GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (15) Țarul – nepopular

Țarul Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei

Afară ploua! O ploaie măruntă – de toamnă. Și vremea era neobișnuit de caldă pentru o așezare la țărmul Mării Baltice. O vreme care te invita să rămâi în casă, să exersezi game, să citești. Să scrii. Și tânărul muzician român s-a așezat la masa de lucru și a scris tatălui său, Costache Enescu, o scrisoare în care rezuma impresiile sale despre primul său turneu în Rusia, despre trenuri, despre ruși și despre Țar – Țarul Nicolae al II-lea. Contrar obiceiului său, el scria această scrisoare cu o întârziere de șase zile de la sosirea sa la petersburg deoarece așteptase să vadă și opiniile cronicarilor muzicali despre concertul său din 10 octombrie 1909. Reacția publicului o constatase, ”pe viu”, încă în seara concertului și-i găsise explicația: un public ”obosit”. Însă, pentru opiniile cronicarilor muzicali, trebuise să aștepte încă o zi – până Luni. ”Am așteptat până astă seară ca să-ți dau și noutăți despre criticile concertului de sâmbătă” – scria tânărul muzician.

TRENURILE MERG DE TOT ÎNCET

Dar scrisoarea sa începea nu cu impresiile sale despre concert, despre elitele muzicale petersburgheze, despre reacțiile cronicarilor muzicali, pe care le citise încă de dimineață, ci…despre ruși! Despre acei oameni simpli (și mulți) pe care-i întâlnise în drumul său încă de la Odessa de când pusese piciorul pe pământul Rusiei. ”Să încep de la început – scria George Enescu – voiaj excelent, vagoane admirabile, rușii serviabili. Popor cu viitor!” (subl. ns.) În continuare, tânărul muzician făcea rezumatul traseului parcurs. ”Plecat din Iași sâmbătă; am fost la Odessa duminică dimineața și la Petersburg marți dimineața”. Deci – un drum de patru zile care pentru tânărul muzician, ce colinda Europa, dintr-o capitală în alta, pe distanțe scurte, i se vor fi părut o veșnicie. El și nota nemulțumirea sa față de viteza cu care mergeau trenurile pe întinsele stepe ale Rusiei: ”Trenurile merg de tot încet”. Dar, orașul cel mai nordic al Rusiei, Capitala țaristă, locul de reședință al țarului și al aristocrației ruse, îl primea în octombrie, în plină toamnă, cu o vreme neobișnuit de caldă. ”Aici – scria George Enescu – am găsit un timp cald cum n-a mai fost de mult”. În timp ce tânărul muzician european, cazat într-unul din cele mai elegante hoteluri ale Petersburgului, scria – afară ploua. Și tânărul oaspete scria tatălui său, dornic de astfel de amănunte: ”Acuma plouă”! Iar timpul de afară – constata europeanul George Enescu –  era ”mai mult călduț decât rece”. ”Ceva de tot anormal” aprecia tânărul oaspete al orașului de pe Neva care, probabil, își luase în bagaje o șubă groasă, căciulă și galoși!

PUBLICUL- OBOSIT!

Despre concertul său din 10 octombrie 1909  și întâlnirea cu publicul unei capitale aristocratice, George Enescu scria tatălui său, numai de bine. ”Concertul a mers foarte bine; Mozart – excelent; 2 bisuri în plus: Aria de Bach cu acompaniament de corzi (admirabil), o Sarabandă de Bach pentru violină solo”. În programul Concertului de la Petersburg George Enescu prezentase și cele două Rapsodii ale sale: Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a pe care  le dirijase chiar el. Sub conducerea sa orchestra executase foarte bine lucrările sale, drept care menționa: ”Rapsodiile – foarte bine executate, sub direcția mea”. Dar reacția publicului? Care fusese reacția publicului dintr-o capitală cu lungi tradiții aristocratice și cu o viață muzicală intensă? Fin observator – tânărului muzician european nu-i scăpase acest element esențial: reacția publicului. Deși Rapsodiile fuseseră bine executate – întrucât orchestra se aflase sub conducerea sa – reacția publicului nu fusese pe măsura așteptărilor sale. Dar el găsea o explicație care i se părea plauzibilă: Rapsodiile sale fuseseră programate la ”sfârșitul unui program foarte lung, așa că și publicul era obosit”. Totuși – nota el, oarecum împăcat – ”au fost apreciate”. Dar nu numai reacția publicului era interesantă pentru tânărul muzician român ci și aceea a criticilor muzicali. Pe baza ecourilor pe care le avea în acea zi de 12 octombrie când scria tatălui său, la numai două zile de la seara Concertului, George Enescu avea impresia că reacția criticii era una bună. ”Criticile bune – nota el – toate îmi găsesc ton frumos și tehnică bună, însă-mi reproșează – unele – prea mult sentiment…na!” ”dar – preciza el – cu mare discrețiune” (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I, p. 191)

