat că manuscrisele sale au fost scoase din tenebrele Kremlinului. ”Mă aflam în Statele Unite – declara George Enescu lui Bernard Gavoty – când, la 1 martie 1924, primesc o telegramă: ”Lăzile dumitale regăsite la Kremlin. Semnat: Fleg”. După aproape treizeci de ani – când se afla în dialog cu Bernard Gavoty – marele muzician român retrăia momentul acelei clipe: ”Ce bucurie de nedescris!” – își amintea  George Enescu. ”Manuscrisele mele sunt readuse în țară și reintru astfel în posesia schițelor lui Oedip. Un părinte care își revede copii nu poate fi mai fericit decât am fost eu în ziua aceea!” (subl. ns.) Într-o notă de subsol adăogată cu prilejul corecturii textului ”convorbirilor” sale cu Bernard Gavoty  muzicianul român completa conținutul ”tezaurului său personal” trimis la Moscova în 1917:  ”Faimoasele lăzi  – scria el – conțineau în afară de schițele  operei mele (Oedip – n. ns.) Suita II de orchestră, Simfonia II, Cvartetul I cu pian (subl. aut.)  precum și lucrările din copilărie”. (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 83)

ARTIZANII RESTITUIRII

Atunci, în martie  1924, data la care muzicianul român a primit telegrama de la Edmond Fleg, colaboratorul  său  apropiat și autorul libretului pentru Opera sa, Oedip, George Enescu știa că acest eveniment era rezultatul bunăvoinței și demersului unor diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette. Anatole de Monzie a fost unul dintre înalții demnitari francezi implicați în activitatea de normalizare a relațiilor Franței cu noul stat apărut pe arena internațională:  Uniunea Sovietică. În anii 1924 – 1927 el a fost șeful Comisiei speciale franceze ce a lucrat pentru atingerea acestui obiectiv. Jean Herbette a fost Ambasadorul Franței în Rusia Sovietică în perioada 1924 – 1932. El era un cunoscător profund al proceselor politice ce avuseseră loc în spațiul Rusiei Țariste. Începând din 1920, ca jurnalist de politică externă, el asistase la transformările năucitoare petrecute în acest spațiu într-un timp extrem de scurt. În 1924, Jean Herbette  a fost numit Ministru plenipotențiar al Franței în Uniunea Sovietică. Contrar spiritului său critic față de procesele politice ce aveau loc în Rusia Sovietică, față de comportamentul liderilor comuniști bolșevici și al ”metodelor” lor care nu excludeau trădarea și crima pentru a ajunge la putere, contrar ”anti bolșevismului său”, Jean Herbette a respectat interesele și obiectivele guvernului său. El a desfășurat o activitate susținută pentru normalizarea relațiilor dintre Franța și URSS, pentru soluționarea unor probleme dificile moștenite de la fostul regim țarist sau provocate de aplicarea politicilor economice, promovate de liderii politici de la Kremlin. Este posibil ca cei doi diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, să fi fost la curent cu interesul fierbinte al muzicianului român de a-și recăpăta manuscrisele trimise la Moscova în 1917. Rolul pe care îl aveau atunci în aplicarea strategiei guvernului francez privind noul stat sovietic pentru reclădirea relațiilor politice, economice și culturale cu acest stat, justifică aserțiunea potrivit căreia cei doi înalți funcționari ai diplomației franceze aveau pârghiile necesare pentru o intervenție eficace la Kremlin în vederea restituirii manuscriselor enesciene. Dacă au făcut vreun demers în această direcție rămâne de văzut, întrucât arhivele nu și-au spus ultimul cuvânt. Iar cercetarea – cum am spus – e plină de surprize!

CULISELE RESTITUIRII – RĂMÂN SECRETE

De bună seamă, o pătrundere în subteranele Kremlinului, o scotocire a loturilor existente pentru găsirea unei lăzi, a unei anumite lăzi, în care se aflau manuscrisele enesciene nu se putea face fără aprobări precise date la nivel înalt, fără întocmirea unor documente speciale. Aceste documente au rămas până acum necunoscute. Descoperirea lor ar putea lămuri neconcordanța care există în prezent între data când, potrivit declarațiilor proprii, George Enescu, a primit telegrama de la Edmond Fleg, 1 martie 1924 și data scrisorii lui Bruno Walter adresată demnitarului sovietic, Leonid Borisovici Krasin, ”Herr Krassin”, la 29 iunie 1924. De asemenea ar putea aduce precizări privind contribuția diplomaților francezi la soluționarea acestei chestiuni atât de delicate și ar permite refacerea drumului sinuos parcurs prin Cancelariile de la Kremlin de către ”Herr Krassin”, posesorul scrisorii lui Bruno Walter. Aceste, să le spunem, amănunte ar putea da contur efortului celor implicați în restituirea manuscriselor enesciene, fie ei diplomați francezi, precum Jean Herbette și Anatole de Monzie sau muzicieni apropiați marelui compozitor român, precum muzicianul german  Bruno Walter. Dar, indiferent de datele noi pe care descoperirea unor asemenea documente  le-ar aduce, un lucru este cert: George Enescu a trăit bucuria – nesperată – a regăsirii manuscriselor sale, a trăit fericirea  de a-și revedea ”copii” pe care-i credea pierduți.

Concluziile? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (6) Demersul lui Bruno Walter

Bruno Walter, celebru muzician german

AȘA Cum am arătat în episodul anterior, pentru George Enescu manuscrisele trimise la Moscova în acea vară nebună a anului 1917, erau ca niște ”copii pierduți”. Așa spunea el, cu tristețe, prietenilor săi apropiați. Bruno Walter, celebru muzician german, compozitor și dirijor, era unul dintre aceștia. el a aflat ”povestea” cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o cu muzicianul român în america. Impresionat de ”poveste”, sub impulsul unui sentiment de înaltă prietenie bruno walter și-a asumat riscul unui demers la Moscova pentru găsirea ”copiilor pierduți” ai muzicianului român: manuscrisele. el A TRIMIS O SCRISOARE UNUI ÎNALT DEMNITAR SOVIETIC PE CARE, SE PARE, ÎL CUNOȘTEA PERSONAL, solicitând acestuia să intervină pentru restituirea manuscriselor enesciene.

LUI HERR KRASSIN – CU MULȚUMIRI

În 29 iunie 1924, marele dirijor german, Bruno Walter, trimitea din Munchen, la Moscova, pe adresa lui Leonid Borisovici Krasin o scrisoare în care aducea ”multe mulțumiri” pentru amabila scrisoare pe care acesta i-o trimisese în 14 iunie 1924. Era o scrisoare de răspuns lui ”Herr Krassin” care avansase celebrului dirijor german o invitație pentru un nou concert la Moscova. În aceeași scrisoare muzicianul german avansa rugămintea sa ca înaltul demnitar sovietic să faciliteze restituirea manuscriselor muzicale enesciene.

Cine era ”Herr Krassin” și de ce purta corespondență cu un muzician, e drept, un mare muzician european, pe teme aplicate, potrivite mai curând agendei unui impresar? ”Herr Krassin” (Leonid Borisovici Krasin) era una dintre personalitățile marcante ale vieții politice moscovite, cu o activitate laborioasă, îndeosebi în domeniul relațiilor internaționale, fiind unul dintre cei mai inteligenți și abili diplomați ai statului sovietic. Abilitățile diplomatice, calitățile sale de negociator le exersase și în regimul țarist pe care l-a slujit cu osârdie în anii săi cei tineri. Dar, după căderea regimului țarist, Leonid Borisovici Krasin făcuse o piruetă spectaculoasă și trecuse de partea liderilor comuniști bolșevici, fericiți că în ”tabăra” lor intra un om cultivat, deprins cu negocierile diplomatice, cu subtilitățile dialogului în spatele căruia se afla, întotdeauna, o piramidă de interese: politice și economice. Iar noul stat sovietic – căruia i se închiseseră aproape toate ușile pe arena internațională, fiind astfel împins într-o neagră și amplă izolare internațională, avea nevoie de negociatori de succes. Leonid Borisovici Krasin – era unul dintre aceștia. Ca diplomat al regimului sovietic, Herr Krasin trudise din greu pentru reluarea relațiilor diplomatice dintre URSS și Germania. Acest eveniment avusese loc cu un an în urmă, în 1923, și avea o importanță deosebită prin impactul său intern și internațional. El era primul succes al diplomației sovietice în bătălia pe care o ducea pentru recunoașterea internațională a URSS, ca stat independent și suveran, cu drepturi egale pe arena internațională. Restabilirea relațiilor diplomatice crease oportunități excelente pentru desfășurarea unor relații culturale intense pe care diplomatul sovietic le cultiva cu osârdie, fiind încredințat de eficiența lor. Și, nu greșea! În acest context avusese loc turneul dirijorului german la Moscova. În acest context, diplomatul sovietic adresa lui Bruno Walter o nouă invitație la Moscova. Și, adăogăm noi, în acest context celebrul artist german, știind că are ”uși deschise” la Moscova, se va fi gândit să facă un demers pentru restituirea manuscriselor muzicale ale lui George Enescu.

CE ȘANSE AVEA

Ce șanse avea demersul muzicianului german? Cum și-a ”compus” el scrisoarea și ce ”argumente” va fi adus ca să convingă liderii de la Kremlin? Să citim: ”Dragul meu  Herr Krassin”, își începea Bruno Walter scrisoarea către demnitarul moscovit. ”Îmi doresc din toată inima ca să revin în Rusia și să dirijez în Moscova și Leningrad, dar anul acesta programul meu este complet plin – din septembrie (1924 – n. ns.) până în mai” (1925 – n. ns.) ”Totuși – continua distinsul muzician – aș fi foarte bucuros să vă vizitez în sezonul următor”. (Vezi scrisoarea lui Bruno Walter către Leonid Krassin, publicată în premieră absolută de către Miron Grindea în 1981 în Revista londoneză ”ADAM INTERNATIONAL REVIEW,” Nr. 434-436, 1981, p. 9, cu ocazia Centenarului nașterii lui George Enescu) Desigur, primul scop al scrisorii lui Bruno Walter era acela de a da un răspuns, prompt și politicos, invitației pe care o primise de la distinsul demnitar moscovit. Dar promptitudinea cu care muzicianul german răspunsese acestei invitații mai avea un scop. Acela de a folosi bunăvoința (sau interesul) demnitarului sovietic pentru soluționarea unei probleme care – preciza în scrisoarea sa, muzicianul german – era foarte aproape de inima sa: restituirea manuscriselor enesciene. Cu o eleganță desăvârșită muzicianul german adresa culturnicului moscovit o întrebare: ”Pot folosi această ocazie (scrisoarea sa de răspuns din 29 iunie 1924 la scrisoarea lui ”Herr Krassin” din 14 iunie – n. ns.) pentru a vă aduce în atenție o altă chestiune care este deosebit de aproape de inima mea?” (subl. ns.) Și distinsul muzician german Bruno Walter înfățișa în câteva rânduri ”chestiunea” care era aproape de inima sa. ”L-am întâlnit recent în America pe Georges Enesco – scria el – care a repurtat un mare succes, atât ca violonist cât și ca dirijor și compozitor”. (ibidem. ”Adam International Review”, Editor Miron Grindea, loc. cit. p. 9.) Este posibil ca întâlnirea dintre cei doi muzicieni să fi avut loc în anul 1923, sau la începutul anului 1924, în vreuna  din sălile de concert americane sau în saloanele elegante de la Waldorf Astoria. În 1923, muzicianul român se afla la primul său turneu muzical în America iar succesul obținut a fost memorabil și a impus lumii muzicale americane un muzician cu înalte virtuți artistice, ca violonist, dirijor și compozitor. Dirijorul german era la curent cu succesele obținute de muzicianul român în turneul său american. Cu siguranță ”știrile” despre acest succes vor fi pătruns și în cancelariile diplomatice ale Moscovei interesată să deschidă orice fel de ”canale”, inclusiv pe cele de natură culturală, pentru aplicarea strategiei sale: recunoașterea internațională a URSS. Credem că succesele americane ale muzicianului român vor fi conturat în mintea culturnicilor moscoviți ”liniile” personalității muzicianului român, valoarea sa internațională. Astfel, în urma ”succeselor americane”, muzicianul român va fi devenit, pentru Moscova, un personaj important ce putea fi folosit ca ”pion” în aplicarea strategiei sale diplomatice. În consecință, scrisoarea lui Bruno Walter, nu cădea în gol. Să ne aplecăm și noi asupra acestui episod din viața muzicianului român care va fi intrat în atenția Moscovei și va fi pregătit reușita demersului celebrului muzician german, Bruno Walter.

