GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (18) Cronicile. Curajul unui bursier român!

Să citim cronicile publicate de presa de la Petersburg și Moscova privind turneul muzicianului român. Ne vom întoarce din nou la studiul publicat de muzicologul român Octavian Lazăr Cosma  în Revista ”Pobleme de Muzică”, Nr. 5, din 1957 sub titlul:  ”Interpreți români în Rusia”. Așa cum am menționat deja, într-unul din episoadele anterioare, tânărul muzicolog  român se afla la Leningrad (fostul Sankt Petersburg)  într-un stagiu de studii la Conservatorul de Muzică, ”Nicolai Rimski-Korsakov”. Interesat de relațiile muzicale  româno-ruse cărora le consacrase deja un prim studiu (vezi: Octavian Lazăr Cosma, ”Date noi despre legăturile muzicale româno-ruse”, în Revista  Studii de muzicologie, Nr. 1, 1956)  tânărul  muzicolog, viitorul academician de mai târziu, se apleca acum asupra unui alt aspect: turneele unor artiști români în Rusia, inclusiv, turneele  lui George Enescu în Rusia  din anii 1909  și 1917.

Beneficiind (credem) de cunoașterea limbii ruse, el a putut studia, direct de la sursă, cronicile consacrate turneului lui George Enescu din octombrie 1909, publicate  în presa de la Petersburg și Moscova. Domnia sa, a avut fericita inspirație, să publice fragmente din  aceste cronici în studiul său, Interpreți români în Rusia, menționat în episodul anterior. ”Nu ezităm – preciza viitorul muzicolog român – în a da intacte multe din cronicile apărute cu ocazia concertelor lui Enescu în Rusia” ( Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Revista Probleme de Muzică, Nr. 5, 1957, p. 75)

OPINII RISCANTE

Citind acest studiu constatăm că erau ”intacte” doar unele citate. Ehhhh…. dacă ar fi fost publicate integral de către tânărul muzicolog român, aceste cronici ar fi permis, credem, descifrarea mai exactă a împrejurărilor în care s-a desfășurat primul turneu în Rusia al muzicianului român în cele două metropole țariste, a opiniilor criticilor muzicali ruși. Cu atât mai mult cu cât aceste cronici sunt citite de noi, astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de când au fost cercetate de către muzicologul român, și în alte condiții politice în care le-a citit domnia sa. Căci, se știe, că în  acei ani România se afla în sfera de dominație a Rusiei sovietice iar liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, culturnicii și politrucii de la București promovau o obediență crasă față de principiile și orientările politice elaborate în laboratoarele secrete moscovite. Un pro sovietism deșănțat era cultivat de liderii politici staliniști români aflați la putere. Iar acest fapt își punea amprenta asupra  vieții întregii societăți românești – în toate domeniile: politice, sociale, administrative, și îndeosebi culturale. Cu toate acestea, tânărul muzicolog român nu s-a lăsat contaminat de presiunea climatului politic existent în societatea românească, nu s-a lăsat strivit de valul de pro sovietism ce invadase România. Cu o superbie juvenilă, cu o îndrăzneală neștirbită, sfidând, sau mai curând, asumându-și riscurile opiniilor sale, el nu s-a  sfiit să aibă o privire critică față de opiniile cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova, să aprecieze cronicile lor ca fiind expresia unui diletantism cras. El aprecia aceste opinii ca niște stupidități, ca o dovadă că la Petersburg și Moscova, muzicianul român n-a fost înțeles! Astfel, pentru noi, astăzi, când le citim la mai bine de o jumătate de secol, de când au fost publicate, ele ni se par deosebit de îndrăznețe și riscante pentru timpul când au fost emise. În plus, demersul tânărului muzicolog român ni se pare salutar întrucât el face posibilă descifrarea unui moment din viața intensă a marelui muzician român, George Enescu, primul său turneu în Rusia țaristă. El ne permite formularea unei idei clare privind relația lui George Enescu cu Rusia, Rusia țaristă,  modul neprietenos, de-a-dreptul ostilîn care a fost receptat la Petersburg și Moscova, muzicianul român.