SEMNUL DEZGUSTULUI

Aceasta era impresia ”la cald” a  lui George Enescu, în 12 octombrie 1909, despre cum se desfășurase primul său concert în capitala țaristă de pe Neva. Bilanțul era bun: criticile bune; opiniile criticilor muzicali făcute fin, ”cu discrețiune”; Rapsodiile bine executate; publicul puțin obosit – pentru că în seara aceea Concertul avusese un program ”foarte lung”. Și mai era și început de stagiune! El comunica tatălui său că după concert își îngăduise un mic respiro ca să vadă acel oraș surprinzător pentru un european – un oraș de palate, palate aristocratice construite de mari arthitecți europeni și un fluviu fabulos, traversat de poduri grandioase, elegante, adevărate minuni ale tehnicii timpului și ale capacității de creație a omului. ”Am mai stat aici și după concert ca să mai vizitez orașul și muzeele!” – scria el. ”Probabil mâine seară plec la Moskva (sic!) unde cânt sâmbătă”. Enescu știa când avea să plece din Petersburg  însă nu știa cât va dura drumul său cu trenul până acolo. Ceea ce știa, însă, cu precizie, era că va cânta la sfârșit de săptămână, sâmbătă, în seara zilei de 17 octombrie 1909. Însă, în mod surprinzător, deși se afla la Moscova pentru prima dată nu mai dorea (așa cum dorise la Petersburg) să viziteze ”orașul și muzeele” ci dorea să plece imediat. El scria tatălui său, în stilul cel mai adolescentin cu putință (ca să nu spunem altfel):  Apoi ”o șterg la Paris”. Punct. La finalul scrisorii către tatăl său George Enescu făcea un rezumat al impresiilor sale de până atunci: ”Caracterul rusului: calmul și politețea; o mare ordine în oraș”. Și, în final, constatarea trăsnet, ”bomba” – cum am spune noi astăzi – ”țarul foarte nepopular”. (ibidem, George Enescu, Scrisori, p. 191)

ȚARUL NEPOPULAR

Țarul Nicolae al II-lea, tânăr

Cum aflase? Cum de își dăduse el seama, în numai câteva zile petrecute în această capitală aristocratică, în acest oraș al high-life-lui rus, al elitelor literare și muzicale, de faptul  că Țarul era ”nepopular”? Ce știa el despre Țar? Țarul Nicolae al II-lea era  un Țar pe care nici tatăl său, Alexandru al III-lea, nu prea îl iubise și îi găsise epitete deloc măgulitoare pentru un personaj de sex masculin. Tatăl se îndoise de inteligența fiului pe care-l vedea prea blând și pe care îl numea adesea, cu dispreț vădit, ”fetița”. El nu prea îl ”vedea” pe fiu ca pe un demn urmaș al său, capabil să fie stăpânul unui Imperiu, atât de întins, atât de eterogen – din toate punctele de vedere ! În anul de grație 1909, când George Enescu punea piciorul pe pământul Rusiei, Nicolae (Nicolai sau Nicolas) al II-lea trecuse prin zguduirile provocate de protestele muncitorilor din 1905 înăbușite cu cruzime și soldate cu mii de victime. El era un Țar care mai târziu, peste mai puțin de un deceniu, avea să sfârșească sub rafalele teroriștilor bolșevici. Deși în martie 1917  abdicase, renunțând la tronul Rusiei, el și toți membrii familiei sale fuseseră apoi arestați, purtați în închisori și apoi uciși (la ordinul lui Lenin – se spune), arși cu acid sulfuric și aruncați într-o groapă comună peste care fusese așezată o grea lespede ascunsă sub o stivă grea de traverse de cale ferată! Cu Țarul Nicolai (Nicolas) al II-lea dinastia Romanov fusese decimată, iar regimul țarist înlăturat de bolșevici și înlocuit cu sistemul comunist. Țarul Nicolai (Nicolas) al II-lea avea să fie ultimul țar al Rusiei. Dar, toate aceste grozăvii aveau să se petreacă un deceniu mai târziu, în  anii 1917, 1918. 