ENESCU ÎN AMERICAELOGII

În 31 decembrie 1922, George Enescu pășea pe pământ american. Era primul său drum peste Ocean. Deși sosise la New York în ultima zi a anului 1922, în ajun de An Nou, George Enescu a intrat imediat în iureșul unui program năucitor. Chiar în a doua zi a anului 1923 – fără să fi avut răgazul necesar pentru a se adapta la noul fus orar american – el va susține un concert cu Orchestra simfonică din Philadelphia, invitată în capitala americană, înlocuind la pupitrul dirijoral pe marele dirijor rus Leopold Stokowski. În prima întâlnire cu publicul american, George Enescu se va prezenta pe sine, în calitatea sa de compozitor, programând două dintre lucrările sale de succes, Rapsodia a II-a și Simfonia I-a în mi bemol. Muzicianul român va susține ”stagiunea de iarnă” a Orchestrei Simfonice din Philadelphia concertând  în mari centre americane cu o intensă viață muzicală precum: Philadelphia, Washington, Baltimore, Harrisburg, Pittsburg și Pottswille. Apoi, cu Orchestra Simfonică din Boston, în orașul de reședință al orchestrei, cât și la New York și Brooklin. Muzicianul român se va întâlni și va concerta și cu Orchestra Simfonică din Detroit aflându-se la pupitrul dirijoral. (Cf. Dumitru Vitcu, George Enescu în spațiul artistic american, Editura Omnia, Iași, 1994, pp. 22-24) Publicul american va cunoaște astfel un mare muzician român de talie europeană, un muzician  care, prin acest prim turneu pe pământ american, devenea un muzician de talie internațională. ”Chiar de la primele apariții el și-a câștigat nu numai prețuirea și admirația publicului meloman ci și elogiile criticii de specialitate” (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24)

UN SUPERMAN AL MUZICII

În cel mai pur stil american, cronicarii muzicali îi acordaseră epitete pe cât de măgulitoare pe atât de îndreptățite, muzicianul român fiind pentru ei un ”superman al muzicii” (Cf. Philadelphia Record din 6 ianuarie 1923), sau ”unul dintre cei mai distinși muzicieni ai vremii” (Cf. Philadelphia Evening Public Ledger). Muzicianul român a stârnit admirația și uimirea cronicarilor muzicali și a publicului meloman american, pentru virtuțile sale artistice, el fiind, în toate ipostazele – de dirijor, solist și compozitor – același mare artist. Uimit, un gazetar american îl considera pe George Enescu ca fiind un fenomen, un personaj ce putea constitui un ”studiu de caz”. El nota cu convingere: ”Ușurința cu care un om încă tânăr (George Enescu avea atunci 42 de ani – n. ns.) cântă cu egal talent și strălucire la vioară, pian, violoncel și orgă, ușurința de a compune în cel mai frumos și original stil (…..) poate constitui obiect de studiu pentru psihologi”. (subl. ns.) (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24) Prezența muzicianului român  pe podiumul de concert american, în ipostaze atât de diferite, era apreciată ca fiind ”un mare privilegiu”, George Enescu fiind considerat ca un muzician de excepție. ”Două compoziții personale impresionante și concertul de Brahms, interpretate de Enescu, au oferit o etalare de daruri care s-ar putea să nu se mai repete niciodată pe scena Academiei (din Philadelphia – n. ns.) deoarece muzicieni de acest tip sunt cu adevărat rari”. (ibid. Dumitru Vitcu, op. cit) Astfel, cu ocazia primului său turneu american, George Enescu arătase, în toată plenitudinea, forța sa artistică: aceea de interpret, dirijor și compozitor. Elitele americane aveau certitudinea că se aflau în fața unui muzician de excepție. O confirmare a acestei certitudini avea să fie participarea lor la marea recepție din 8 ianuarie 1923 pe care Legația României din Washington a oferit-o în onoarea muzicianului român. Lista de protocol a participanților este impresionantă, recepția fiind onorată de mari personalități ale vieții muzicale americane, ale corpului diplomatic acreditat în Statele Unite cât și de numeroase oficialități americane precum: Theodor Roosevelt (fiul fostului președinte al SUA Franklin Delano Roosevelt) aflat în funcția de Secretar de stat al Departamentului Marinei, câțiva înalți funcționari ai Departamentului de Stat al SUA (Phillips, Bliss și Harrison), șefii unor misiuni diplomatice acreditați la Washington, precum ambasadorii Italiei, Belgiei, Germaniei, Norvegiei, Suediei, Iugoslaviei, Elveției. De asemenea, ambasadorul SUA în România, Dl. Peter Jay. (Cf. Dumitru Vitcu, op. cit. p. 25). Nu mai puțin fulminant a fost turneul lui George Enescu în America, la începutul anului 1924, așa numitul ”turneu de primăvară” care a stârnit (ca și primul său turneu din anul 1923) elogiile presei americane, admirația publicului meloman american, și mai ales a românilor risipiți pe întregul teritoriu al Americii. Elitele intelectuale ale Americii, cronicarii muzicali, exigenți și sofisticați, publicul meloman, avuseseră ocazia, din nou, să întâlnească un mare muzician, un mare interpret și un mare compozitor. Ecourile de presă au fost unanim elogioase și au determinat formularea unei noi invitații a muzicianului român pentru un alt turneu, în același an 1924,  în toamnă, la un mare festival de lucrări camerale, domeniu unde muzicianul român excela ca nimeni altul, muzica de cameră fiind cel mai aproape de sufletul său și de tehnicile sale interpretative ce vizau perfecțiunea pură, emoția sublimă.

O PIATRĂ DE ÎNCERCARE

Astfel, referindu-se la faptul că îl întâlnise pe marele muzician român în America, fără să precizeze când avusese loc acest eveniment, în 1923 sau 1924, distinsul dirijor german, Bruno Walter, făcea o trimitere subtilă la succesele pe care muzicianul român le obținuse în spațiul american, spațiu care nu era indiferent cancelariilor diplomatice moscovite, angajate într-o luptă acerbă pentru a cuceri simpatia și sprijinul marilor puteri ale lumii, pentru a obține recunoașterea internațională a Rusiei – a Rusiei Sovietice. Iar America, era pentru diplomații ruși de la Kremlin, ”o piatră de încercare” cu atât mai mult cu cât, chiar ea, America, prin poziția ei, declanșase acea politică de izolare internațională a Rusiei Sovietice, izolare pentru înlăturarea căreia trudeau din greu, în fel și chip, diplomații, culturnicii și politrucii  din laboratoarele secrete moscovite. ”Herr Krassin” era unul dintre ei. Bruno Walter va fi știut toate acestea și de aceea făcea această ”trimitere”: succesele muzicianului român în spațiul muzical american. Căci ”Herr Krassin” trebuia să știe că cel în favoarea căruia distinsul muzician german intervenea nu era un oarecare, nu era un fitecine ci o mare personalitate a vieții muzicale contemporane, un muzician care, iată, câștigase aprecierea și simpatia Americii! ”Este – scria Bruno Walter – un muzician neobișnuit de dăruit, și, mai mult, este o persoană amabilă și responsabilă care și-a dedicat întreaga viață creației muzicale. Acest drag prieten al meu –  scria Bruno Walter – este de ceva vreme – și cu deplină justificare – într-o stare de angoasă”. (ibidem, Bruno Walter, ”Adam International Review,” loc cit, p. 9) În acest punct distinsul muzician german, explica sursa acestei ”angoase” – cum o numea domnia sa. ”În convulsiile războiului (primul război mondial – n. ns.) o mare parte din lucrările sale au fost evacuate la Moscova, împreună cu Tezaurul Național al României”. Pentru ca ”Herr Krassin” să știe și mai multe despre muzicianul în favoarea căruia era îndreptată  pledoaria sa, Bruno Walter preciza: ”Apropo, Enescu este român, dar – sublinia muzicianul german – fără vreo afiliere politică. E un artist pur”. (subl. ns.) El oferea demnitarului moscovit și alte detalii prețioase privind manuscrisele enesciene trimise la Moscova.

BRUNO WALTER ȘTIA

Surprinzător este că muzicianul german știa cu precizie Lotul în care se afla lada cu manuscrisele enesciene: Lot. No. 91. El știa și detalii despre eticheta aplicată pe ladă, care indica numele aparținătorului : Musique Manuscrite Georges Enesco. Și știa chiar și materialul și culoarea acelei lăzi – o ladă de lemn, albă – în care se aflau manuscrisele muzicianului român. Cu alte cuvinte, în demersul său, Bruno Walter, mergea la ”țintă”. O ”țintă” unde, în cel mai pur stil nemțesc, puteai să mergi ”cu ochii închiși”  într-atât de precise erau ”datele tehnice”! Să fi primit muzicianul german aceste date atât de precise, chiar de la George Enescu? Posibil! Dacă George Enescu ținea minte, aproape integral, operele unor compozitori, de ce n-ar fi ținut minte acea inscripție concisă de pe lada în care pusese manuscrisele sale, ”tezaurul personal”, cum îl numea el adesea? Faptul că muzicianul german deținea aceste date, constituie pentru noi dovada că demersul lui Bruno Walter la Moscova se făcea cu știința muzicianului român. Iar muzicianul german, le consemna ca atare în scrisoarea sa. Să citim: ”Printre aceste valori – scria Bruno Walter – se află o cutie mare de lemn, albă, pe care scrie ”Lotul No. 91” și eticheta ”Musique Manuscrite Georges Enesco”. ”Ți-aș rămâne profund îndatorat – scria Bruno Walter – dacă ai avea amabilitatea să te interesezi (subl. ns.) dacă această prețioasă cutie (ladă – n. ns.) se mai află pe undeva prin Moscova și să mă anunți cât poți de repede în Munchen, Mauerkircherstr. 43”. (ibid. Bruno Walter, loc. cit. p. 9) Prin urmare, muzicianul german nu cerea altceva lui ”Herr Krassin” decât să se intereseze dacă acea ladă cu manuscrisele enesciene era pe undeva. El cerea numai atât: ”Herr Krassin” să afle dacă manuscrisele enesciene nu se pierduseră cu totul! Continuarea scrisorii ne lasă să înțelegem că gândul distinsului muzician german mergea mai departe. Dacă ”lada” ar fi fost găsită, următorul pas nu putea fi altul decât extragerea ei din locul unde se afla și trimiterea ei la o nouă destinație: la adresa sa. Distinsul muzician german lua în calcul posibile dificultăți de transport, căci căile de comunicare ale Rusiei Sovietice cu lumea europeană erau aproape închise. Prin urmare, dacă transportul acestui prețios ”colet” ar fi fost dificil, Bruno Walter dorea să-și asume el primirea și transportul manuscriselor enesciene. Prima și cea mai sigură ocazie era aceea a unui nou turneu al său la Moscova. Chiar dacă acest lucru ar fi însemnat un timp de așteptare întrucât, așa cum precizase de la începutul scrisorii agenda sa era completă până în mai, anul următor, anul 1925. Luând în calcul această posibilă întârziere, Bruno Walter scria: ”Din moment ce Enesco a fost lipsit de manuscrisele sale șapte ani, ar putea să mai aștepte puțin, până eu voi ajunge la Moscova”. Muzicianul german releva dorința sa fierbinte de a fi EL, acela care ar fi putut înmâna muzicianului român lada cu manuscrisele sale. ”Evident, – scria el – mi-aș dori să-i pot da niște vești liniștitoare” deoarece ”el așteaptă cu multă nerăbdare astfel de vești”. Decis să convingă, să înduioșeze chiar, muzicianul german apăsa acum pe coarda cea mai sensibilă în fața căreia orice bărbat ajuns în ipostaza fericită de a fi tată n-ar fi rămas insensibil. El descria starea de spirit a muzicianului român, angoasat de ideea pierderii manuscriselor sale: ”În acest moment – preciza Bruno Walter – el este ca un tată care presupune că fii lui sunt dispăruți” (subl. ns.)

CINE PUTEA SĂ DECIDĂ?

Leonid Borisovici Krasin, diplomat sovietic

Desigur, solicitarea muzicianului german era o chestiune de suflet, de mare noblețe bărbătească, de înaltă solidaritate și îndrăzneală. Dar ce șanse de succes avea ea? În anul de grație 1924 bolșevicii se instalaseră deja la putere și făcuseră publică atitudinea lor față de Tezaurul României. Ei erau dispuși să-l înapoieze poporului, doar poporului – și nu clasei politice, nu…. burgheziei care, prin intermediul partidelor politice se afla la conducerea statului român! Astfel, ei considerau ca fiind caduce toate documentele și obligațiile asumate de vechiul regim țarist, inclusiv de către guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski, fapt care-i exonera de orice răspundere față de Tezaurul României. Din punctul lor de vedere, subiectul nu era actual. Părea închis! În aceste condiții, cine ar fi putut să dispună spargerea lacătelor și pătrunderea în subsolurile întunecate și umede ale Kremlinului în căutarea unei lăzi de lemn albe cu manuscrisele unui muzician, oricât de celebru ar fi fost el? Câte trepte – pe scara ierarhiei liderilor bolșevici instalați la Kremlin – trebuia să urce ”Herr Krassin”, pentru a îndeplini rugămintea unui muzician german, fie el, un mare muzician precum Bruno Walter? Da, solidaritatea muzicianului german, Bruno Walter, față de confratele său, muzicianul român, George Enescu, era cumva de înțeles. Dar putea ”Herr Krassin” să dea curs solicitării muzicianului german? Scrisoarea trimisă din Munchen era, cum se spune, ”beton”. Avea toate ingredientele pentru a convinge. Muzicianul german conturase personalitatea lui George Enescu; oferise, ca argument indubitabil, fiind cel mai apropiat, cel mai elocvent și de mare răsunet internațional (și nu lipsit de interes pentru cancelariile diplomatice moscovite) succesul pe care tânărul muzician român îl avusese în America; în America – pentru care liderii de la Kremlin, inclusiv diplomații sovietici, aveau un interes deosebit, poziția Americii față de URSS fiind de o importanță covârșitoare, decisivă, aproape pentru scoaterea Rusiei comuniste din izolarea internațională în care se afla. Muzicianul german creionase condiția de artist a lui George Enescu, muzicianul român fiind situat în afara jocurilor politice, fără apartenență politică, fiind ”un artist pur”. El  înfățișase împrejurările dramatice care-l determinaseră pe George Enescu să se despartă de manuscrisele sale, de ”tezaurul său personal”, împrejurări de care Rusia, Rusia țaristă, nu era străină. Bruno Walter subliniase impactul dureros al gândului muzicianului român că aceste manuscrise vor fi fost pierdute odată pentru totdeauna. Iar rândurile din finalul scrisorii unde muzicianul român era înfățișat ca un tată căruia i-ar fi dispărut copii, erau de tot înduioșătoare.

Ce impact a avut scrisoarea lui Bruno Walter asupra destinatarului ei, ”Herr Krassin”? Va fi luat el în considerare argumentele marelui muzician german și va fi obținut aprobările necesare pentru spargerea lacătelor și ruperea sigiliilor de pe una dintre lăzile Tezaurului istoric și artistic al României aflate în subteranele Kremlinului? Se va fi lăsat înduioșat ”Her Krassin”? Sau va fi acționat în concordanță cu interesele politice ale liderilor bolșevici de la Kremlin?  Va fi fost el sprijinit  de aceștia, conform acestor interese? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (5) Tezaurul enescian

Sigiliu folosit la securizarea valorilor cuprinse în Tezaurul României trimis la Moscova

Ce se afla în ”lada” pe care George Enescu o predase lui Alexandru Lapedatu, unul dintre înalții demnitari români ce aveau să însoțească al doilea transport LA MOSCOVA al Tezaurului artistic și istoric al României? Care era ”tezaurul său personal” – cum avea să-l numească adesea? Ce pusese muzicianul român în  acea ”ladă” de lemn inclusă în ”LOT No. 91” pe care era lipită o simplă etichetă: ”Musique Manuscrite Georges Enesco”?