O RECITIRE

Așadar, ca să putem înțelege valoarea și riscul asumat de tânărul muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, prin publicarea aprecierilor sale în studiul mai sus menționat, modul cum George Enescu a fost primit și înțeles în cele două metropole țariste, să urmărim opiniile criticilor muzicali de la Petersburg și Moscova. Să citim pe îndelete cea ce am amintit în treacăt în episoadele anterioare consacrate concertelor lui George Enescu la Petersburg și Moscova.  În 12 octombrie 1909, în cotidianul ”Novoe Vremia” (transcriem titlul ziarului în alfabetul latin pentru a veni în ajutorul cititorului român) era publicată o primă recenzie asupra concertului din 10 octombrie susținut la Petersburg de către tânărul muzician român, împreună cu muzicianul rus, Alexander Siloti. Era oarecum ciudat că ”recenzentul” nu-și pusese semnătura pe textul scris, preferând anonimatul și, cum observă Octavian Lazăr Cosma, nu  avusese răbdarea  să rămână în sală până la sfârșitul programului. Cum Rapsodiile fuseseră programate la finele programului, recenzentul rus a ratat, astfel, ocazia de a asculta, în primă audiție, la Petersburg, cele două Rapsodii enesciene. În fața acestei constatări, cercetătorul român, scrie cu asprime: ”Anonimul recenzent al ziarului ”Novoe Vremia”, Nr. 12064, din 12 octombrie, nici n-a avut răbdarea să stea până la urmă la concert, iar impresiile lui despre violonistul Enescu, dau dovadă de un imens diletantism” (Cf. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Anonimul recenzent recunoaște  că ”din cauza vremii înaintate” el a putut asculta ”doar prima” Rapsodie enesciană. Iar aceasta  era, după opinia sa, ”frumos  orchestrată, și temporar originală ca piesă exotică”. Atât înțelesese recenzentul anonim de la ”Novoe Vremia”! Rapsodia I-a de George Enescu era,  pentru domnia sa, o piesă ”temporar exotică”! Râsu-plânsu – cum ar fi spus Nichita, inegalabilul poet român. Cât despre celelalte două ipostaze ale muzicianului român, aceea de dirijor și solist violonist, recenzentul petersburghez, nota lapidar: ”Autorul însuși și-a dirijat bine lucrările sale”. Iar despre violonistul George Enescu el scria doar atât: ”El s-a produs și ca solist-violonist”. ”Bun solist” – nota cronicarul anonim  – și observa că acest ”bun solist” ”are înclinații spre pasiuni aprinse, ceea ce-l face să umble după efecte, amintind de cele de restaurant care, în tot cazul, nu se armonizează cu muzica lui Mozart, ci aduc, oarecum, a note false”.  În final anonimul cronicar, nota că muzicianul român,  ca solist ”a plăcut, având după obiceiul nostru și două bis-uri”. (ibidem,  Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76)

NEDUMERIRI

Acestea erau impresiile ”la cald” despre Concertul de la Petersburg susținut de George Enescu la prima sa întâlnire cu publicul meloman din Rusia Țaristă. Citind gazetele, a doua zi după Concert, tânărul muzician român va fi fost oarecum nedumerit. Iată – își a fi spus tânărul muzician român – un cronicar muzical care nu avusese măcar răbdarea să stea până la finele programului! O și spunea! Și, încă, public! El plecase imediat după executarea primei Rapsodii! Nu mai avusese curiozitate și pentru a doua Rapsodie. Și aceasta, în condițiile când aceste două lucrări erau prezentate pentru prima dată la Petersburg! Aprecierea că Rapsodia I-a ar fi  fost ” temporar originală ca piesă  exotică” i se va fi părut tânărului muzician român de neînțeles. Nici considerațiile privind  interpretarea  Concertului VII de Mozart nu erau mai puțin acceptabile. Lui George Enescu i se vor fi părut cu totul neavenite. De-a-dreptul scandaloase! Să apreciezi  această interpretare ca fiind rezultatul unor ”înclinații spre pasiuni aprinse”,  al unei goane ”după efecte” care amintesc de pasiunile care se aprind într-un restaurant? Dumnezeule! Despre ce vorbim? Și, nedumerit, dezamăgit, tânărul muzician român va fi aruncat cât colo ziarul rus ce conținea opinii atât de neașteptate. Atât de neavenite.

