GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (12) Mesaj pentru Miss Ninette

ERA OCTOMBRIE – UN OCTOMBRIE ÎNSORIT ȘI NEOBISNUIT DE CALD – IAR GEORGE ENESCU ÎȘI ÎNCEPEA SEZONUL DE TOAMNĂ AL ANULUI MUZICAL 1909 ÎNTR-UN FEL INSOLIT: PLECA ÎNTR-O ȚARĂ ÎNDEPĂRTATĂ – ÎN RUSIA, LA PETERSBURG ȘI MOSCOVA. ERA PRIMA SA IEȘIRE DIN SPAȚIUL EUROPEAN, PRIMA SA ÎNCERCARE DE A SE AFIRMA PE UN TERITORIU NECUNOSCUT, PRIMA SA ÎNCERCARE DE A CUCERI ACEASTĂ ”TERRA INCOGNITA”! PENTRU ÎNTÂLNIREA CU PUBLICUL MELOMAN DIN CELE DOUĂ METROPOLE ȚARISTE TÂNĂRUL MUZICIAN SE PREGĂTISE TEMEINIC. EL PURTASE ÎN TIMPUL VERII O VIE CORESPONDENȚĂ CU MANAGERII CONCERTELOR PE CARE AVEA SĂ LE SUSȚINĂ: ALEXANDER SILOTI LA PETERSBURG ȘI IPPOLITOV IVANOV LA MOSCOVA. TRIMISESE PARTITURILE UNORA DINTRE COMPOZIȚIILE SALE CELE MAI NOI ȘI FĂCUSE TOATE DILIGENȚELE CA PARTITURILE RAPSODIILOR SALE SĂ FIE TRIMISE REPEDE – ȘI LA PREȚURI CONVENABILE. Tânărul MUZICIAN pleca la drum – MULȚUMIT, voios și încrezător.

PRIMUL POPAS

După o vară tumultoasă, cu fel și fel de griji, dar și cu obișnuita sa vacanță la Peleș, în preajma Reginei Elisabeta, George Enescu se afla la Iași. Lua drumul Rusiei. În 3 octombrie 1909 urca în trenul cu destinația Sankt Petersburg pe ruta Iași –  via Odessa – Petersburg. Un tren de noapte cu o haltă la Odessa duminică dimineața. Apoi, din Odessa, încă două zile și trei nopți cu sosirea la Sankt Petersburg marți dimineața. Un drum lung și obositor, pe un tărâm nou, necunoscut. Era prima sa călătorie în Rusia. Era prima sa ieșire din spațiul european. Pe un alt continent, căci Rusia, prin întinderea ei, putea fi comparată cu un continent! Pentru tânărul muzician acest turneu constituia, din toate punctele de vedere, o noutate, o adevărată provocare. La Odessa, după o noapte de mers într-o cușetă împărțită cu alți călători, tânărul muzician coborâse să se dezmorțească și să bea un ceai. Era un popas scurt, dar bine venit. Deși era octombrie, era o vreme caldă, cu soare blând. Ca într-un septembrie târziu. Vremea invita la plimbări în parcurile de care orașul nu ducea lipsă, la hoinăreală pe bulevardele cu tei bătrâni ori la o ceașcă de ceai sau cafea turcească pe una din terasele de pe Corso. Dar timpul pe care muzicianul român îl avea la dispoziție era scurt. Nu-i dădea răgazul să dea o raită prin oraș după pofta inimii, să cunoască monumentele sale emblematice, să-și facă o imagine despre acest oraș care-și avea rădăcinile în lumea antică.

ODESSOS – CETATEA RÂVNITĂ

Numele de Odessa – trecuse prin secole, fiind la origine numele unei așezări grecești la Marea Neagră, numită Odessos. Unii cercetători au emis opinia – neconfirmată de vestigii arheologice – că Odessos ar fi fost de fapt o reprezentanță comercială a vechii cetăți grecești de la Pontul Euxin, Histria (vechea cetate antică aflată azi pe teritoriul României, nu departe de Constanța) fiind considerată ca un ”Golf al Histrienilor”. După perioada pașnică, înfloritoare din perioada Greciei antice, Odessos a cunoscut vremuri grele datorate invaziilor populațiilor și triburilor nomade împinse spre est de sărăcia stepelor asiatice. Timp de câteva secole cetatea s-a aflat sub stăpâniri diferite:  Hoarda de Aur, Hanatul Crimeii, apoi, Marele Ducat al Lituaniei și Imperiul Otoman. Datorită așezării sale pe țărmul Mării Negre, Odessa a fost râvnită și a intrat și în planurile expansioniste ale Țarilor Rusiei. 