TEZAURUL DIN LOTUL No. 91

În acea ”ladă de lemn” din ”LOT No.  91” George Enescu pusese partiturile unor lucrări pe care le avea în România: Simfonia a II-a , Suita a II-a pentru orchestră, Primul Cvartet pentru pian și diverse alte lucrări de tinerețe. De asemenea primele schițe pentru Opera Oedipe pe care le adusese cu sine de la Paris, atunci când, datorită războiului, se hotărâse să părăsească Franța și să se întoarcă în România. (Raluca Știrbăț, Ieșii lui Enescu”, (I), Timpul, (martie 2018) Nr. 226-227) . Ele fuseseră depozitate într-un seif închiriat la Banca Națională a României. Odată cu refugiul la Iași, la finele anului 1916, Banca adusese cu ea, alături de alte valori ale sale și manuscrisele enesciene. Astfel, fiind la Iași, în refugiu, compozitorul român le avea la îndemână și putea dispune de ele cu ușurință. În panica generală, iscată de transferul Tezaurului României la Moscova, el va fi alergat repede la bancă și-și va scos de acolo partiturile, valorile, pe care le considera ca fiind  ”tezaurul său personal”. Sfaturile și observațiile pertinente ale lui ”Moș” Leon nu avuseseră niciun impact asupra sa. Mai curând – credem – că l-a determinat să ia această hotărâre ceea ce se petrecea în imediata sa apropiere, în vila prințesei Maria Cantacuzino, iubita sa, aflată, și ea, în refugiu la Iași. Aceasta, așa cum am arătat într-un episod anterior, își adunase toate ”bunurile” pe care le credea prețioase (blănuri, toalete elegante, bijuterii, argintărie, covoare, obiecte de artă) le înghesuise în lăzi și le încredințase celor ce organizau al doilea transport al Tezaurului României la Moscova, din iulie 1917:  Tezaurul artistic și istoric.

APROBAREA MINISTRULUI

Nu știm dacă pentru această operațiune prințesa Maria Cantacuzino, Maruka, cum era ea alintată de marele artist român, de Regina Maria și alte doamne (admiratoare sau nu) din înalta societate, se înscrisese pe vreo listă de așteptare, dacă făcuse ceva ”diligențe” pe lângă organizatori, folosindu-se de prestigiul său, de farmecul său inegalabil și, de ce nu, de relația sa, de prietenia chiar, pe care o avea cu Regina Maria. Fapt este că ea obținuse ”un loc” în trenul ce avea să plece la Moscova: 24 de vagoane! Dublu decât fusese trenul cu primul transport al Tezaurului României trimis la Moscova în decembrie 1916! Căci aici se afla tezaurul artistic și istoric al românilor: Tezaurul spiritual! Știm însă, că George Enescu, pentru a obține, și el,  un astfel de ”loc” ceruse o audiență la un înalt for ministerial, liberalul I. G. Duca, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul Ion I. C. Brătianu. Cu toată înghesuiala și nebunia care era, George Enescu obținuse o astfel de audiență în ziua de 23 iulie 1917. Acolo, în acea audiență, ministrul liberal, aprobase imediat cererea tânărului muzician român și îi ceruse lui Alexandru Lapedatu, (unul dintre înalții demnitari români ce aveau să însoțească și să supravegheze, atât transportul cât și preluarea Tezaurului românesc, de către oficialii ruși de la Moscova, însărcinați cu această operațiune)  să preia și manuscrisele enesciene.

ÎNTÂLNIREA DE LA ORA TREI – p.m

După cum notează Alexandru Lapedatu în  Jurnalul său, cei doi au convenit să se întâlnească, în aceeași zi ” la ora 3, la Mitropolie” unde  – notează Alexandru Lapedatu – muzicianul român trebuia  ”să aducă lada”. (Alexandru Lapedatu, Jurnalul de la Moscova, în volumul Amintiri, ediție îngrijită de Ioan Opriș, Editura Albastră, Cluj, 2015, p. 117) Și ”lada” a fost adusă cu promptitudine. Ea va fi trecut prin toate fazele operațiunilor de primire și înregistrare, conform cu protocoalele stabilite și intrase în acel ”LOT No. 91”, găsindu-i-se un loc într-unul din cele 24 de vagoane ale trenului ce ducea la Moscova al doilea transport al Tezaurului României. Peste cinci zile, în ziua de 3 august 1917, seara târziu, trenul special ajungea la Moscova (în gara Briansk) cu sigiliile intacte și încărcătura întreagă. Sub paza militară strașnică și spaima însoțitorilor el traversase stepele ruse, trecând prin gările răvășite de război și înțesate de soldați ce nu mai voiau să lupte. Acum, că Țarul abdicase, ei nu se mai simțeau legați de niciun jurământ, erau, cumva, liberi. Dar această libertate era mai mult decât iluzorie. Scoși din serviciile manutanței, lipsiți de codrul de pâine neagră și ciorba lungă de la ”cazan”, ei  se găseau împinși să-și procure hrana zilnică, fiind gata s-o facă, fie furând găinile și purceii din cotețe, fie atacând trenuri staționate prin gări. După cum notează Alexandru Lapedatu în Jurnalul său, trenul special ce ducea Tezaurul României la Moscova, n-a fost scutit de atacurile unor foști soldați ai armatei ruse, ajunși acum, în trențe, flămânzi și furioși, teren numai bun pentru morbul propagandei bolșevice.

MANUSCRISELE – NIȘTE ”COPII PIERDUȚI”?

După verificări minuțioase, după întocmirea unor protocoale de predare/primire, Tezaurul istoric și artistic al României,  intra în subteranele umede și întunecoase ale Kremlinului. Printre miile de lăzi etichetate și sigilate, se afla și lada cu manuscrisele enesciene. Ani în șir, muzicianul român nu va mai ști nimic despre soarta manuscriselor sale, a tezaurului său personal. El ajunsese să creadă că manuscrisele sale erau ca niște ”copii pierduți” pe care nu avea să-i mai vadă niciodată! De aci o imensă tristețe, o angoasă perpetuă la gândul că partiturile sale vor fi fost pierdute odată pentru totdeauna. Această neliniște continuă va fi nutrit, de bună seamă, îngrijorările pe care le împărtășea în taină prietenilor și apropiaților săi. În acest punct, o întrebare se pune: de ce credea marele muzician român că ele fuseseră pierdute, odată pentru totdeauna? Oare nu puteau fi ele recompuse, refăcute, de către chiar domnia sa? Căci, se știa, marele muzician era înzestrat cu o memorie prodigioasă ce stârnise uimirea unanimă a celor ce avuseseră prilejul să o constate! Dacă muzicianul român putea să reconstituie, să redea operele compuse de alți compozitori, nu putea să reconstituie propriile sale creații? Aceasta ar fi fost, desigur, o soluție ca, prin propriile sale mijloace – memoria sa formidabilă – marele artist să-și recupereze ceea ce credea că se pierduse odată pentru totdeauna! Și astfel gândul amar, suferința, ar fi putut lua sfârșit! Să ne oprim puțin, asupra acestei ipoteze.

RECONSTITUIREA – O IPOTEZĂ IMPOSIBILĂ

Așadar, ce-l oprea pe marele muzician român să-și recompună propriile sale compoziții? Noel Malcolm, autorul unei excelente lucrări consacrate vieții și muzicii lui George Enescu, încearcă să explice. ”Poate părea ciudat  – scrie Noel Malcolm – ca Enescu, cu memoria lui remarcabilă, să se fi simțit paralizat din cauza pierderii manuscriselor, dar asta arată că la el (memoria) nu era doar o memorie fotografică; muzica îi vorbea iar el își aducea aminte ce i-a spus” (Noel Malcolm, George Enescu, Viața și muzica, cu o prefață de Sir Yehudi Menuhin, Editura Humanitas, București, 2011, p. 128) Asta în ceea ce privește operele încheiate ale altor compozitori. Acestea, ”dacă erau bine exprimate – notează Noel Malcolm – îi rămâneau în minte odată pentru totdeauna”. Nu același lucru se întâmpla însă cu propriile sale creații. Exegetul american consideră că pentru George Enescu, muzica sa, era  precum ”un palimpsest în care, în spatele fiecărei expuneri muzicale împlinite erau nenumărate straturi de schițe vechi, mai puțin izbutite și mai puțin limpezi, schițe atât fizice cât și mentale”. Exegetul american crede că ”pentru a recupera aceste piese poate că era nevoie” ca George Enescu ”să urmeze toate fazele revizuirii și stilizării” operei nou create, lucru extrem de anevoios, întrucât, muzicianul român avea față de manuscrisele sale un permanent ochi critic, retușând cu minuție ”cu guma și creionul” – cum observa el adesea, cu  ironie – lucrând  cu răbdare, cu îndârjire chiar, ”în timpul îndelungatului și anevoiosului proces de compoziție”. (ibidem, Noel Malcolm, op. cit. pp. 128-128) Înțelegem deci, situația paradoxală în care se afla marele muzician român. Avea o memorie prodigioasă care-i permitea să redea, întocmai, fără greșeală, operele finite ale altor compozitori, în schimb, această memorie nu-i permitea să-și restituie, sie-și, propriile sale opere. De aci, concluzia sa că manuscrisele trimise la Moscova în iulie 1917 fuseseră lovite de nenorocul care lovise pe eroul său Oedip. Că ele erau ca niște ”copii pierduți”. Dar, iată că acești ”copii pierduți” au fost găsiți. Și aceasta grație solidarității și intervenției directe a unor devotați  prieteni și admiratori ai marelui compozitor român: diplomați și muzicieni. Unul dintre aceștia a fost dirijorul  german Bruno Walter și ne place să credem că datorită demersului său direct, lada cu manuscrisele enesciene, plasate în acel ”LOT No. 91”, a fost scoasă din subsolurile întunecate ale Kremlinului.

Care a fost demersul marelui dirijor Bruno Walter și ce impact a avut el la Moscova? Cine a fost personajul din garnitura liderilor politici de la Kremlin căruia muzicianul german îi cerea să intervină pentru restituirea manuscriselor enesciene, a acelor ”copii” pe care marele muzician român îi credea pierduți? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (4) Audiența

Sfaturile lui ”Moș” Leon n-au fost luate în seamă de tânărul muzician român. Decizia prințesei Maria Cantacuzino, iubita sa, de a-și trimite în Rusia valorile aduse cu ea la Iași, va fi avut un ecou mai mare în sufletul tânărului compozitor tulburat de gândul că la orizont era o primejdie din care nu putea ieși decât dacă ar fi urmat – și el – exemplul ei. Iar Maruka – nu era singura. Dimpotrivă! De ce n-ar fi procedat și el la fel? Astfel, George Enescu a uitat sfaturile și soluțiile lui ”moș” Leon și a decis să-și trimită manuscrisele în Rusia cu noul transport al Tezaurului artistic și istoric al româniei. Dar pentru obținerea unui ”loc” în acest transport avea nevoie de o aprobare de la UN înalt for ministerial. O SEMNĂTURĂ DE LA UN MINISTRU. ȘI A CERUT REPEDE O AUDIENȚĂ PE CARE A ȘI PRIMIT-O. TOT ATÂT DE REPEDE! SĂ CITIM – DESPRE AUDIENȚA MUZICIANULUI ROMÂN ȘI DESPRE URMĂRILE EI PRIVIND MANUSCRISELE SALE.

AUDIENȚE ÎN CABINETUL-DORMITOR                      

În ziua de 23 iulie 1917, George Enescu se afla în audiență la I.G. Duca, pe atunci Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în Guvernul Ion I.C. Brătianu. Era dimineața devreme și ministrul începuse audiențele în dormitorul său! În dormitor? – vă veți întreba nedumeriți! Ei, bine, da! În Iașul sufocat de refugiați civili dar și de instituții oficiale, precum Guvernul, Parlamentul, Banca Națională, inclusiv Casa Regală a României, în Iașul sufocat de militari români și ruși (mulți ruși), de spitale de campanie pentru răniții de război, distinsul ministru liberal nu-și  găsise o locuință demnă de rangul său unde să-și amenajeze un Cabinet corespunzător, cu antecameră și obișnuitul secretar pe post de cerber. Așa încât dormitorul său era în același timp și Cabinetul său ministerial. Acolo își ținea audiențele, acolo zbârnâiau telefoanele iar întâlnirile sale nu mai aveau nimic confidențial, fiind aproape publice, întrucât toți partenerii de dialog stăteau buluc în același spațiu: în dormitor!  În dormitorul-cabinet al ministrului I. G. Duca se afla și George Enescu în acea dimineață de 23 iulie 1917. Știm cu precizie acest lucru întrucât prezența lui acolo a fost consemnată de Alexandru Lapedatu, unul dintre înalții demnitari români care aveau să însoțească trenul cu al doilea transport al tezaurului României, tezaurul istoric și artistic, ce avea să fie trimis la Moscova. În Jurnalul său, intitulat Jurnalul de la Moscova, distinsul demnitar român a consemnat aventura celui de al doilea transport al tezaurului României, de la plecarea din gara Sculeni până la sosirea lui la Moscova și încheierea operațiunilor de verificare și predare a conținutului celor 24 de vagoane cu bunurile cele mai de preț ale artei și istoriei românilor. El și-a început Jurnalul în ziua de Vineri 21 iulie 1917, când a primit înalta și periculoasa misiune de a fi în echipa celor ce însoțeau al doilea transport al Tezaurului României la Moscova și l-a încheiat în ziua de 28 decembrie 1917 când s-a finalizat  operațiunea de predare/primire a celor 24 de vagoane ce conțineau – în lăzi bine ferecate și etichetate – Tezaurul artistic și istoric al României.

RAPORTUL MATINAL

Potrivit însemnării aflate în Jurnalul său, întâlnirea lui Alexandru Lapedatu cu George Enescu a fost scurtă, de unde și consemnarea ei – aproape telegrafică. Pentru noi însă, această consemnare, așa telegrafică cum e, este foarte importantă întrucât ne dă știre despre acest moment de mare cumpănă trăit de tânărul muzician român: trimiterea manuscriselor sale, a ”tezaurului său personal” la Moscova. Iată ce consemnează Alexandru Lapedatu despre întâlnirea sa cu George Enescu în ziua de 23 iulie 1917 când, la Iași, într-o panică nebună,  se încărcau cele 24 de vagoane ale celui de al doilea transport al Tezaurului României. ”Duminică 23 iulie – scrie Alexandru Lapedatu în Jurnalul său. Dis-de-dimineață la Dl. Vintilă Brătianu, la Direcția Munițiilor, apoi la Serviciul automobilelor. Cu mare greutate am obținut un comision pentru transportul lăzilor. La Ora 9.00  la Dl. Duca unde se găseau chemați, în vederea evacuării și funcționarii superiori ai Ministerului. Primit fiind (împreună) cu Gîrboviceanu  (Petre Gîrboviceanu, n. ns.) – ministrul era încă în pat – am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea Dlui Iorga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la ”Eternitate” (cimitirul din Iași – n. ns.), să nu fie dus în Rusia întrucât în starea de lucruri de acolo ar putea fi profanat” . Dar, prins de ”valul” evacuării, distinsul ministru liberal n-a luat în seamă argumentele sentimental-sceptice ale savantului român. ”Ministrul – notează Alexandru Lapedatu – e însă de părere că, dimpotrivă, prețioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală în Rusia, ca un simbol al războiului pentru Unitatea națională. În urmă, după ce ministrul s-a sculat – scrie Alexandru Lapedatu – funcționarii au fost întrebați pe rând, dacă merg în Rusia. Numai câțiva au răspuns afirmativ. De altfel li s-a pus în vedere greutatea traiului (în Rusia – n. ns.) și eventualele riscuri”. La sfârșitul audienței, înaltul demnitar român, Alexandru Lapedatu, a solicitat ministrului să i se asigure cheltuielile de transport, de 3.000 de lei,  ceea ce, notează el,  ”mi s-a aprobat”.