OPINII IDENTICE

Dar, cu opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, Concertul enescian de la Petersburg  nu ieșise din atenția cronicarilor muzicali ruși. Câteva zile mai târziu, tânărul muzician român avea să afle și alte opinii ale cronicarilor muzicali ruși, despre violonistul, dirijorul și, mai ales, compozitorul George Enescu. Un alt cronicar muzical rus, părea interesat de evenimentul muzical al acelei toamne petersburgheze. ”Cu deschiderea concertelor lui A.  Siloti din 10 octombrie (sala Dvorianskovo sobrania), marea stagiune muzicală se poate considera deschisă” – scria  ” Russkaya Muzîkalnaia  Gazeta”  din 18 octombrie 1909. (Vom nota numele gazetei ruse în transcrierea alfabetului latin). Cronicarul menționa că anunțul ”de la scara principală” care preciza că ”toate biletele sunt vândute” constituia ”un semn bun al reușitei viitoarelor concerte”. Acest lucru i se părea cronicarului rus cu atât mai semnificativ cu cât ”în programul acestui concert nu figura numele niciunui solist preferat”. El recunoștea că numele ”violonistului Enescu, destul de renumit la Paris, a fost necunoscut Petersburgului” . Dar, ”cunoștința (cu muzicianul român – n. ns) a fost plăcută” – preciza el. Cronicarul rus  făcea efortul de a se apleca asupra biografiei tânărului muzician oaspete scriind că acesta fusese ”elevul lui Marsick”. Atât. Atât – și nimic mai mult nu comunica muzicologul rus  publicului meloman petersburghez despre oaspetele său din seara zilei de 10 octombrie. Ignoranță? Lene? Sau rea voință? Se pare că George Enescu era un muzician ”necunoscut” nu numai publicului din Petersburg dar și unora dintre cronicarii săi muzicali! Totuși, în comparație cu cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” cel de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” părea mai aproape de exigențele profesionale ale unui cronicar muzical! Despre violonistul român, care cântase la Petersburg,  două concerte pentru vioară de mare clasă, Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach  și concertul nou descoperit al lui W.A. Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. VII  (a cărui cadență fusese scrisă chiar de către tânărul muzician român) cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” scria că violonistul român  ”s-a dovedit a fi serios înzestrat și un artist format, nerecurgând la efecte exterioare de virtuozitate ci căutând înțelegerea sufletului și sensul artei”. Cronicarului muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”  îi plăcuse cum interpretase George Enescu noul concert de Mozart. El scria: ”Farmecul duios, tonul răscolitor al instrumentului său au corespuns în chip minunat caracterului muzicii concertului mozartian”.

RAPSODIILE ENESCIENE – MUZICĂ DE BÂLCI (???!!!)

Pricinosul cronicar urmărise cu interes și pe dirijorul George Enescu. ”Dirijând orchestra în Concertul  lui J. S. Bach și în două compoziții proprii (Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a – n. ns.) George Enescu a vădit și o experiență  dirijorală îndeajuns de bogată, având în vedere că practica lui de capelmaistru este relativ recentă” (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Dar, spre deosebire de cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia”, cronicarul de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” avusese măcar răbdarea să stea în sală până la finele programului acelei seri. Curiozitatea va fi fost, poate, mai puternică decât plictiseala. El ascultase și cele două Rapsodii enesciene. Însă, înțelegerea lor, a mesajului lor, a frumuseții muzicii – era de necrezut pentru un cronicar muzical rus, format (credem) în tradiția și cutumele stabilite de ”Grupul celor cinci”. ”Amintim și două rapsodii românești ale lui George Enescu” – scria cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”. El admitea că cele două creații enesciene sunt scrise ”nu fără strălucire și temperament”, dar adăoga el, ”coboară des la nivelul trivialului, alcătuind din toate punctele de vedere modele nimerite a ceea ce se numește ”muzică de bâlci”.  Cronicarul muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” formula concluziile sale potrivit cărora cele două Rapsodii enesciene, ”nu pot fi socotite ultimul cuvânt al evoluției artei muzicale în stadiul ei contemporan”. Adică, nu prezentau nicio noutate! Erau, cumva, desuete! Citind aceste aprecieri tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma va fi rămas mut. Rapsodiile enesciene ”muzică de bâlci”? Iar această ”apreciere” care era atât de neadevărată, atât de opusă aprecierilor făcute de criticii muzicali din capitalele europene, Paris, Roma, București – unde aceste compoziții fuseseră prezentate, sub conducerea directă a autorului lor, George Enescu – a fost considerată de tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma, așa cum merita: o stupiditate, expresia unui grav diletantism! Ehhhhh! Dacă ar fi fost numai atât! Oricum, așa cum am spus, astfel de aprecieri (și altele) lansate în climatul unei obediențe crase a liderilor politici comuniști aflați la guvernarea României, a unui pro sovietism deșănțat promovat în anii când Octavian Lazăr Cosma se afla ca bursier al unei înalte instituții de studii muzicale precum Conservatorul de Muzică din Leningrad, erau expresia unui curaj mai mult decât juvenil. Ele erau expresia unui comportament onest, a unei metode de lucru pe care tânărul muzicolog în devenire, viitorul academician de mai târziu, n-o va părăsi niciodată. Indiferent de ”vremurile” prin care a trecut. Indiferent de imperativele politice și ideologice ale acelor ani!

Peste câteva zile  George Enescu avea să se afle la Moscova unde fusese invitat de către dirijorul Orchestrei simfonice moscovite, distinsul muzician, compozitor și profesor Mihail Ippolitov Ivanov. Ca și la Petersburg, muzicianul român avea să se prezinte publicului meloman în tripla sa calitate de violonist, dirijor și compozitor. Cum a fost primit George Enescu de către de criticii muzicali? Vor fi fost  ei tot atât de ”pricinoși” precum fuseseră cei de la Petersburg? Citiți episodul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s