DE UNDE ȘTIA?

Însă, în 1909, în  acel octombrie însorit și neobișnuit de cald, asemenea evenimente istorice  cu greu puteau fi anticipate de un tânăr muzician care punea pentru prima dată piciorul pe malurile Nevei. Cu atât mai mult cu cât – așa cum avea să declare în repetate rânduri – el  n-avea niciun interes pentru politică, fiind cu totul robit muzicii. Prin urmare, observația că ”Țarul era foarte nepopular” va fi fost surprinzătoare pentru Costache Enescu, tatăl său. Citind scrisoarea fiului său, pașnicul arendaș de pe colinele Dorohoiului, din satul numit Cracalia se va fi întrebat, nedumerit, cum de își dăduse seama fiul său de cât de popular sau nepopular era Țarul Rusiei? Citind aceste rânduri, acum la peste un secol de când au fost scrise, aceeași întrebare ne-o punem și noi. Cu atât mai mult cu cât de cum sosise la Petersburg, George Enescu intrase în febra ultimelor pregătiri pentru concert. Nu avusese timp să umble prin ”târg”, prin cafenele și restaurante, să facă vizite de curtoazie unor prieteni noi, dintre muzicieni, evident! Nu avusese timp să stea ”la taclale” – nici nu era în stilul său, el fiind întotdeauna super grăbit, super aglomerat, într-o goană continuă, într-o întrecere cu timpul. Căci avea multe de făcut. Așa dar, de unde știa el că ”Țarul era nepopular”? Mister! Textul scrisorii nu ne lasă să înțelegem – și nici George Enescu nu va reveni ulterior cu vreo explicație asupra acestei afirmații atât de insolite! Curajoase – am spune noi azi știind cu câtă  atenție, cu câtă suspiciune, erau priviți cei ce intrau pe teritoriul Rusiei, străinii –   și nu numai –  de către OHRANA țaristă! Cu toate acestea, una peste alta, lui George Enescu îi plăcuse foarte mult momentul petersburghez din primul său turneu în Rusia țaristă. În concluzie el nota: ”Mie mi-a plăcut foarte mult atmosfera de aici”. (subl. ns.) Desigur, îi plăcuse, orașul, ”atmosfera”. Îi plăcuseră ordinea, oamenii lui de rând, ”calmul” și ”politețea” lor. Fusese îngăduitor chiar și cu publicul petersburghez care-l ascultase în primul său concert și care nu receptase prea bine Rapsodiile sale, fiind ”obosit”. Însă opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia” despre Rapsodiile sale fuseseră total neașteptate și-i vor fi provocat tânărului muzician o profundă dezamăgire! În această stare de spirit George Enescu se pregătea să ia drumul Moscovei. Concertul de la Moscova era și el, prima sa întâlnire cu un public sofisticat, încorsetat în cutumele aristocratice ale Rusiei. Ale Rusiei țariste! Un public ce-și iubea Țarul pe care un tânăr muzician european îl catalogase ca fiind….nepopular! Se pare că această sintagmă, privitoare la gradul de simpatie pe care-l avea Țarul Rusiei, i-a venit în minte tânărului muzician român în ultima clipă, deoarece ea este scrisă (de fapt înghesuită) la finalul scrisorii  trimisă tatălui său, Costache Enescu. Citiți scrisoarea olografă a lui George Enescu publicată integral în Monografia dedicată lui George Enescu apărută în Editura Academiei Române în anul 1971, sub coordonarea lui Mircea Voicana (Cf. George Enescu, Monografie, Coordonator, Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, Vol I, pp. 362 – 363) și veți fi de acord cu noi. Acest – să-i spunem – ”gând ultim” face și mai interesantă aprecierea tânărului muzician român la adresa Țarului Rusiei!