NIMIC NU L-A CLINTIT

Aflat în cabinetul-dormitor al ministrului liberal, George Enescu va fi asistat la toate acestea. Dar nici scepticismul lui Nicolae Iorga, nici opiniile (ușor ironice) ale lui ”Moș” Leon, sau alte ”voci” sceptice ce vor fi ajuns la urechea sa, nu l-au făcut să renunțe la decizia de a-și trimite manuscrisele în Rusia. Nimic nu l-a clintit. Așa încât, va fi explicat minstrului liberal motivele prezenței sale acolo: un loc pentru lădița sa cu manuscrise în trenul ce pleca la Moscova cu tezaurul istoric și artistic al românilor. Aflând motivul care-l aducea în cabinetul său distinsul ministru liberal, I. G. Duca, n-a stat pe gânduri. L-a chemat în Cabinetul său pe Alexandru Lapedatu, înaltul demnitar român ce avea să plece la Moscova. ”Ieșind – scrie Alexandru Lapedatu – am fost rechemat, prezentat Dlui Enescu, sosit câteva minute mai înainte și rugat să iau în samă (sic!) lada sa cu mss. (manuscrise – n. ns.) Ne-am dat întâlnire la ora 3 (după amiază – n. ns.) la Mitropolie ca să aducă lada acolo” (Alexandru Lapedatu, Amintiri, Ediție îngrijită de Ioan Opriș, Editura Albastră, Cluj, 2015, p. 117).

O LADĂ, O ETICHETĂ, UN SIGILIU

Până la plecarea trenului cu al doilea transport al Tezaurului României, în ziua de 27 iulie 1917, Alexandru Lapedatu nu va mai consemna nimic în legătură cu manuscrisele enesciene. Cu siguranță întâlnirea dintre cei doi  va fi avut loc. Însă, despre operațiunile de predare/primire care au urmat nu știm nimic. Nu știm, de asemenea, nimic despre comportamentul lui George Enescu în clipa în care-și va fi luat adio de la lada cu manuscrise unde, așa cum avea să declare mai târziu, se afla tezaurul său personal. Nu știm dacă el va fi primit atunci, de la Alexandru Lapedatu – sau colaboratorii săi – un număr, un nume, un indiciu asupra lădiței cu care muzicianul român trimitea la Moscova manuscrisele sale. Abia mai târziu, în 1924, din scrisoarea  dirijorului  Bruno Walter (care intervenea la Moscova, pe lângă diplomatul sovietic Leonid Borisovici Krasin pentru restituirea manuscriselor enesciene) vom afla că ”lada” cu manuscrisele enesciene făcea parte din ”Lotul No. 91” și avea o etichetă pe care era scris: ”Musique Manuscrite Georges Enesco”. Până în 1924, când manuscrisele îi vor fi restituite, George Enescu a fost măcinat de spaima că  operele sale trimise în Rusia în acea vară nebună din 1917, erau pentru domnia sa – cum avea să declare mai târziu – ca niște ”copii pierduți”. Dar, acești ”copii pierduți” au fost găsiți.

Cine și ce demersuri au fost făcute – la Moscova – pentru a scoate din subsolurile întunecate ale Kremlinului prețioasele manuscrise enesciene? Ce se afla în acea ”ladă de lemn albă” cu o etichetă lipită pe capacul ei ce indica numele posesorului acelor valori: ”Musique Manuscrite Georges Enesco”, Lot No. 91. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (3) Moș Leon

Prizonieri ai temperamentului lor și mai sceptici din fire, ieșenii nu se contaminaseră de panica refugiaților. ei refuzau să se gândească la alternativA unUI nou refugiu – ȘI ÎNCĂ ÎN RUSIA! EI REFUZAU SĂ CREADĂ CĂ VOR PLECA ÎN RUSIA – RISIPINDU-SE PE TERITORIUL EI – CasA RegalĂ a româniei, REGELE, REGINA, DOAMNELE DE ONOARE, Guvernul, Parlamentul, funcționariI publici și miilE de refugiați BULUCIȚI LA IAȘI, CĂCI ASTA AR FI ÎNSEMNAT DISPARițA AUTORITĂȚII STATULUI ROMÂN. De asemenea, EI REFUZAU SĂ SE GÂNDEASCĂ LA evacuarea – LA MOSCOVA – A UNUI NOU TRANSPORT DIN tezaurul istoric și artisticTEZAURUL SPIRITUAL AL ROMÂNILOR!

Asemenea ”știri” erau primite de ieșeni cu scepticism, întoarse pe toate fețele, descusute, deșirate, până la diminuarea lor, până la golirea lor de conținut, în așa fel încât nu mai erau credibile. Deci, nu mai erau demne de luat în seamă. Ieșenii  ”acuzau de defetism și alarmism pe cei din guvern sau pe refugiații care difuzau astfel de știri” (Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990,  p. 23).

OAZA LUI

 În acele zile tensionate ale verii anului 1917, George Enescu își continua vizitele în casa unchiului său, ”Moș” Leon. Casa Cosmovici era ”oaza” lui de liniște. Era locul unde putea discuta nestingherit cu ”Moș” Leon  despre evenimentele  grave care se petreceau. Era locul unde-și limpezea gândurile și înlătura dilemele. ”În perioada stabilirii sale la Iași – scrie Alexandru Cosmovici – George Enescu venea în fiecare joi la noi și uneori și duminicile”. Urca încet, pe jos, Dealul Copoului sau, când era în întârziere, într-o birjă cu un biet căluț scăpat de la rechiziție. Vizitele lui erau pentru întreaga familie prilej de bucurie. ”Bădia” Jorj – scrie Alexandru Cosmovici – era înalt, mare, voinic, cu niște ochi adânciți, pătrunzători, dar de-o voioșie și veselie nemaipomenită; îi plăcea să  glumească și să se joace cu noi copii – cu mine și cu fratele meu mai mic ce-i purta numele – de parcă ar fi fost de-o seamă cu noi. Făcea tot felul de ghidușii așezându-se uneori turcește pe covor și povestindu-ne istorioare hazlii”. (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11)

SE JUCAU DE-A MUZICA

Adesea, se jucau ”de-a muzica” deoarece în casă erau tot felul de instrumente muzicale: o mandolină, o chitară, un flaut, două țitere, una mare, una mică, castaniete și un armoniu (o mică orgă de salon); mai erau acolo două viori și două piane: un pian cu coadă și o pianină din lemn de trandafir. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11) Toate aceste minunății fuseseră adunate de ”Moș” Leon care era înzestrat cu un talent muzical remarcabil ce-i permitea ”să improvizeze la pian în stil contrapunctic” (Raluca Știrbăț, Ieșii lui Enescu (I), Timpul,  (martie 2018, Nr. 226-227). El  iubea muzica și încerca, nu prea des, să cânte. O făcea cu discreție, cânta doar pentru el și nu voia să fie auzit de ceilalți, din casă. Nu dorea aplauze, nici cuvinte de admirație sau…critici! Doamne feri! În schimb, se bucura foarte mult când copii, împreună cu Jorj se jucau de-a muzica. ”Într-o zi – scrie Alexandru Cosmovici – bădia Jorj s-a așezat (…) la harmonium și trăgând de butoane și pedalând cu picioarele ne zicea: ”Uite-așa cântă flautul și-așa sună oboiul și-așa cutare…. și cutare”.  Și astfel copii au fost prinși într-un nou joc, jocul ”de-a orga”, unde, în lipsa ”bădiei Jorj”, trăgeau de butoane încercând ei înșiși să afle cum sună flautul, clarinetul sau oboiul.  ”Joaca” n-a ținut prea mult întrucât bietului armoniu, fiind supus la grele încercări, i s-a stricat o piesă. ”Joaca asta de-a muzica  cu bădia Jorj  ne plăcea nouă copiilor mai mult ca orice și o așteptam cu nerăbdare” – scrie cu încântare, furat de amintiri Alexandru Cosmovici.

REGINA ÎL ASCULTA

Tânărul muzician – care cânta neobosit pentru răniți în  spitalele de front – era apreciat și îndrăgit chiar de către Regina Maria, în fața căreia cânta adesea, fie în saloanele improvizate ale Casei Regale aflată în refugiu la Iași, fie în spitalele care se aflau în grija directă a Reginei. El cânta cu aceiași dăruire – indiferent unde se afla, fie că era în fața răniților sau a Reginei. Aproape întotdeauna stârnea admirația și emoția înaltei suverane care după aceea consemna în Jurnalul său: ”După amiază aproape tragică. A venit Enescu să le cânte răniților. A cântat divin, era aproape de neîndurat”. (Maria, Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, Ediție îngrijită de Lucian Boia, Editura 1„Humanitas, București, 2014, p. 170) De bună seamă, Regina ar mai fi rămas să-l asculte pe marele muzician român dar obligații protocolare o obligau să plece, să se rupă de sub vraja divină a viorii enesciene.  În același Jurnal, suverana României nu se sfia să recunoască emoția, tulburarea pe care o trăia ascultându-l pe tânărul muzician. ”La spital dimineață liniștită. A venit Enescu să le cânte ofițerilor, dintre care unul e în stare foarte gravă, se poate să fie nevoiți să-i taie piciorul – are mari dureri și arată înfiorător. Am stat în salonul mic al ofițerilor și am ascultat muzica lui Pinx” (numele de alint dat lui George Enescu de către Regina Elisabeta a României și preluat apoi de către Regina Maria, de către iubita sa, Maruka și alte persoane din cercurile apropiate muzicianului – n. ns.) ”Mă rănea și mă alina în același timp” – scria Regina în Jurnalul său. (ibidem op. cit. p. 226).

MOȘ LEON ERA MÂNDRU

”Moș” Leon era încântat că nepotul său, Jorj, era ascultat și apreciat de Regina Maria, că era prezent în cercurile elitelor ieșene, că Jorj era o personalitate distinctă în lumea atât de diversă a Iașului devenit, în urma unei situații fortuite impuse de război, Capitala României, e drept, ”România mică”, cum se spunea cu tristețe și disperare. Întâlnirile cu Jorj, fie în zilele de joi sau duminică erau pentru ”Moș” Leon prilejul unor momente deosebite. ”Moș” Leon era universitar. Avea un doctorat la Sorbona și era profesor de biologie la Facultatea de Științe de la Universitatea din Iași.  (ibidem. Raluca Știrbăț, loc. cit.) Desigur, își avea și el cercurile sale elitiste pe care le frecventa, își avea și el ”sursele” sale, așa încât dialogurile dintre cei doi bărbați se învârteau mai mult în sfera politicii decât a muzicii.  Dar asta se întâmpla atunci când cei doi se retrăgeau în biroul lui ”Moș”  Leon, ”la cafea”. În timpul prânzului, când erau prezenți  toți ai casei, inclusiv copii, domnea o atmosferă destinsă, Jorj, fiind un povestitor desăvârșit, iar după aceea când tânărul oaspete ”era în bună dispoziție” (cum notează Alexandru Cosmovici) aveau loc sublime momente muzicale. Jorj se așeza la pian și cânta, cu predilecție, teme din operele lui Wagner. Sub jocul său de pedale  pianul ”răsuna ca o orgă, ca o întreagă  orchestră” (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 22).

JORJ AVEA O VESTE TULBURĂTOARE

S-a întâmplat însă ca într-una din vizitele sale în casa Cosmovici din vara anului 1917 Jorj să vină ”la masă” altfel ca de obicei. Era tăcut și îngândurat. Masa n-a mai decurs, ca altădată, cu istorioare și amintiri vesele. Copii nu s-au mai jucat ”de-a muzica” iar ”bădia Jorj” nu s-a mai așezat la pian, nici pentru copii, nici pentru ”Moș” Leon. După masă, ”la cafea” cei doi bărbați s-au retras în biroul lui ”Moș” Leon. Jorj avea o veste tulburătoare. Se pregătea refugiul Casei Regale, al Parlamentului, al înalților funcționari publici în Rusia. Se pregătea un nou transport al Tezaurului României. Aurul și bijuteriile Reginei Maria fuseseră trimise în Rusia în decembrie 1916. Acum se pregătea trimiterea tezaurului istoric și artistic. Să trimită și el manuscrisele sale? Le avea într-un seif al Băncii Naționale. Iar Banca – și alte instituții refugiate la Iași – se pregătea să plece și ea!  În lucrarea sa consacrată lui George Enescu pe care am menționat-o mai sus, Alexandru Cosmovici nu precizează data când va fi avut loc această discuție între tânărul muzician și unchiul său, ”Moș” Leon. Cu siguranță ea se va fi purtat în a doua jumătate a lunii iulie 1917. Căci în 18 iulie 1917, devenise publică decizia lui Nicolae Titulescu, pe atunci Ministru de Finanțe în guvernul Ion I.C. Brătianu, privind plecarea unui nou transport al Tezaurului României la Moscova: Tezaurul artistic și istoric. Iar pregătirile pentru acest nou transport au început imediat, într-un ritm rapid, inimaginabil.