RĂZBOAIE ȘI ORGOLII

Pentru cucerirea acestei cetăți Țarii Rusiei au dus numeroase războaie. Cu Imperiul Otoman ele s-au întins pe aproape trei sute de ani – începând din 1568 și până în 1812! Unele pierdute – dar cele mai multe câștigate. În timpul războiului ruso-turc (1787 – 1792), la 25 septembrie 1789, un detașament de militari ruși însoțit de un grup de cazaci zaporojeni au capturat pe cei doi lideri locali otomani, Khadjibey și Yeni Dunya. Orașul a intrat astfel în mâna militarilor ruși. Prin Tratatul de pace de la Iași din 1792, Odessa, cuprinsă în regiunea administrativă otomană Sanjak-ul din Ozi, a fost dată Rusiei, intrând astfel în regiunea administrativă Ekaterinoslav – parte a Imperiului Țarist. Astfel Rusia își împlinea visul: să ajungă la un țărm de Mare care să o apropie cât mai mult de tărâmul mult râvnit: Europa. Împărăteasa Ecaterina a II-a, supranumită și Ecaterina cea Mare, era mulțumită. Rusia ajunsese la țărmul Mării Negre și își instala acolo stăpânirea pe care și-o dorea fructuoasă (adică bănoasă) și longevivă, cât mai longevivă, adică pentru totdeauna! În proiectele imaginate de ea Odessa era integrată într-un plan care se numea ”Planul grecesc”. Tot Împărăteasa Ecaterina cea Mare avea să emită, în 1794, un Decret care avea rolul (arogant) de a se constitui în actul fondator al acestei vechi așezări cu rădăcini în lumea antică. Pentru Rusia țaristă Odessa era ”Capitala de sud”, ”Perla Mării Negre”, fiind al patrulea oraș ca mărime al Imperiului țarist.

MOȘTENIREA DUCELUI

Pentru tânărul muzician român care în octombrie 1909 punea pentru prima dată piciorul pe tărâmul Rusiei, al Rusiei Țariste, ar fi fost multe de descifrat în istoria acestui oraș și mai ales, în felul cum se înfățișa el unui călător european grăbit, aflat într-un scurt popas, între două trenuri. Cu atât mai mult cu cât o parte din copilăria sa, adolescența și primii ani ai tinereții, trăise în marile capitale europene unde cunoscuse nu numai marea muzică ci și marile moșteniri ale  culturii și civilizației europene. Avea, astfel, termeni de comparație. În mod cu totul semnificativ parfumul acestor moșteniri plutea și în orașul intrat sub stăpânirea Țarilor Rusiei. ”Segmentul Ducele de Richelieu” din istoria Odessei era, poate, cel mai interesant. Înfricoșat de urmările Revoluției franceze Ducele de Richelieu își găsise limanul la curtea țarilor Rusiei. El a intrat în slujba Țarinei Ecaterina cea Mare slujind în armata acesteia în războiul ruso-turc și apoi în slujba Țarului Alexandru I care, în anul 1803, l-a numit Guvernatorul Odessei. A fost un mandat longeviv, de mai bine de un deceniu (1803 – 1814) timp care a permis celebrului demnitar, născut și educat la înaltele școli, culturale și politice pariziene, să aplice un ambițios program de reforme și de modernizare a orașului. Ducelui de Richelieu i se atribuie proiectele de definire urbanistică, de organizare a infrastructurii, fiind considerat ca unul dintre ”părinții fondatori” ai Odessei. În amintirea lui, în anul 1828, a fost ridicată o statuie realizată de un celebru sculptor rus, Ivan Martos. În jurnalul său de călătorie ”Innocents Abroad”, Mark Twain scria că Ducele de Richelieu a vegheat cu grijă paternă asupra orașului, a lucrat cu spirit creator și o înțelegere înțeleaptă pentru atingerea programului său; că Ducele și-ar fi cheltuit chiar averea pentru atingerea aceluiași scop; că el ar fi asigurat orașului o prosperitate solidă care a făcut ca Odessa să fie unul dintre marile orașe ale Lumii Moderne clădite pe vestigiile Lumii Vechi. Dar, Ducele de Richelieu nu a fost singurul european care a dat vechii așezări antice de la țărmul Mării Negre parfumul său european. Programul început de înaltul demnitar francez, ajuns un slujitor obedient al Țarilor Rusiei, va fi continuat de un alt francez pripășit și el pe pământul Rusiei țariste: Andrault de Langeron. Odessa va purta amprenta europeană și prin contribuția unor mari arhitecți europeni, francezi, italieni și spanioli, ceea ce va da arhitecturii orașului un aspect mai mult mediteraneean decât rusesc. Aici, la Odessa, se împletesc cu eleganță stilurile marilor curente ale arhitecturii moderne: Renaștere, Art Nouveau și Clasică. Mari arhitecți, precum italianul Francesco Boffo și alții, au construit Palate și edificii civile și culturale. Tot italianului Francesco Boffo i se datorează celebra scară cu aproape 200 de trepte, lungă de 142 de metri și înaltă de 27 de metri, ce avea să devină celebră, în 1925, grație filmului  ”Crucișătorul Potemkin”, realizat de  marele cineast sovietic Serghei Eisenstein.