OHRANA – PE JAR!

Această afirmație nu va fi scăpat funcționarilor vigilenți ai Poștei țariste care citeau tot. Și ce intra în Rusia și ce pleca din Rusia. Cu siguranță, ei citiseră cu atenție și scrisoarea tânărului muzician român. ”Țarul – foarte nepopular?” – se vor fi întrebat ei și vor fi trimis ”scrisoarea” mai departe, celor ce supravegheau mișcarea – și mai ales spusele – străinilor ce intrau pe teritoriul Rusiei. Al Rusiei țariste! Surprinzător, scrisoarea avea să ajungă la destinație, în România – așa cum fusese ea întocmită de către George Enescu! Nu cenzurată! Era prea important autorul pentru ca cineva, cumva, să-și permită să o rătăcească și să nu mai ajungă la destinație în vecii vecilor! Căci cenzorii țariști aveau și ei subtilitățile lor! O întârziere – nu era un ”capăt de țară”, ea nu trezea suspiciuni. Dar o pierdere a ei…… ehhhh, era cu totul altceva! Putea să arunce o umbră asupra serviciilor cu publicul ale regimului țarist, preocupat, desigur, de imaginea sa, mai ales în afara hotarelor Imperiului. Căci Țarul Nicolai al II-lea își avea în această privință strategia sa, una dintre pârghii fiind aceea a relațiilor culturale, a promovării valorilor culturii ruse în Europa. Acea Europă râvnită – deopotrivă – de politicieni, de militari dar și de elitele culturale, muzicieni, pictori, scriitori și, desigur și de membrii clasei nobiliare, prinți și prințese, care-și tocau averile în hotelurile de lux, în saloanele și cluburile de noapte ale Parisului, și în alte asemenea locuri…de pierzanie! Așa încât scrisoarea din Petersburg din 12 octombrie 1909, trimisă de George Enescu tatălui său, Costache Enescu, aflat într-un sat pierdut printre colinele molcome ale Dorohoiului, a ajuns la destinație  – întreagă, neciuntită sau cu rânduri pierite sub cerneala unei călimări răsturnate din…greșeală! Altfel n-am mai fi putut s-o citim noi, cei de azi, după mai bine de un secol! Dar, dacă scrisoarea tânărului muzician ”a trecut”,  afirmațiile sale nu vor fi fost trecute cu vederea de cei care erau puși să observe, să afle! OHRANA – era la datorie! Veghea!

Însă muzicianul român nu era interesat de ceea  ce ar fi gândit sau ar fi făcut slujitorii Țarului integrați în acea structură odioasă de represiune care era poliția secretă a Rusiei țariste. Lui nu-i păsa dacă ”mâna” OHRANEI s-ar fi întins și asupra sa! El era preocupat de următorul punct al turneului său: concertul de la Moscova. Căci și aici avea să prezinte două noutăți absolute pentru publicul meloman moscovit: Concertul Nr. VII de W. A. Mozart și cele două Rapsodii ale sale: Rapsodia I-a, și Rapsodia a II-a. Cum a fost primit tânărul muzician român de către publicul meloman moscovit? Dar, mai ales, de către criticii muzicali de temut ai Moscovei? Vor fi avut ei altfel de opinii de cât cei de la Petersburg? Pentru tânărul muzician român, Moscova era un alt punct de încercare! Încercarea de a cunoaște pe viu această ”terra incognita” care era Rusia! Citiți episodul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s