SOLUȚIA LUI MOȘ LEON

Contaminat de panica din jurul său, George Enescu se vedea prins în acest ritm. Dar înainte de a lua o decizie  s-a gândit că n-ar fi fost rău să afle și părerea lui ”Moș” Leon. Să trimită și el  manuscrisele sale în Rusia? Însă, ”Moș” Leon nu se lăsase cuprins de panica guvernanților și a majorități refugiaților buluciți la Iași. El era unul dintre acei ”sceptici”, precum bancherul Maurice Blank , Starețul Mânăstirii ”Secul”, Protosinghelul  Ilarion Bălăiță și alții care nu agreaseră trimiterea Tezaurului României în Rusia. El luase în seamă evenimentele petrecute pe scena politică a Rusiei. Abdicarea Țarului și prăbușirea regimului țarist fuseseră un adevărat seism cu un impact uriaș pentru Rusia și nu numai. Amplificarea protestelor maselor muncitoare, extinderea morbului propagandei bolșevice ce pătrundea și în rândurile armatei ruse, amplificarea activității lui Lenin și a acoliților săi, făceau din Rusia un teren nesigur, alunecos! În aceste condiții intenția lui Jorj de a-și trimite manuscrisele în Rusia i se părea lui ” Moș” Leon o decizie pripită, superficială, care nu ținea seama de situația reală a Rusiei. El era de părere că tânărul său nepot nu trebuia să se lase dus de ”val”. Și oferea lui Jorj o soluție ce i se părea mai sigură. Să-și depoziteze manuscrisele aici, acasă, la Iași, în casa domniei sale. În ”lada de fier” din Casa Cosmovici sau în aceea pe care distinsul profesor o avea la Facultatea de Științe de la Universitate unde avea o catedră. ”Tatăl meu – scrie Alexandru Cosmovici care, se pare, asistase la dialogul dintre cei doi – l-a sfătuit pe Jorj să nu se ia după panica bucureștenilor și să depoziteze partiturile sale fie în lada de fier din casa noastră, fie într-una mai încăpătoare pe care o avea la Facultatea de Științe de la Universitate!” (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23)

TEZAURUL – ERA MAI SIGUR ACASĂ, ÎN ROMÂNIA

Lui ”Moș” Leon i se părea prea alarmistă, chiar lipsită de logică știrea că generalul von Mackensen ar fi putut ajunge la Iași. Desigur, ca oricărui general, lui Mackensen, ofensiva armatelor sale i se părea ceva normal, un loc comun. Dar, Mackensen, nu avea în față un câmp al nimănui – va fi gândit ”Moș” Leon – . Un ”câmp”  pe care să–l  străbată, nestingherit, în marș. ”Teritoriul” acesta pe care Mackensen voia să-l  ”înghită” repede, era o ȚARĂ, era România, chiar dacă acum era, cum se spunea, ”România mică”. Iar această ”Românie mică” își avea și ea generalii și ofițerii săi, ostașii săi, armatele sale. Poate nu atât de bine echipate dar hotărâte să reziste, să lupte până  la ultima picătură de sânge. Căci aceste armate, acești ostași  ai ”României mici”, nu se găseau pe un teritoriu străin, cum se găseau armatele lui von Mackensen, ci pe teritoriul LOR  unde se afla ”acasa” lor, unde se aflau nevestele, copii, mamele și tații și – în morminte – oasele străbunilor lor. Ei nu erau cotropitori, ca ostașii lui von Mackensen, ci apărători! Apărătorii unui pământ străbun! În acest punct ”Moș” Leon dădea curs opiniilor sale sceptice îndemnându-l pe nepotul său să nu se lase cuprins de ”val”. ”Nu e logic, spunea tata –  notează Alexandru Cosmovici, rememorând acel moment al dialogului dintre cei doi – să presupui că dacă nemții au venit să bombardeze demonstrativ Bucureștiul cu Zeppelinul pornind din Bulgaria vecină (….) vor cuteza să străbată și distanța până la Iași”. Lui ”Moș” Leon i se părea imposibil ca o armată grăbită, aflată în marș, în ofensivă, o armată arogantă, să se încurce în lucruri mici, nedemne, iar ostașii ei să umble, ca niște jefuitori, ca niște borfași, prin casele oamenilor, să spargă lăzile lor de fier pentru cine știe ce nimicuri de familie: bijuterii ieftine, scrisori de dragoste anonime, hârtii cu o încărcătură emoțională  dar fără însemnătate pentru persoanele străine. ”Și apoi – îi spunea distinsul profesor ieșean tânărului muzician făcând trimitere la zestrea creației muzicale germane care dăduse pe cei mai mari compozitori ai lumii – n-or veni ei să ridice din seifurile mele tocmai muzica ta, căci au ei destule partituri acasă!” (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23). Alexandru Cosmovici nu reține și răspunsurile pe care le va fi dat George Enescu unchiului său. Astfel, nu știm ce argumente va fi oferit el lui ”Moș” Leon. Știm însă ce decizie a  luat! Care a fost această decizie? Veți vedea! Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (2) O întâlnire de taină

Lingouri și monede din aur

Deși procedurile de trimitere a Tezaurului României în Rusia erau în plină desfășurare, Ion I. C. Brătianu, primul ministru al Guvernului României știa că ”în cetate” erau și voci sceptice privind oportunitatea trimiterii Tezaurului în Rusia. Desigur, avea și el, gândurile sale.

Premierul dorea să afle și alte păreri: nu de la un militar, nu de la un istoric, nu de la un politician. Ci de la un bancher, de la un personaj care se mișca în apele alunecoase și nesigure ale afacerilor financiare. Și l-a ales pe Mauriciu Blank, unul dintre cei mai versați și longevivi finanțiști ai României. I-a solicitat o întâlnire. A fost – se spune –  o întâlnire de taină. Citiți.

O VOCE DIN ”CETATE”

În decembrie 1916,  în timp ce se duceau tratative cu reprezentații oficiali ai Rusiei privind transportul Tezaurului României la Moscova, al tezaurului BNR în monede și lingouri, aurul României și bijuteriile Reginei Maria, premierul Ion I. C. Brătianu a avut o întâlnire cu un bancher, Mauriciu Blank privind oportunitatea trimiterii Tezaurului României în Rusia. Ce speranțe va fi avut distinsul ministru liberal de la acea întâlnire pe care o solicitase bătrânului bancher? Știa că lucrurile intraseră  ”în linie dreaptă! Că aproape nu mai putea fi schimbat nimic! Dar distinsul premier liberal își avea gândurile, spaimele sale secrete, îndoielile sale privind oportunitatea trimiterii Tezaurului României în Rusia. Dorea să le verifice, să se convingă dacă ele nu erau doar niște ”gânduri negre”, niște fantasme ce-i invadau lui mintea în ceasurile de noapte! Mai erau și alții ”în cetate” care erau bântuiți de asemenea gânduri? Mai erau și alte ”voci sceptice”? –  se va fi întrebat premierul tulburat de neliniști la  gândul răspunderii uriașe pe care și-o asuma?  Da, mai erau!  Una dintre aceste ”voci” era aceea a lui Mauriciu Blank, bancherul. Iar premierul a dorit să asculte o asemenea voce și i-a cerut bancherului o întâlnire. O întâlnire de taină! Cine era Mauriciu Blank?

PARTENERUL DE DIALOG – UN BANCHER DE SUCCES

În  decembrie 1916, când a avut loc această ”întâlnire de taină”, Mauriciu Blank era unul dintre bancherii de succes ai României, cu un prestigiu consolidat în această lume aflată în continuă mișcare, plină de surprize și evenimente imprevizibile care – azi te pot ridica pe val, valul celebrității și al banilor aflați în seif, – iar mâine, te pot trimite sub val, sufocat de datorii și cu prestigiul compromis pentru totdeauna. Nu era cazul lui Maurice Blank. Virtuțile pentru o activitate de succes în lumea afacerilor financiare Maurice Blank și le afirmase de timpuriu astfel încât a devenit repede colaboratorul și omul de încredere al unui vestit bancher din România acelor ani, Jacob Marmorosch. Succesul în afaceri, colaborarea și încrederea dintre cei doi bărbați vor evolua astfel încât tânărul Maurice se va instala la cârma Băncii lui Marmorosch și va deveni apoi, cofondatorul unei noi instituții bancare de succes ce va include pe firmamentul său două nume: Marmorosch și Blank , restul de co-participanți fiind ascunși sub sintagma ”& Co”. Cei doi bărbați, bancherul Maurice Blank și politicianul Ion I. C. Brătianu, se cunoșteau foarte bine din câmpul afacerilor bancare, dar cu urmări politice spectaculoase, iscusitul bancher fiind unul dintre susținătorii participării Băncii Marmorosch – Blank  &Co., la finanțarea guvernului României în campania de susținere a participării Armatei române  la Războiul ruso-turc din 1877. Victoria în acest război a adus României independența, dobândirea statutului său de stat independent și suveran. A fost o victorie fundamentală ce a permis României un salt spectaculos în evoluția sa internă și internațională. Iar acest lucru, vulpoiul liberal Ion I. C. Brătianu nu-l uitase. Ulterior, Banca Marmorosch-Blank s-a implicat în finanțarea unor mari proiecte ce vizau dezvoltarea economică a României, industrializarea sa – obiectiv primordial în strategia liderilor politici liberali: construcția de căi ferate, fabrici de hârtie, de zahăr, de încălțăminte, industria forestieră, petrolieră, construcții edilitare și maritime. Nu mai puțin importantă, definitorie, salvatoare am spune, a fost contribuția Băncii la negocierea cu succes a unor împrumuturi externe sau la evitarea unui colaps economic prin acordarea, în 1899, în plină criză economică, a unui împrumut substanțial Ministerului Finanțelor. Întrucât partenerul său de afaceri, bătrânul Jacob Marmorosch trecuse (în 1904) în lumea umbrelor, mai tânărul Maurice, rămăsese ca una dintre figurile cele mai impozante în lumea bancherilor români. Grație colaborării de succes pe care o avuseseră, al prestigiului dobândit, Maurice Blank putea fi pentru premierul României, partenerul unui dialog  pe o temă extrem de delicată și importantă: aceea a trimiterii tezaurului României în Rusia. Era oportun să fie trimis Tezaurul României în Rusia? Ce credea iscusitul bancher despre această inițiativă care intrase, deja, ”în linie dreaptă”?

O ÎNTÂLNIRE DE TAINĂ

 Întâlnirea între cei doi bărbați – a fost una ”de taină” întrucât primul ministru al Guvernului nu putea face publice îndoielile sale privind o decizie care nu era numai a sa. Unii comentatori și analiști ai împrejurărilor care au dus la decizia trimiterii Tezaurului României în Rusia  pun  această întâlnire sub semnul întrebării întrucât ”fiind de taină”, spun ei, nu poate fi probată cu documente. Cu această rezervă  a fost preluată și de către Mihail Gr. Romașcanu în lucrarea sa, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, 1934. O relatare despre această întâlnire,  găsită de domnia sa într-o revistă de specialitate (Argus), i se părea plauzibilă ea dând la iveală faptul că ”vocilor sceptice” care existau în spațiul public românesc privind trimiterea Tezaurului României la Moscova li se mai adăoga una. Cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui maestru al afacerilor: Mauriciu Blank. Distinsul autor Mihail Gr. Romașcanu n-o trece sub tăcere dar, prudent, o plasează într-o notă de subsol. Să urmărim și noi, pe baza datelor  consemnate de Mihail Gr. Romașcanu în lucrarea mai sus menționată, cum va fi decurs dialogul dintre cei doi protagoniști: premierul și bancherul.

PREMONIȚIA BĂTRÂNEI CASANDRE

Aflând despre decizia trimiterii tezaurului României în Rusia Mauriciu Blank s-a exprimat într-un limbaj sincer, fără ocol, în termenii cei mai înțelepți cu putință. ”Cunosc Rusia – ar fi răspuns bătrânul finanțist – cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care calcă acest imperiu. Un asemenea depozit (Tezaurul României – n. ns.) nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice” (Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, 1934, p. 9). Ce premoniție! Dar vorbele bancherului au căzut în gol! Vulpoiul politic, Ion I. C. Brătianu, va fi făcut ochii mari și urechile pâlnie așteptând ce avea să mai spună  bătrânul finanțist care, iată, se erija într-o Casandră  autohtonă. Dar bătrânul finanțist și el un ”vulpoi” în lumea sa,  avea soluții pe care le sugera cu sinceritate și argumente. ”Mult mai indicat ar fi – sugera bătrânul bancher – să trimitem Tezaurul la Londra”. Însă,  premierul a respins imediat propunerea și i-a oferit partenerului său de dialog un argument pe care-l considera indubitabil. ”I s-a replicat – scrie Mihail Gr. Romașcanu – că ”rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferim  (sic !) puternica Anglie Țărei (sic!) lor. Și-apoi, călătoria Tezaurului până pe coasta Norvegiei și, de acolo, cu vaporul spre Londra ar costa ca ”primă de asigurare” vreo zece milioane”. Dar replica dată de politicianul liberal, aflat acum în fotoliul primului ministru al țării, acolo unde se luau deciziile ce priveau prezentul și viitorul românilor, al Tezaurului lor, al valorilor strânse de veacuri, nu l-a descurajat pe bătrânul finanțist. ”Consider – ar fi răspuns bancherul, netulburat de inflexibilitatea omului pe care-l avea în față – că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război o ”primă de asigurare” chiar de zece milioane pentru Tezaurul țării noastre, nu e exagerată”.

EL AVEA UN ”SET” DE SOLUȚII

Și dacă aceasta părea o soluție costisitoare, Maurice Blank mai avea o propunere. ”Dar mai este și o altă cale” – ar fi  spus el premierului român. ”Ce ar fi dacă am încredința Tezaurul nostru Băncilor din Cristiania? Am lua, eventual, cu chirie la acele Bănci atâtea safeuri câte trebue (sic!) și vom avea toată liniștea”. Dar nici această propunere nu a fost agreată de premierul român. ”Obiecțiunea că Rusia s-ar simți ofensată în cazul când România ar depozita tezaurul în altă țară a fost  din nou ridicată – scrie Mihail Gr. Romașcanu. Însă ”pachetul de propuneri” pe care pe semne bătrânul bancher îl avea în buzunarul de la vestă, nu se epuizase. Așa încât Maurice Blank  ”nu s-a lăsat învins”. ”Bine a continuat el – notează Mihail Gr. Romașcanu, urmărind ”pachetul” de propuneri al bancherului – în acest caz am putea recurge la următoarea combinație care să scoată România din joc. Vom spune guvernului rusesc că România încheie la Londra un împrumut important și că în acest scop ni se cere ca ”gaj” Tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez ca să confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea Tezaurului nostru într-o țară neutră”. 

NICI DUMNEZEU NU L-A CLINTIT

Dar, politicianul n-a primit nici această propunere. În final, excedat de reticența, de inflexibilitatea premierului, bătrânul bancher ar fi făcut un ultim apel ce demonstra că ajunsese la capătul răbdării. ”Dar, pentru Dumnezeu,  nu-l trimiteți în Rusia!” (subl. ns.) Dar nici această formulare fermă, ce suna aproape ca un strigăt, ca un  ultimatum, n-a fost luată în seamă! Nu este greu să ne imaginăm cum a decurs  întâlnirea ”de taină” a celor două personalități ale spațiului public românesc al acelor ani. A fost, am putea spune un ”dialog al surzilor”. Fiecare dintre cei doi interlocutori a rămas pe poziția sa. Bancherul nu ieșea din corsetul viziunii sale financiare, uitând poate, că era război, și că un drum pe Mare era nesigur. Ceea ce, premierul, politicianul, nu uita. Dimpotrivă! Căci Rusia era aliatul militar al României. Un aliat (nesigur, așa cum avea să se vadă curând)  într-un război ai cărui sorți de izbândă, atunci, când cei doi bărbați se întâlniseră în taină, erau greu de prevăzut. ”Ultima propunere – notează Mihail Gr. Romașcanu – a avut aceeași soartă ca și celelalte. Tezaurul nostru a fost pus în siguranță acolo unde nesiguranța era atotstăpânitoare”. (subl. ns.) Adică Rusia!

