GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (14) ”Pricinoșii”

Așadar, să vedem care erau cronicile pe care George Enescu le aștepta cu interes. Era dimineața devreme și, probabil, nerăbdător, muzicianul român comandase la ”room service” cafeaua sa obișnuită. Oficianții de la ”room service” vor fi pus alături și câteva plăcințele rusești, ”din partea casei”, rumene și îmbietoare, abia scoase din cuptor și, desigur, și ziarele mirosind puternic a cerneală tipografică. Concertul avusese loc în ziua de 10 octombrie, sâmbătă. Acum era luni dimineață, 12 octombrie și veștile veneau cu o oarecare întârziere pentru că la Petersburg nu apăreau ziarele în zilele de duminică.

Tânărul muzician va fi înfulecat grăbit plăcințelele ”din partea casei”, va fi sorbit repede cafeaua fierbinte și va fi citit imediat aprecierile din cronicile apărute! Iar cronicile erau – pentru tânărul muzician român – ”fierbinți” de-a-binelea. Dătătoare de febră. Pentru muzicianul român care – în Europa culegea elogii pentru interpretările sale, inclusiv pentru creațiile sale componistice – opiniile cronicarilor muzicali ruși vor fi fost neașteptate și – de la un punct încolo – neadevărate. Să citim.

CRONICARUL SOMNOROS

Să citim ceea ce va fi citit și muzicianul român în acea zi de 12 octombrie 1909, într-un hotel elegant din frumoasa metropolă de pe Neva. În cotidianul ”Novoe Vremia” (transcriem titlul ziarului în alfabetul latin, care în traducere înseamnă ”Timpuri Noi”, pentru a veni în ajutorul cititorului român) era publicată o primă cronică asupra concertului enescian din 10 octombrie. Era oarecum  ciudat că ”recenzentul” nu-și pusese semnătura pe textul scris, preferând anonimatul. Ba, mai mult, el nu avusese răbdarea să rămână în sală până la sfârșitul programului ratând astfel ocazia de a asculta, în primă audiție la Petersburg, cele două Rapsodii enesciene. Iar aceasta era o dovadă de cras diletantism. ”Anonimul recenzent al ziarului ”Novoe Vremia”, Nr. 12064, din 12 octombrie –  scria Octavian Lazăr Cosma – nici n-a avut răbdarea să stea până la urmă la concert iar impresiile lui despre violonistul Enescu dau dovadă de un imens diletantism” (Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Probleme de muzică, Nr. 5, 1957,  p. 76). Da, așa este. Cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” recunoaște că ”din cauza vremii înaintate” el a putut asculta ”doar prima”  Rapsodie enesciană. Iar aceasta era, după opinia sa, ”frumos  orchestrată și temporar originală, ca piesă exotică”. Atât înțelesese recenzentul anonim de la ”Novoe Vremia”! Rapsodia I-a de George Enescu era, pentru domnia sa, o piesă ”temporar originală ca piesă exotică”! Râsu-plânsu – cum ar fi spus Nichita, inegalabilul poet român. Cât despre celelalte două ipostaze ale muzicianului român, aceea de dirijor și solist violonist, cronicarul anonim nota lapidar: ”Autorul însuși și-a dirijat bine lucrările sale”. Iar despre violonistul George Enescu (care cântase Bach și un Concert de Mozart în primă audiție la Petersburg) scria doar atât: ”El s-a produs și ca solist-violonist”. ”Bun solist” – nota cronicarul anonim  – și observa că acest ”bun solist” ”are înclinații spre pasiuni aprinse, ceea ce-l face să umble după efecte, amintind de cele de restaurant care, în tot cazul, nu se armonizează cu muzica lui Mozart ci aduc, oarecum, a note false”. În final, anonimul recenzent nota că muzicianul român ca solist ”a plăcut, având după obiceiul nostru și două bis-uri”. (ibidem,  Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76)  Acestea erau impresiile ”la cald” despre Concertul de la Petersburg susținut de George Enescu la prima sa întâlnire cu publicul meloman din Rusia Țaristă.