 Decelat acum, după  mai bine de un secol, dialogul dintre cele două personalități însemnate ale spațiului public românesc, este  aproape incredibil. El demonstrează înțelepciunea și premoniția bătrânului finanțist, Mauriciu Blank,  dar și luciditatea (amară), încăpățânarea, inflexibilitatea experimentatului politician Ion I. C. Brătianu aflat acum în menghina unor evenimente inexorabile care depășeau voința lui politică, puterea sa de decizie. Opinia sa intimă? Ahhhhhh! Ea nu conta! Dar întâlnirea de taină cu bătrânul bancher, Mauriciu Blank, îi va fi fost de folos. El avea astfel, încă o dovadă că iată,  în ”cetate” erau și alte linii de gândire privind calea aleasă  pentru  punerea în siguranță a Tezaurului României.  Că erau și alte modalități de percepție și  alte ”voci” ce se doreau auzite.

”JORJ” – ERA A CURENT CU EVENIMENTELE

 Asemenea ”voci sceptice” existau nu numai în cercurile politice și financiare ale societății românești ce luase drumul pribegiei. George Enescu avea să le audă chiar în familia sa, familia Cosmovici .”Jorj (așa era alintat George Enescu în familia unchiului său, Leon Cosmovici – n. ns.) era la curent cu toate evenimentele zilei și chiar cu cele diplomatice datorită relațiilor pe care le avea cu persoane din guvern, ori cu șeful Misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot și cu contele St. Aulaire, Ministrul Franței în România. Astfel, într-o  zi  – scrie Alexandru Cosmovici –  el ne-a adus vestea că s-a hotărât transferarea în Rusia a tezaurului Băncii Naționale, împreună cu toate bunurile particularilor depuse în seifurile Băncii în momentul refugiului din București” (Alexandru Cosmovici, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București, 1990, p. 22). Din cercurile pe care le frecventa tânărul muzician era la curent cu preocupările ce existau în rândurile guvernanților români privind stabilirea localităților de pe teritoriul Rusiei unde aveau să se refugieze Casa Regală, Guvernul, Parlamentul, Comandamentul Militar Central, Crucea Roșie Română, Banca Națională a României, înalți funcționari ai statului român, magistrați, etc., etc., ”în cazul în care și Moldova ar ajunge să fie cuprinsă de germani”. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23) 

TEZAURUL SĂU

Contaminat de asemenea ”știri” tânărul muzician nu putea rămâne liniștit. Avea și el tezaurul său: manuscrisele.  Erau singurele sale bunuri de care pentru nimic în lume n-ar fi dorit să se despartă, necum să le piardă. Le ținea  într-un seif la Banca Națională a României. Erau partituri sau manuscrise ale unor lucrări recente precum ”Simfonia a II-a”, ”Suita a doua pentru orchestră”, Primul ”Cvartet pentru pian”. De asemenea primele ciorne de libret și primele schițe ale operei sale Oedip. Se aflau acolo și lucrări de tinerețe. Îngrijorările sale erau nutrite și de ceea ce afla într-un cerc mai restrâns, intim, în cercul iubitei sale, prințesa Maria Cantacuzino. Maruka, așa cum era ea alintată în saloanele mondene pe care le frecventa, fusese cuprinsă și ea de ”val”. Aflată în refugiu la Iași și integrată în activitatea Crucii Roșii Române care-i dăduse pe mână chiar un spital pentru răniții de pe front, Maruka era una dintre puținele doamne din înalta societate ce câștigaseră simpatia și prețuirea Reginei Maria. Datorită acestui fapt, avea și ea ”sursele” sale, obținute din cercurile cele mai înalte ale societății românești bulucită la Iași.

MARUKA A DECIS

Maruka era la curent cu planurile privind organizarea unui nou transport în Rusia cu alte valori ale Tezaurului României. Mai pragmatică, mai energică, mai detașată, poate, prințesa Maria Cantacuzino și-a adunat cu grijă bunurile  cele mai de preț pe care le adusese cu ea în refugiu: covoare, argintărie, blănuri de zibelină, de hermină, de chinchila, bijuterii, dantele, etc. etc. Le-a așezat cu grijă în lăzi pe care le-a cetluit cu ceară și și-a scris numele. Erau ”bunuri” cu o  mare încărcătură sentimentală și, din acest punct de vedere, valoarea lor era inestimabilă. În acele lăzi, cetluite cu ceară, prințesa Maria Cantacuzino, închidea clipe de viață cu speranța că ele nu se vor pierde și că astfel se vor păstra peste timp. Din nefericire – așa cum avea să noteze mai târziu în memoriile sale – nu le-a mai văzut niciodată! (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Edția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 320-321) .

DILEMA MUZICIANULUI

Tânărul muzician se afla astfel sub presiunea ”valului” ce cuprinsese toată suflarea ieșeană, mai ales elitele aflate în refugiu. Nu se putea decide. Să-și trimită – și el – ”tezaurul său personal”, manuscrisele, în Rusia? Dilema sa era cu atât mai mare cu cât în urmă cu câteva luni, în februarie, făcuse o călătorie la Petrograd, unde se dusese (ce naiv sau ce curaj!) să strângă bani pentru sinistrații de război și unde nimerise în tumultul evenimentelor de stradă și văzuse o revoluție pe viu! Iar tăvălugul schimbărilor sociale și politice din Rusia era abia la început. Țarul abdicase, țarismul căzuse, dinastia Romanov intrase în lada strâmtă a istoriei, bolșevicii prindeau aripi. În aprilie, Lenin venise din exil și ”masele”, ah ”masele”, acest lut greu, pe cât de mult, pe atât de ușor de modelat, îl ascultau năucite de elocința lui, de obiectivele mărețe pe care le lansa. Îl aplaudau frenetic și îl urmau orbește. Ce mai era sigur în Rusia? Rusia era acum, ca o mare agitată, ca o mare ce-și aruncă hula neagră din adâncuri, la suprafață. Să-și arunce ”sufletul”, creația sa de până atunci, manuscrisele, care erau ”tezaurul” său personal, în această ”mare  agitată” care devenise Rusia? Să-și trimită manuscrisele în Rusia? Avea nevoie de un sfat! De un îndemn! De argumente ca să-și alunge îndoiala din suflet. Cui să le ceară? Marukăi? În niciun caz! Ea se lăsase cuprinsă de ”val”! Își adunase toate ”bunurile”, acele nimicuri  femeiești – blănuri, covoare, bijuterii, scrisori și  poze de familie – aduse cu ea în valizele cu care plecase în refugiu. Le aranjase în lăzi pe care-și scrisese numele și le cetluise cu ceară roșie! Poate lui ”Moș”  Leon, unchiul său, fratele mamei sale? Cum a decurs această întâlnire și ce sfaturi i-a dat ”Moș” Leon nepotului său? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (1) Panica

În iulie 1917, George Enescu lua din nou drumul Rusiei. De data aceasta nu El – cu vioara lui, nu EL – într-o acțiune de binefacere, să strângă bani pentru sinistrații de război, nu EL – muzicianul, în carne și oase – ci sufletul său, inima sa, creația sa: manuscrisele. Era o ladă de lemn – lada cu eticheta ”Lot No.  91. Musique  Manuscrite Georges Enesco” ȘI AVEA PE EA UN GREU SIGILIU. ȘI PLECA ÎN RUSIA. TOT CU UN TREN. UN TREN SPECIAL AFLAT SUB PAZĂ MILITARĂ.

Nu era un tren militar, cum fusese cel cu care muzicianul român călătorise în februarie, ci un tren special. Un tren alcătuit din 24 de vagoane, trecut în paza și garanția Guvernului rus. Era trenul care ducea în Rusia, la Moscova, al doilea transport al Tezaurului României: tezaurul artistic și istoric. Tezaurul spiritual al românilor. În acest transport se afla – așa cum avea să declare mai târziu muzicianul român  – și ”tezaurul său personal” :  manuscrisele. Era 27 iulie 1917.

LA ORIZONT – UN NOU REFUGIU

Atunci, în vara anului 1917, George Enescu nu se putuse sustrage valului de îngrijorare și spaimă ce cuprinsese toată suflarea ieșeană: Regele, Regina, Guvernul, Parlamentul, staff-ul  Băncii Naționale a României, Comandamentul Central al Armatei, Crucea Roșie Română, elitele politice, financiare și culturale ale României, cercurile diplomatice și  miile de refugiați ce năpădiseră Moldova, fugind din fața ofensivei necruțătoare a generalului von Mackensen care în 1916, ocupase toată partea de sud a României, inclusiv Bucureștiul, Capitala țării! Acum, în iulie 1917, situația era și mai rea decât fusese în decembrie 1916 când plecase în Rusia  primul transport al Tezaurului României în care se aflau stocul metalic, în lingouri și monede, adică aurul României și bijuteriile Reginei Maria. Problemele cu care se confruntau elitele politice și militare, inclusiv Casa Regală a României, erau mult mai grave. Stabilizarea frontului româno-rus pe granița de vest și de sud a Moldovei nu mai era o certitudine. Evenimentele petrecute în Rusia în perioada februarie/martie 1917, revoltele de stradă ce se transformaseră în revoluție, abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, căderea regimului țarist, înlăturarea Guvernului țarist și instaurarea unui guvern provizoriu, modificarea stării de spirit din armată, atinsă acum de morbul propagandei bolșevice, constituiau surse reale de îngrijorare. La Petrograd nu mai erau Țarul Nicolae al II-lea, Duma de Stat, Guvernul Cneazului Nicolai Golițîn, ci un guvern provizoriu, condus de socialistul  Alexandr Kerenski. Un guvern care avea să fie chiar așa cum îi era numele: provizoriu. El avea să fie măturat în toamnă, în octombrie 1917, de revoluția bolșevică condusă de Lenin și acoliții săi. În plus, aici în România, Generalul von Mackensen pregătea o nouă ofensivă al cărei scop evident era ocuparea Moldovei, ceea ce ar fi însemnat  pierderea întregii țări.

PRIBEGI ÎN RUSIA

 În aceste condiții, la Iași, se vântura ideea unei noi evacuări: a Casei Regale, a Guvernului, a Parlamentului, a sediului și avutului BNR, a deputaților, senatorilor și magistraților, a funcționarilor publici și a populației. Un nou refugiu. Nu în Moldova, pe teritoriul României, ci în Rusia, pe teritoriul unui stat străin. Se părea că aceasta era singura soluție pentru salvarea structurilor oficiale ale statului român, pentru ființa Statului român. Guvernul a propus ca loc de refugiu  pentru Casa Regală și miniștrii săi, o locație din Rusia: Poltava. Dar aceasta era suprapopulată de refugiații ruși. Autoritățile ruse au indicat atunci orașul Kerson, situat la gura Niprului unde urmau să fie instalați suveranii României, Regele, Regina și întreaga lor suită. În rest, birourile Parlamentului, deputații, senatorii, magistrații, funcționarii publici și cetățenii obișnuiți, erau lăsați să-și aleagă (singuri) locul de refugiu acolo unde s-ar fi putut. Îngrijorarea plutea peste tot, în toate straturile societății românești. În aceste condiții – celelalte valori care nu fuseseră trimise cu primul transport (cel din decembrie 1916)  tezaurul spiritual al României, trebuia să fie și el pus la adăpost de urgia care se prefigura. Așa încât, guvernul și staff-ul BNR au decis evacuarea lui  în Rusia, la Moscova.

TEZAURUL SPIRITUAL – LUA DRUMUL MOSCOVEI

La 18 iulie, Nicolae Titulescu, pe atunci Ministru de Finanțe, a propus strămutarea în Rusia a avutului BNR, a valorilor Casei de Depuneri și a altor instituții publice și particulare românești, inclusiv a persoanelor fizice care doreau acest lucru. Dacă în decembrie 1916 fuseseră trimise stocul metalic al BNR, în monede și lingouri, adică aurul României  și bijuteriile Reginei Maria, acum erau trimise valorile istorice și artistice. Tezaurul spiritual al românilor. Picturile lui Nicolae Grigorescu și ale altor pictori din Pinacoteca Statului și a Muzeului Kalinderu, Odoarele mânăstirești din Moldova și Muntenia, Colecții ale Academiei Române, Documente originale, 300 de pergamente și peceți domnești, 25 de volume manuscripte române și slavone, portretul lui Avram Iancu în ulei făcut după natură de pictorul Rosenthal, Colecții de medalii vechi moldovenești și muntenești strânse de Dimitrie Sturdza, piese rare ale Muzeului de Antichități, precum ”Cloșca cu puii de aur”, Odoarele Brâncovenești de la Hurezu, Odoarele Cantacuzinești de la ”Mânăstirea dintr-un lemn”, Odoarele lui Atanaric, Odoarele mânăstirești de la Mânăstirile Neamț, Bistrița și Trei Ierarhi din Iași, Arhiva Creditului Funciar Rural, cuprinzând actele de proprietate ale unui mare număr de bunuri funciare, Arhivele multor instituții publice și particulare, Arhivele Statului, Actele orășenești ale Brașovului, etc., etc.,  ”Valori incalculabile” (subl. ns.) – nota  cu amărăciune Mihail Gr. Romașcanu –  în lucrarea sa consacrată tezaurului României trimis la Moscova în anii 1916 și 1917. (Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova,  Editura Cartea Românească, 1934,  p. 30). ”Tot ce era mai de preț, tot ce alcătuia o bogăție nobilă și sfințită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria și argintăria lucrată în nestemate, faima mânăstirilor și a singuratecelor schituri”. (ibidem. Mihail Gr. Romașcanu, op. cit. p. 30) Aceste valori trecuseră prin veacuri, salvate de către păstrătorii lor umili, (uneori cu pierderi de vieți) din incendii sau jafurile veneticilor sau năvălitorilor. Acum, cu bună știință, cu protocoale și acte în regulă, cu inventare minuțioase și sigilii ferme, în vagoane bine ferecate și păzite de soldați, în trenuri însoțite de înalți funcționari ai statului român  erau trimise în Rusia, pentru a fi puse în siguranță, în locul cel mai nesigur cu putință, într-un timp ce ieșise din matca lui firească, împins de  morbul revoluției bolșevice. 