DE RÂSU-PLÂNSU

Citind cronica din ”Novoe Vremia”, tânărul muzician român va fi fost oarecum nedumerit. Iată –  își va  fi spus  el – un cronicar muzical care nu avusese măcar răbdarea să stea până la finele programului!  O și spunea –  și, încă, public, în gazeta pe care o slujea! El plecase imediat după executarea primei Rapsodii! Nu mai avusese curiozitate și pentru a doua Rapsodie! Și aceasta, în condițiile în care aceste două lucrări erau prezentate pentru prima dată la Petersburg! Hm., hm., hm., Aprecierea că Rapsodia I-a (pe care avusese răbdarea s-o asculte) ar fi fost ” temporar originală  ca piesă  exotică” i se va fi părut tânărului muzician român de tot stângace, de neînțeles, dacă nu chiar hilară! Nici considerațiile privind interpretarea Concertului Nr. VII de Mozart nu erau mai nimerite. Lui George Enescu i se vor fi părut cu totul neavenite, de a dreptul scandaloase! Să apreciezi această interpretare ca fiind rezultatul unor ”înclinații spre pasiuni aprinse”, al unei goane ”după efecte” care amintesc de pasiunile care se aprind într-un restaurant? Ce ”pasiuni” se aprind într-un restaurant? De bună seamă, cele ce țâșnesc după numeroasele pahare ce duc întotdeauna la pierderea limpezimii gândului și slobozesc zăvozii vorbelor grele,  bla., bla., bla., Dumnezeule! Și, nedumerit, dezamăgit, tânărul muzician român va fi aruncat cât colo ziarul rus ce conținea opinii atât de neașteptate. Atât de neavenite! Un sentiment de amărăciune, de dezamăgire îi vor fi provocat opiniile cronicarului anonim de la ”Novoe Vremia”. Și aceasta, chiar de la prima sa întâlnire cu publicul meloman petersburghez! 

IGNORANȚĂ? LENE? SAU AROGANȚĂ?

Dar, cu opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, concertul enescian de la Petersburg, primul său concert în Rusia țaristă, nu ieșise din atenția cronicarilor muzicali ruși. Câteva zile mai târziu, tânărul muzician român avea să afle și alte opinii ale cronicarilor muzicali ruși despre violonistul, dirijorul și, mai ales, compozitorul George Enescu. Un alt cronicar muzical rus, părea interesat de evenimentul muzical al acelei toamne petersburgheze. ”Cu deschiderea concertelor lui A. Siloti din 10 octombrie (sala Dvorianskovo sobrania) marea stagiune muzicală se poate considera deschisă” – scria ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” din 18 octombrie 1909.  (Transcriem în alfabetul latin și în traducere  titlul gazetei ruse consacrată evenimentelor din spațiul muzical al Rusiei țariste:  ”Gazeta muzicală rusă”) Cronicarul menționa că anunțul ”de la scara principală” care preciza că ”toate biletele sunt vândute” constituia ”un semn bun al reușitei viitoarelor concerte”. Acest lucru i se părea cronicarului rus cu atât mai semnificativ cu cât ”în programul acestui concert nu figura numele niciunui solist preferat”. El recunoștea că numele ”violonistului Enescu, destul de renumit la Paris, a fost necunoscut Petersburgului”. Dar, ”cunoștința (cu muzicianul român –   n. ns) a fost plăcută” – scria el.  Cronicarul muzical făcea efortul de a se apleca asupra biografiei tânărului muzician oaspete scriind că acesta fusese ”elevul lui Marsick”. Atât. Nimic mai mult nu comunica muzicologul rus publicului meloman petersburghez despre oaspetele său din seara zilei de 10 octombrie care cânta pentru prima dată într-o sală de concert din metropola țaristă. Ignoranță? Aroganță? Lene? Sau rea voință? Înțelegem că George Enescu era un muzician  necunoscut publicului din Petersburg, publicului larg, evident, dar, după cum se vede, el era puțin cunoscut și cronicarilor muzicali ai metropolei țariste! Totuși, în comparație cu cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” cel de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” părea mai aproape de exigențele meseriei sale de cronicar muzical. Despre violonistul român care cântase în seara aceea la Petersburg două concerte pentru vioară de mare clasă, Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach și concertul nou descoperit al lui W.A. Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. VII, (a cărui cadență fusese scrisă  chiar de către tânărul muzician român) cronicarul de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta”, scria că violonistul român ”s-a dovedit a fi serios înzestrat și un artist format, nerecurgând la efecte exterioare de virtuozitate ci căutând înțelegerea sufletului și sensul artei”. Cronicarului muzical îi plăcuse cum interpretase George Enescu noul concert de Mozart. El scria: ”Farmecul duios, tonul răscolitor al instrumentului său au corespuns în chip minunat caracterului muzicii concertului mozartian”. El urmărise cu interes și pe dirijorul George Enescu. ”Dirijând orchestra în Concertul  lui J. S. Bach și în două compoziții proprii (Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a – n. ns.) George Enescu a vădit și o experiență  dirijorală îndeajuns de bogată, având în vedere că practica lui de capelmaistru este relativ recentă” (ibid. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76).