PANICA ELITELOR

Panica – era la ordinea zilei. Ea cuprinsese – deopotrivă – toate mințile luminate: Casa Regală, guvernanți, finanțiști, politicieni, elitele intelectuale. Se părea că nimeni nu mai era dispus (sau nu mai putea) să țină cont de realitate, să privească la ceea ce se întâmpla dincolo de granițe, în teritoriul Rusiei. Referindu-se la această  situație Mihail Gr. Romașcanu, scria:  ”În timp ce la Iași nu se pierdea nicio clipă, încărcându-se ziua și noaptea comorile țării pentru a fi transportate la Moscova, dincolo de Nistru fâlfâia steagul roșu”. (subl. ns.) ”Adesea ori  – observa distinsul autor – s-a susținut că garanțiile scrise date de Guvernul rus și bubuitul neîncetat al tunului vrăjmaș de la hotarul împlântat în trupul țării noastre sângerânde, întunecase judecata tuturor și mai ales pe aceea a conducătorilor”. (ibid. Mihail Gr. Romașcanu, op. cit. p. 31). ”Mi se pare – continua Mihail Gr. Romașcanu – că la această concluzie se poate ușor ajunge atunci când, cu voie sau fără voie, se pierd din vedere fapte fără însemnătate în aparență, dar extrem de importante în realitate. Cine putea bănui oare, cine? –  în acele clipe cumplit de dureroase pentru neamul și patria noastră, că Rusia, temuta și puternica Rusie, care înecase în sânge nenumărate răzvrătiri, se află la o mare răspântie istorică și că pierzarea (sic!) o pândește? Prin mintea cui putea să fulgere gândul că se va nărui Împărăția Romanovilor, care,  veacuri de-a-rândul, înfruntase ca o stâncă de granit în Răsăritul Europei – valurile vremii?” . (ibid. Mihail Gr. Romașcanu,  op. cit. p. 32.)

DAR AU FOST ȘI MINȚI LUCIDE

 Se pare însă că în societatea românească, în condițiile dramatice de atunci, au existat astfel de…”minți” care au fost ”fulgerate” de asemenea gânduri, care au  pus la îndoială decizia elitelor politice și financiare ale țării de a trimite Tezaurul României în Rusia, atât tezaurul metalic – aurul – cât și  tezaurul istoric și artistic. Astfel de ”minți” lucide, sceptice, au existat nu numai în cadrul staff-ului BNR ci și în rândurile politicienilor și ale finanțiștilor, ale bancherilor ce activau în România, ale elitelor intelectuale și chiar și în rândurile acelor ”păstrători” anonimi ce vegheau (uneori cu prețul vieții) prin mânăstirile, bisericile și schiturile risipite, ascunse, uitate, de pe întregul teritoriu al României. O astfel de minte ”fulgerată” de îndoială a fost aceea a unui bătrân bancher, Mauriciu Blank. Nici premierul de atunci al României, vulpoiul politic Ion I. C. Brătianu, nu a fost ocolit de astfel de îndoieli.

GÂNDUL SECRET AL PREMIERULUI

Se pare că și mintea sa a fost ”fulgerată” de asemenea gânduri care l-au împins la o întâlnire – o întâlnire de taină – cu Mauriciu Blank. Dialogul dintre cei doi bărbați importanți ai acelui moment dramatic pe care-l traversa România a pus față în față două concepții – una politică și alta financiară. El a fost consemnat cu acribie de către Mihail Gr. Romașcanu, în lucrarea sa consacrată Tezaurului României trimis la Moscova. În cadrul dialogului bancherul a fost creativ și răbdător, lucid și tenace și nu și-a abandonat soluțiile. Iar avertismentele sale s-au adeverit întocmai. Din nefericire. Politicianul a rămas, însă, inflexibil, prins în țesătura intereselor și obligațiilor – unele derivate din înțelegeri și tratate militare. Fermitatea, încăpățânarea sa, au fost păguboase pentru România pe termen lung. Iar pierderile – n-au fost recuperate decât parțial, prin restituiri făcute cu mult tam-tam, construite pe o piramidă de interese politice din care au încercat să tragă foloase ambele părți: Rusia și România. Liderii  politici. Atât cei din Rusia  cât și cei din România.

Să-i urmărim pe cei doi bărbați importanți ai acelui moment istoric, în dialogul purtat într-o  întâlnire – se spune –  de taină: premierul României, Ion I.C. Brătianu și bancherul Mauriciu Blank. Citind aceste rânduri vă veți întreba: ce legătură ar fi putut avea această întâlnire cu trimiterea manuscriselor enesciene la Moscova? Are! Dacă ar fi avut câștig de cauză ”bancherul” atunci aventura Tezaurului României n-ar fi avut loc și, implicit, a manuscriselor lui George Enescu. Iar marele muzician român ar fi fost scutit de suferința – purtată ani de zile în suflet – la gândul că, manuscrisele, ”tezaurul său personal”  va fi fost pierdut odată pentru totdeauna, precum aurul României. Să citim episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (27) Presa a tăcut mâlc. Dar și George Enescu.

Presa de la Petrograd n-a scris nimic despre Concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski din ziua de 25 februarie/10 martie (pe stil vechi). Explicabil. Era revoluție și ziarele nu apăreau. Această precizare, foarte fermă, venea după aproape patruzeci de ani și ea aparținea unui tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma aflat la studii, în anii 1954 – 1959, la Conservatorul de muzică ”Rimski-Korsakov” din Leningrad. Tânărul bursier ”tocase” pe îndelete ziarele vremii din cele două metropole ruse – Petrograd și Moscova și știa ce spune.

PRESA A TĂCUT MÂLC

Dar, se pare, nici presa română nu s-a grăbit să comenteze, în vreun fel, evenimentul! Este semnificativ că nici George Enescu – cel care trăise evenimentul – nu se va grăbi să povestească despre turneul său de la Petrograd din februarie/martie 1917, despre evenimentele pe care le-a trăit acolo, despre concertul în care a cântat la Teatrul Mariinski. El n-a dat interviuri despre această experiență formidabilă, unică, în viața sa de artist: o revoluție trăită pe viu!  În volumul, George Enescu, Interviuri din presa românească (1898 – 1946), Editura Muzicală, București, 2005,  Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, nu există vreun interviu pe care muzicianul român să-l fi acordat presei române în 1917, imediat după întoarcerea sa din Rusia. N-ar fi fost oportun? Poate! Rusia era (încă) aliatul militar al României. Apariția în presa română a unor impresii privind revoltele de stradă, revoluția, abdicarea Țarului și căderea țarismului, ar fi fost mai mult decât o gafă! Ar fi fost o imensă ofensă  adusă ”aliatului” de la Răsărit. În consecință, jurnaliștii români nu s-au arătat (în mod public) interesați de experiența insolită dobândită de marele muzician român în cel de al doilea turneu al său în Rusia. Toți au tăcut mâlc!

ȘI BĂDIA ”JORJ” – A TĂCUT

Ciudat e că nici Alexandru Cosmovici nu povestește nimic în lucrarea sa, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București 1990, deși, cum am văzut, deja, în episoadele anterioare, el oferă relatări extraordinar de interesante despre plecarea lui George Enescu în Rusia, în februarie 1917. Căci, de la Alexandru Cosmovici știm în ce context s-a decis muzicianul român să plece în Rusia să strângă ajutoare financiare pentru sinistrații de război. De la Alexandru Cosmovici știm că George Enescu a călătorit la Petrograd într-un tren militar, împreună cu un grup de ingineri de la Căile Ferate Române; de asemenea că turneul muzicianului român în Rusia – în care a fost inclus și drumul  (dus-întors) –  a durat două săptămâni. Este puțin probabil ca George Enescu, atât de prezent în familia Cosmovici, mai ales în perioada refugiului în Moldova, să nu fi povestit nimic despre ce văzuse și trăise el în Rusia. Este puțin probabil ca ”Bădia Jorj” care venea la masă în familia Cosmovici în zilele de joi și de sâmbătă să nu se fi retras cu ”Moș Leon” în biroul acestuia și să nu fi povestit despre evenimentele la care asistase la Petrograd. Evenimente tulburătoare. Unice. Istorice! El asistase la evenimente cu consecințe uriașe: căderea Țarului, sfârșitul dictaturii unei dinastii care se aflase pe tronul Rusiei mai bine de trei secole, primii pași ai instalării unui nou regim politic, regimul comunist. Evenimente epocale! Văzuse pe viu – o  revoluție! Asemenea evenimente nu puteau fi uitate ușor. Dar Alexandru Cosmovici nu relatează nimic despre astfel de destăinuiri. Deși, credem, ar fi putut s-o facă întrucât lucrarea sa, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, apare în 1990, deci după căderea sistemului comunist în România, după înlăturarea cenzurii comuniste. Autorul ar fi avut, astfel, libertatea de a povesti și despre acest eveniment din viața lui George Enescu: turneul de la Petrograd, din februarie 1917. Dar, n-a făcut-o. De ce? Consemnarea relatărilor lui ”Bădia Jorj” despre ceea ce văzuse și trăise la Petrograd în februarie/martie 1917 ar fi întregit de minune informația, extrem de precară, pe care o avem până acum, despre acest moment din viața și activitatea marelui artist român. Nici în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, George Enescu nu va povesti nimic despre acest episod tulburător din viața sa.  (vezi pe larg, Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982). Îl uitase? Imposibil! El care avea o memorie diabolică, năucitoare, să fi uitat evenimentele trăite în februarie 1917 la Petrograd? De necrezut!  De ce atâta reticență? De ce această tăcere? De ce acest mister?

PRIMELE DECLARAȚII – DUPĂ 20 DE ANI

Abia în aprilie 1946, după mai bine de douăzeci de ani, în timp ce se pregătea să plece din nou în Rusia (Rusia comunistă, Rusia sovietică) George Enescu avea să ofere câteva amănunte despre turneul său în Rusia din februarie/martie  1917. O făcea, însă, în stilul său: lapidar, telegrafic, aproape. Fără amănunte. Fără comentarii. În relatarea sa erau prea puține fapte față de densitatea și gravitatea evenimentelor care se petrecuseră sub ochii săi. Într-un interviu acordat jurnalistului Andrei Tudor de  la ziarul ”România liberă”, muzicianul român spunea: ”A doua călătorie în Rusia am făcut-o în 1917. Plecasem din Iașii înfometați și decimați de exantematic să cer ajutoare în simpla mea calitate particulară. Încercam să obțin un ajutor prin relațiile mele personale. Am ajuns la Petrograd într-o joi. A doua zi a izbucnit revoluția iar în duminica următoare am concertat la sala Mariinski unde fusesem chemat de Zilotti  (Alexander Siloti – n. ns.)  pentru a înlocui în program pe violonistul Kohanski  (Paul Kochanski, violonist rus de etnie poloneză – n.ns.) care tocmai se îmbolnăvise. Și în plină revoluție am cântat Rondo Capriciosso de Saint-Saens ”. (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21  aprilie 1946, pag, 4;  Cf. George Enescu, Interviuri din presa românească (1898 – 1946) Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 402). Atât. Atât spusese George Enescu despre turneul său la Petrograd în februarie/martie 1917, atât spusese el despre evenimentele care avuseseră loc la Petrograd în februarie 1917, despre Revoluția pe viu – pe care o trăise! Și aceasta, după o tăcere de aproape douăzeci de ani! Nici în declarațiile pe care le-a dat atunci, în 1946, altor jurnaliști despre turneul său din 1917, muzicianul român nu a dat mai multe amănunte! Din nefericire, până acum, nici arhivele nu ne-au spus mai mult. Așa cum am spus, documentele de impresariat ale acestui turneu al muzicianului român în Rusia, în februarie/martie 1917, nu au fost scoase la lumină. Fie n-au fost elaborate, căci după cum preciza George Enescu, era o inițiativă particulară, cu scopul de a obține, prin relațiile sale personale, ajutoare financiare pentru sinistrați, fie n-au fost căutate, exegeții vieții și operei marelui muzician român nefiind interesați de acest aspect unic din viața marelui artist. Dar, după cum se știe,  cercetarea e plină de surprize, iar arhivele gem de secrete.

SĂ TRAGEM LINIE – ȘI SĂ ADUNĂM

La finalul acestui mini ciclu se cuvine să tragem linie și să adunăm. Al doilea turneu în Rusia al lui George Enescu, cel din februarie/martie 1917, s-a deosebit radical de primul, cel din 1909. N-a fost un turneu muzical. A fost un segment de viață, un segment tulburător prin ineditul lui. El i-a oferit muzicianului român prilejul de a vedea – pe viu – o revoluție, prăbușirea unei dinastii care a stat la cârma Rusiei trei sute de ani, preludiul instaurării unei noi dictaturi: dictatura proletariatului, sublimată într-un partid unic: partidul comunist bolșevic. Dar, prin prezența sa la Petrograd, în această împrejurare insolită, muzicianul român ne-a arătat, încă odată, una dintre laturile personalității sale: impulsul generos, de o înaltă noblețe, de a veni în sprijinul celor suferinzi. Sub forța acestui impuls el a pornit – așa cum spunea – să strângă prin mijloace personale, prin relațiile sale, ajutoare pentru sinistrații de război. Iar pentru îndeplinirea acestui scop n-a ezitat să meargă într-un tren militar, să înfrunte viscolul și zăpezile stepelor ruse, să poposească într-un oraș răvășit de revolte și să cânte Rondo Capriccioso de Saint-Saens într-o sală aproape goală. În mod sigur muzicianul român va fi cântat acolo și alte compoziții celebre scrise pentru instrumentul său favorit, vioara și aflate în repertoriul său permanent. Atunci, în 1917, el a cântat în sala aproape goală a unui teatru celebru: Teatrul Mariinski iar acest fapt era o chestiune de excepție în cariera sa muzicală întrucât sălile în care cânta erau, întotdeauna, arhipline! Acest al doilea turneu în Rusia al marelui muzician român, ignorat de presa rusă, de presa română, aruncat, se pare, de protagonistul său într-o cutie a amintirilor pentru care, poate, pierduse ”cheița”, a fost tratat cu ușurință – deși termenul ni se pare prea blând – de către comentatorii și exegeții vieții și operei marelui muzician român. Cum am spus, arhivele sunt pline de secrete. Ele așteaptă. Și este posibil, ca peste ani acest episod tulburător și unic din viața lui George Enescu să fie conturat, reconstruit și înțeles pe măsura importanței și semnificației sale.