RAPSODIILE – MUZICĂ DE BÂLCI?

Spre deosebire de cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia”, cronicarul de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” avusese măcar răbdarea să stea în sală până la finele programului acelei seri. Curiozitatea va fi fost, poate, mai puternică decât plictiseala. Sau aroganța! El ascultase și cele două Rapsodii enesciene. Dar opiniile sale privind mesajul lor, frumusețea muzicii – erau de necrezut pentru un cronicar muzical rus, format (credem) în tradiția și cutumele stabilite de ”Grupul celor cinci”. Citiți.  ”Amintim și două rapsodii românești ale lui George Enescu” – scria cronicarul de la  ”Russkaia Muzîkalnaia  Gazeta”. El admitea că cele două creații enesciene sunt scrise ”nu fără strălucire și temperament” dar, adăoga el, ”coboară des la nivelul trivialului, alcătuind din toate punctele de vedere modele nimerite a ceea ce se numește ”muzică de bâlci”. În plus, cele două Rapsodii enesciene i se păreau desuete, ele fiind (după opinia sa) în afara creației muzicale contemporane. O și spunea în cronica sa. El aprecia că cele două Rapsodii enesciene ”nu pot fi socotite ultimul cuvânt al evoluției artei muzicale în stadiul ei contemporan”. Așadar, una peste alta, la o distanță de câteva zile, doi cronicari muzicali care ascultau pentru prima dată cele două Rapsodii enesciene, formulau concluzii deloc măgulitoare  pentru tânărul muzician român. Cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, Rapsodia I-a (singura pe care apucase s-o asculte, căci pentru a doua Rapsodie nu mai avusese răbdare, fiind, poate doborât de somn – hi, hi, hi,-  sau de plictiseală -ha, ha, ha, ) i se păruse o lucrare ”temporar originală” ”ca piesă exotică”. Celui de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta ” (care le ascultase pe amândouă) i se păruse că, deși erau scrise cu strălucire și temperament, muzica lor cobora la ”nivelul trivialului”, ele fiind ”din toate punctele de vedere” ”modele nimerite” pentru ceea ce  se numește ”muzică de bâlci”! Rapsodiile enesciene….muzică de bâlci? Rapsodiile enesciene…..triviale? Poate fi ceva mai jignitor? Mai aberant? Și, totuși, asemenea aprecieri au văzut lumina tiparului sub semnătura unui cronicar muzical, adică a unui profesionist (credem) într-o gazetă consacrată vieții muzicale ruse: ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” și nu într-o gazetă de can-can! De necrezut!

Acestea erau aprecierile cronicarilor muzicali privind Concertul de la Petersburg al lui George Enescu din seara zilei de 10 octombrie 1909. Primul său concert în Rusia țaristă! Aceste cronici, mai ales prima, aceea din ”Novoe Vremia”, apărută în ziua de 12  octombrie 1909, vor fi stârnit nedumeriri tânărului muzician român. Autorul anonim de la ”Novoe Vremia” își merita, pe deplin, calificativul dat (e drept, o jumătate de secol mai târziu) de un muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, ca fiind o dovadă de ”un imens diletantism”. Diletantism? Nu, nu! Noi credem  că acest calificativ este mult prea blând pentru anonimul cronicar de la ”Novoe Vremia”. Ne abținem să punem, noi,  în pagină, calificativul pe care-l merită! Ar fi mult prea aspru! Dar, credem, meritat!

ABERAȚIILE

Să vedem mai bine cum a receptat George Enescu aceste calificative. Documentul pe care-l avem la îndemână este scrisoarea trimisă din Petersburg, în ziua de 12 octombrie 1909, tatălui său, Costache Enescu. Tânărul muzician român așteptase cronicile criticilor muzicali din capitala Rusiei Țariste. El întârziase anume scrisoarea pe care o trimitea  tatălui său,  întrucât voia să-i comunice acestuia și opiniile criticilor muzicali petersburghezi. ”Am așteptat până astă seară – își începea el scrisoarea – ca să-ți dau și noutăți despre criticile concertului de sâmbătă” (10 octombrie – n. ns.) (George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I. p.191) Desigur, tânărul muzician român citise comentariile apărute în aceiași zi în ziarul ”Novoe Vremia”. Dar, impresiile sale despre aceste comentarii nu le transmitea mai departe. Socotise, probabil, că erau suficiente amărăciunile și nedumeririle sale și că ele nu trebuiau să ajungă și la tatăl său. Cu o eleganță suverană el trecea  peste aprecierea (joasă) a anonimului de la ”Novoe Vremia” și  scria tatălui său: ”Criticile bune” – scria tânărul muzician român. ”Toate îmi găsesc un ton frumos și tehnică bună, însă-mi reproșează, unele, prea mult sentiment…..na!” Și, pentru a nu pune pe gânduri pe tatăl său, el adăoga: ”dar cu mare discrețiune”, sugerând, astfel, o anume subtilitate și eleganță a cronicarilor muzicali de la Petersburg. Da, de unde! Nici pe departe!