EXPERIENȚELE ENESCIENE – CONTINUĂ

Dar experiențele – bune, rele –  ale lui George Enescu cu Rusia nu se vor opri aici. În același an, 1917, câteva luni mai târziu, în iulie, George Enescu își va întoarce din nou privirea, gândul (poate și speranța) spre Rusia. El se va lăsa cuprins de valul de spaimă, de încredere (oarbă) al elitelor politice, financiare și intelectuale ale României care, sub presiunea ofensivei năucitoare a generalului von Mackensen, ce preconiza trecerea armatelor sale și în Moldova, hotărâseră să trimită în Rusia, la Moscova, al doilea transport al Tezaurului României – tezaurul istoric și artistic. Erau anii tulburi, dramatici pentru România, ai primului război mondial când armatele române, alături de cele ruse, căci Rusia – Rusia țaristă – era aliatul militar al României, sufereau înfrângeri după înfrângeri. George Enescu se va lăsa cuprins de ”val” și va trimite – și el – tezaurul său: manuscrisele. Rodul creației sale de până atunci. Cum a parcurs marele muzician român această împrejurare dureroasă din viața sa? Care i-au fost dilemele? Speranțele? Citiți episoadele următoare consacrate trimiterii manuscriselor enesciene la Moscova, în 1917, odată cu al doilea transport al Tezaurului României, și restituirii lor, în 1924, în urma demersului unor prieteni ai săi – muzicieni și diplomați. Citiți.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (26) Rondo capriccioso

Petrograd, februarie 1917

Să urmărim, pe cât e cu putință, concertul de la sala Teatrului Mariinski din ziua de 25 februarie/10 martie 1917. Care a fost programul lui George Enescu în acest concert? Care au fost opiniile cronicarilor muzicali? Cercetând presa de la Petrograd,  muzicologul Octavian Lazăr Cosma aflat, în anii 1954-1959, într-un stagiu de studii doctorale la Conservatorul de muzică Rimski-Korsakov din Leningrad (noul nume al Sankt Petersburgului dat de bolșevici întru slăvirea marelui lor ”revoluționar”, Vladimir Ilici Lenin)  nu găsise nimic. Sau aproape nimicȘI TÂNĂRUL MUZICOLOG AFIRMA ACEST LUCRU – SUS ȘI TARE. SĂ CITIM.

CRONICI ÎN ZIARE NU EXISTĂ

În studiul ”Interpreți români în Rusia”, publicat la București în 1957 în Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, pp. 73-78, Octavian Lazăr Cosma, afirma foarte limpede: ”Cronici în ziare nu există asupra acestui concert”. Din cauza revoluției care începuse – preciza tânărul muzicolog român – la Petrograd  nu mai  apăreau ziarele. (ibid. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 78) Este explicabil. La Petrograd aveau loc evenimente profunde așa încât Concertul de la Teatrul Mariinski,  nu mai interesa pe nimeni. Sau aproape pe nimeni. Inclusiv pe jurnaliștii și criticii muzicali captați acum de evenimente grave, hotărâtoare pentru destinul țării în care trăiau și, desigur, și pentru destinul  lor. Amplificarea revoltelor de stradă, radicalizarea lor cu sloganuri politice, criza guvernamentală, criza regimului țarist, abdicarea țarului, înlăturarea regimului țarist, apariția semnelor unui nou regim politic, regimul comunist erau evenimente grave care trezeau îngrijorări profunde. Ei trăiau – pe viu –  revoluția. Nu-i mai interesa muzica. Nici măcar un concert la Teatrul Mariinski cu muzicieni de talie internațională precum Alexander Siloti, George Enescu sau artista lirică, domnișoara M. B. Cerkaskaia. Pentru ei, și pentru publicul meloman din frumosul oraș de pe Neva, nu avea (nu mai avea) nicio importanță ce evenimente artistice aveau loc la Teatrul Mariinski! Și, totuși, acel concert a stârnit interesul! Și despre el avea să scrie cineva! Cine? Nu un critic muzical – ci un diplomat! El se numea Maurice Paleologue și era Ambasadorul Franței în Rusia.

UN FRANCEZ ASCULTĂ

Maurice Paleologue, Ambasador Franța în Rusia

Prezența ambasadorului francez la concertul muzicianului român se explica, desigur, prin interesul profesional al unui diplomat față de un eveniment cultural. Un concert, o recepție, un cocktail constituie întotdeauna, pentru un diplomat  (nu numai francez) prilejul pentru exercitarea misiunii sale: noi contacte, revigorarea celor vechi, decelarea ”pulsului” zilei, culisele unor evenimente politice și, mai ales, militare. Și chiar și…bârfe! Pentru un diplomat un eveniment cultural, un eveniment monden, o invitație în salonul de muzică, sau la ”ceai”, la contesa, principesa, ducesa….cutare sau…. cutare….  constituie o ”mină de aur” ce nu trebuie ocolită niciodată. Iată de ce, prezența unui (unor) diplomați la astfel de evenimente nu sunt excepții ci un fapt obișnuit, aproape banal – un loc comun. Dar prezența ambasadorului Maurice Paleologue la concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski era mai mult decât un ”un loc comun”. Era o chestiune de suflet. Căci Maurice Paleologue, deși se născuse la Paris, și era francez cu acte în regulă, era român. Român – după tată. Iar unul dintre protagoniștii concertului, George Enescu, era român. Din această cauză, acest eveniment ce se desfășura în zile atât de tensionate precum erau cele ce le trăia Capitala Rusiei țariste, va fi avut pentru ambasadorul francez o conotație specială. Maurice Paleologue, francezul, se ducea la concert pentru George Enescu, românul. Tatăl său, Alexandru Paleologu va fi fost foarte mândru că fiul său, Maurice, nu ignora un reprezentant, un muzician celebru din țara sa de obârșie: România. Pentru a evita o posibilă confuzie este necesară o precizare. Nu vorbim aici de Alexandru Paleologu, scriitorul (contemporan cu noi) care a trecut prin închisorile comuniste și a apucat să vadă prăbușirea sistemului comunist din Europa și, în decembrie 1989, și din România, ci de Alexandru Paleologu, revoluționarul de la 1848. Alexandru Paleologu, tatăl lui Maurice Paleologue, era român după mamă, fiind unul dintre cei trei fii (nelegitimi) ai Elisabetei Văcărescu. Nu Elena Văcărescu –  ci Elisabeta! În tinerețe el participase la acțiunile  revoluționare de la 1848 din Țara Românească. După înfrângerea Revoluției, ca mulți alți revoluționari români, plecase în Franța, într-un exil  asumat. Zece ani mai târziu, în 1859, la Paris, se năștea fiul său, Maurice. Maurice a făcut studii strălucite de Drept și de Drept internațional și a intrat de tânăr în diplomație. În 1880, când avea doar 21 de ani, era deja funcționar în Ministerul de Externe al Franței.

AMBASADOR LA PETROGRAD

Apoi, după o succesiune de mandate ca ministru al statului francez (Tanger, Beiging, Sofia) fiul românului Alexandru Paleologu, era numit Ambasadorul Franței în Rusia Țaristă. El va funcționa aici într-o perioadă extrem de tensionată pentru Rusia cât și pentru Europa: anii 1914-1917. Cu suplețe și inteligență profesională, Maurice Paleologue  și-a desfășurat activitatea în cercurile înalte ale regimului țarist, în conformitate cu strategia politică și diplomatică a guvernului său, a președintelui Franței din acei ani, Raymond Poincare, aducându-și – se spune – o contribuție importantă la deciziile Rusiei privind intrarea sa în primul război mondial. În timpul mandatului său, diplomatul francez  nu s-a ferit să-și arunce privirea spre existența personală  (intimă) a Țarinei Alexandra Feodorovna, atras (sau împins) de rumorile contradictorii, scandaloase, din spațiul public rus privind relația și locul lui Rasputin în viața privată a Țarinei. El va elabora o fascinantă analiză asupra destinului tragic al acestei ultime Țarine a Rusiei. De asemenea își va extinde interesul (și cercetarea) asupra altor doi Țari ai Rusiei, Alexandru I-ul și Alexandru al II-lea. Însă cea mai valoroasă lucrare a sa privind spațiul Rusiei Țariste este excelenta monografie, în trei volume, privind participarea Rusiei Țariste la primul Război Mondial: ”La Russie des Țars pandant la Grande Guerre (1921 – 1923)”. Evenimentele de la Petrograd, cele petrecute în spațiul public dar și dincolo de ușile închise, în cabinetele particulare sau în saloanele aristocratice, au constituit pentru diplomatul francez surse de cunoaștere și de inspirație pentru viitoarele sale lucrări eseistice și memorialistice. Grație însemnărilor sale despre evenimentele de la Petrograd din februarie 1917, consemnate în Volumul III al Memoriilor sale, avem câteva informații pertinente, emoționante chiar, despre Concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski din  ziua de 25 februarie/10 martie  1917.

GEORGE ENESCUSINGUR PE PODIUM

George Enescu, singur pe podium

Așa dar, să ne întoarcem la ziua concertului de la Teatrul Mariinski, din ziua de 25 februarie/10 martie (pe stil vechi). În pofida evenimentelor grave, copleșitoare care aveau loc la Petrograd, în plină revoluție, Maurice Paleologue  s-a dus la Teatrul Mariinski, să asculte muzică. Să asculte un muzician român, pe George Enescu. Diplomatul francez  nu va fi fost mirat că celebra sală a Teatrului Mariinki, altădată arhiplină, era acum aproape goală. Publicul meloman din frumosul oraș de pe Neva – era acum pe străzi sau ascuns prin ”case”, privind evenimentele de după draperiile grele de catifea sau brocart franțuzesc. Cei care altădată ar fi izbucnit în aplauze, acum izbucniseră în strigăte de revoltă. Cei care, altădată, ar fi umplut sala, lojile, foaierele umpleau acum bulevardele și străzile orașului. Sau – fugeau din calea valului necruțător al revoltei celor mulți! Căci erau și din aceștia. Iar la Mariinski, pe podium se afla un muzician român. Un muzician ce străbătuse, într-un tren militar, stepele ruse, măturate de viscol și inundate de zăpezi. Un muzician ce venise în orașul de pe Neva să cânte, nu pentru publicul meloman, sofisticat și aristocratic, ci pentru cei aflați în suferință: pentru sinistrații de război. Iar acest fapt, era un eveniment ce nu trebuia ocolit. Da, sala de concert era aproape goală și puținii spectatori se vor fi întrebat dacă evenimentul pentru care veniseră nu avea să fie amânat. Tot așa se va fi întrebat, din fotoliul său anume rezervat și diplomatul francez. Dar…. ”Din fericire – scrie Maurice Paleologue în Memoriile sale – iată că apare pe scenă violonistul George Enescu”. Fin observator, diplomatul francez a urmărit chipul muzicianului român. Atitudinea sa. Chiar privirea sa. Era normal ca George Enescu să fie marcat de evenimentele ce se petreceau în stradă. De faptul că sala în care cânta eraaproape goală.

TRIBUTUL

Iată! Pentru o sală aproape goală  străbătuse el, într-un tren militar, stepele ruse, în plină iarnă siberiană!  Pentru o sală aproape goală, străbătuse el, în vreme de război, drumul până la Petrograd! Da! Acesta era tributul pe care-l dădea impulsului său intim, de înaltă noblețe,  de a cânta pentru cei suferinzi, pentru a susține concerte de binefacere, pentru a aduna bani pentru cei loviți de război. Era desigur, o tristețe adâncă ce nu putea fi ascunsă sub pleoape. Iar distinsul ambasador francez, care prin tatăl său, era înrudit cu România, deci cumva și cu violonistul român, a reținut această privire. Tristețea ei. Amintindu-și momentul trăit, acea privire a muzicianului român, el avea să scrie mai târziu în Memoriile sale: ”După ce a parcurs cu privirea întristată sala aproape goală, el (George Enescu – n. ns.)  se apropie de fotoliile pe care le ocupam jos, în colțul orchestrei, ca și cum ar fi voit să cânte numai pentru noi. Niciodată admirabilul virtuoz român, demnul emul al lui Issaye (Eugen Auguste Yasaye – n. ns.)  și Kreissler, (Friederich, ”Fritz”,  Kreisler – n. ns.) n-a  produs asupra mea o impresie atât de vie prin cântul său simplu și larg, capabil de ondulațiile cele mai delicate și avânturile cele mai tumultoase. O fantezie de Saint-Saens – pe care el o executa până la urmă, este minunată și prin romantismul său înfrigurat”. (apud, Cornelia Barbu, ”Aș vrea să cânt răniților. Mă cheamă George Enescu”, Revista Flacăra, Nr. 27, iulie 1981).  Evenimentul muzical din seara aceea dobândise astfel un aspect neobișnuit. Muzicianul român – scria diplomatul francez – se apropiase de fotoliile ocupate, ca și cum ar fi vrut să cânte numai pentru cei aflați acolo. În marea și celebra sală a Teatrului Mariinski  nu erau în acea seară mai mult de cincizeci de persoane! Nici orchestra de pe podium nu se afla în formula ei numerică, obișnuită. ”Se pare că și orchestra Concertelor Zilotti (….) era descompletată din pricina evenimentelor” (George Enescu, Monografie, Coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, Vol. I, p. 455)

LA MARIINSKI – ULTIMUL GONG!

Teatrul Mariinski, exterior

Da! Atunci, la Petrograd, în plină revoluție, când străzile frumosului oraș de pe Neva, celebrul  Nevski Prospect, erau inundate de manifestanți, de femei, bărbați și soldați, în acea sală aproape goală, a Teatrului Mariinski,  cu o orchestră ”rărită”  din pricina evenimentelor, George Enescu a cântat – așa cum spunea adesea – ”de la inimă la inimă”. ”Credincios devizei sale de a transmite vibrația muzicii cu aceeași fervoare, fie că se afla în fața unei săli arhipline, fie a unui auditoriu modest sau restrâns (….) el s-a situat imediat în cadrul intim al concertului, cântând ”de la inimă la inimă”  pentru cei puțini, dar cu adevărat îndrăgostiți de artă”. (ibidem, George Enescu, Monografie., p. 455) Alte amănunte despre concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski, diplomatul francez nu ne dă. Din relatarea sa nu știm ce a urmat. Ce program va fi avut acest concert despre care  ziarul ”Novoe Vremia” scria că acesta avea să fie ultimul concert la Teatrul Mariinski al lui Alexander Siloti. Nu știm dacă pe podiumul de concert va fi apărut și artista lirică, domnișoara M.B Cerkaskaia, și dacă la pupitrul dirijoral se va fi aflat celebrul muzician Alexander Siloti. În Memoriile sale diplomatul francez trece mai departe căci evenimentele petrecute în orașul de pe Neva în acele zile erau numeroase și cu consecințe uriașe: abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, căderea țarismului, o revoluție care avea să fie preludiul instaurării unui nou regim politic, regimul comunist.

Ce impact a avut acest concert asupra protagoniștilor săi și asupra cronicarilor muzicali din metropola țaristă? Desigur, era revoluție și ziarele nu apăreau! O spunea răspicat, o jumătate de secol mai târziu, un tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, după ce, în anii 1956, 1957,  va fi ”tocat” ziarele timpului. Așa încât inexistența comentariilor era explicabilă. Și totuși, protagonistul principal, George Enescu nu va uita acele zile. El va povesti despre ele, dar mult mai târziu, cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. De ce? Nu știm. Marele muzician român nu a  ”a dat samă”.  Dar, când a sosit momentul potrivit a făcut-o fără reticențe! Citiți episodul următor.