AROGANȚI ȘI GROSIERI

Criticii muzicali de la Petersburg și Moscova n-au fost deloc subtili, ci dimpotrivă (după opinia noastră)  aroganți, grosieri și neinformați. Ei n-au tratat cu eleganță, ”cu discrețiune” – cum aprecia (blând) George Enescu – prezența muzicianului român pe podiumul de concert al celor două metropole ruse. Dimpotrivă! Veți vedea, negru pe alb, într-un episod pe  care-l vom consacra acestor cronici! Dar și față de reacția publicului meloman  petersburghez  privind Rapsodiile sale, George Enescu încerca să fie îngăduitor. El credea că primirea rece (neașteptată) de către publicul meloman petersburghez a Rapsodiilor sale s-ar fi datorat faptului că aceste lucrări componistice fuseseră așezate la sfârșitul programului și că publicul era, vezi doamne, obosit! Fiind el însuși la pupitrul dirijoral, instrumentiștii din orchestra simfonică petersburgheză lucraseră bine, spre mulțumirea tânărului muzician român. ”Rapsodiile – scria el tatălui său – foarte bine executate sub direcția mea” și adăoga: ”numai că veneau la sfârșitul unui program foarte lung așa că publicul era obosit”. Cu toate acestea ele ”au fost apreciate” – scria muzicianul român!

PRIMELE IMPRESII? CU TOTUL NEAȘTEPTATE!

Astfel a debutat întâlnirea muzicianului român cu elitele muzicale ruse din orașul de pe Neva,  cu publicul meloman din capitala Rusiei țariste, Petersburg. Dar, în programul primului său turneu în Rusia, se mai afla un punct: concertul de la Moscova, din 17 octombrie 1909. Tânărul muzician român se va fi întrebat dacă și acolo avea să aibă parte de primirea pe care o avusese la Petersburg, dacă publicul meloman avea să fie ”obosit” atunci când vor fi cântate Rapsodiile sale, dacă observatorii muzicali, cronicarii, vor avea aprecieri – tot atât de neavenite, de năstrușnice, de aberante – ca cei care-l ascultaseră la Petersburg! Dacă și ei vor fi tot atât de…pricinoși! Întregul turneu, pe acest pământ necunoscut, fusese, pentru el, de la început ca o  provocare, ca un spațiu ce trebuia cucerit. Va reuși? În acea scrisoare, pe care o întocmea la ceas de seară, pentru tatăl său, nimic din toate aceste îngrijorări nu răzbătea! Scriind tatălui său, tânărul muzician socotea că ar fi fost mult mai înțelept să ocolească astfel de îngrijorări, întrucât avea și alte  impresii  despre întâlnirea sa cu Rusia țaristă. Era mai bine să scrie despre ele – va fi gândit tânărul muzician român. Și a scris mai departe, într-un stil care-i era propriu: sintetic, expresiv și cu aprecieri critice neașteptate și periculoase! A scris despre Țar! Despre Țarul Nicolae al II-lea care avea să fie ultimul țar al Rusiei, silit să abdice de teroriștii bolșevici și ucis de către aceștia, cu întreaga sa familie, un an mai târziu! Dar, atunci, în 1909, în acel octombrie însorit și neobișnuit de cald pentru un oraș așezat la Marea Baltică, George Enescu (și, poate, nimeni altcineva, din Rusia sau de pe mapamond)  nu  bănuia că toate aceste grozăvii aveau să se petreacă în Rusia, în mai puțin de un deceniu! Și, totuși! George Enescu, aflat pentru prima dată în Rusia –  în trecere – între un concert și câteva plimbări prin frumosul oraș de pe Neva, avea să constate ”ceva”, ceva, năucitor, scandalos și periculos: că în Rusia anului 1909, Țarul era ”foarte nepopular”! Și această constatare avea s-o menționeze scurt, ca un ultim gând, în scrisoarea sa trimisă din Petersburg, tatălui său. Citiți episodul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s