TURNUL BABEL

Ca port la Marea Neagră, fiind astfel unul dintre punctele definitorii pentru desfășurarea relațiilor comerciale ale Rusiei țariste cu Europa, Odessa a devenit în anul 1819, un port liber, intrând în regim de Porto-Franco pentru mai bine de patru decenii, până în anul 1859. Ca urmare a acestui statut comerțul va cunoaște o înflorire spectaculoasă iar populația orașului va deveni extrem de eterogenă dând Odessei un pronunțat caracter cosmopolit. Ca într-un veritabil ”Turn Babel” aici se aflau laolaltă, albanezi, armeni, azeri, bulgari, tătari, francezi, germani, greci, italieni, evrei, polonezi, români, ruși, turci și ucraineni. Această diversitate etnică s-a reflectat și în viața comercială și administrativă a orașului, unde s-au coagulat în timp străzi și bulevarde cu denumiri specifice: Frantsusky Bulvar (Bulevardul francez), Italiansky Bulvar (Bulevardul Italian), Greceskaya ulița (Strada grecească), Yevreyskaya ulița (Strada evreiască), Arnautskaya ulița (Strada albaneză), etc., etc., Aflat aici cu domiciliu forțat în anii 1823 – 1824, poetul rus Alexandr Pușkin menționa în scrisorile sale că Odessa este un oraș în care ”aerul e plin de toată Europa”. Poetul rus observa cu încântare că aici ”se vorbește franceza, există ziare și reviste  europene de citit”.

UN RESPIRO

Un popas pe Strada Deribasivska ce purta numele celebrului militar spaniol Jose de Ribas, un alt european  ce se angajase în slujba Țarilor Rusiei, va fi fost un ”respiro” încântător pentru tânărul muzician român, cu atât mai mult cu cât era început de octombrie când, sub impactul brumelor nopții, frunzele arborilor capătă culori incendiare. Strada Deribasivska era un bulevard pietonal, un fel de Corso unde se plimbau localnicii, se închegau prietenii și uneori, iubiri și afaceri. Aici erau cafenele, baruri și restaurante cu terase în aer liber umbrite de tei bătrâni. Nu mai puțin interesant ar fi putut să fie pentru muzicianul român un popas în incinta Teatrului de Operă, Teatru cu o veche tradiție fiind înființat încă în 1810. În urma unui incendiu devastator (1873) el a fost reconstruit în anul 1887 de doi arhitecți vienezi. Aceștia au lucrat după planurile Teatrului de Operă din Dresda, au aplicat stilul italian baroc și au dat clădirii o frumsețe aparte, fiind o bijuterie europeană plantată la țărmul Mării Negre, într-un spațiu dominat de spiritul auster al regimului țarist. Teatrul de Operă din Odessa este considerat ca unul dintre cele mai frumoase și performante teatre muzicale din Europa. Este notoriu faptul că sala de spectacole are o acustică perfectă, încât orice șoaptă poate fi auzită în orice loc al sălii. Poposind la Odessa, muzicianul român va fi fost la curent cu astfel de performanțe. Ele vor fi fost impulsul unei dorințe de a-și face auzită vioara, pianul sau, de ce nu, bagheta de dirijor și într-o asemenea sală. Un concert la sala Teatrului de Operă din Odessa ar fi putut intra în agenda sa de viitor. Acum, însă, îl aștepta celălalt oraș al Rusiei țariste, aflat și el la un țărm de mare – o mare rece, sus în nord, la Marea Baltică: Sankt-Petersburg. Dar până să se suie din nou în tren tânărul muzician român a mai rămas puțin în fostul oraș al Greciei antice.

ZIARELE RUSE – TAC

În tumultul gării din Odessa înțesată de ”mujici” și ”hazaice”, de negustori de toate neamurile (căci Odessa fusese de la început un oraș cosmopolit), tânărul muzician român găsise un chioșc cu ziare și o cutie de scrisori. Ca un oraș cosmopolit ce era, se aflau aici ziare în multe limbi străine: engleză, franceză, germană, și desigur și limba rusă. Aflat în fața unui turneu care pentru el era un eveniment inedit, tânărul muzician ar fi vrut să știe dacă acest eveniment era cumva prezent și în ziarele care apăreau la Petersburg și Moscova și ar fi ajuns, iată, și la Odessa. Desigur, un ziar în limba rusă nu-i era de niciun folos întrucât această limbă – n-o știa. Dar, în dimineața aceea ziarele nu consemnau nimic despre deschiderea stagiunii muzicale la Petersburg și Moscova, despre reluarea acelor faimoase ”Concerte Siloti” și despre prezența în cele două metropole a unui celebru muzician european: George Enescu. Astfel, tânărul muzician român pleca spre Petersburg cu un sentiment ciudat: că sosirea sa la Petersburg și Moscova nu constituia un eveniment pentru spațiul muzical al celor două metropole țariste. Că prezența sa acolo era pândită de indiferență, riscând să intre în anonimat. Era un gând nu prea încurajator! Ca să-l alunge și-a îndreptat atenția spre ceva drag sieși – iubita și prietena sa, Miss Ninette.

MESAJ PENTRU NINETTE

Era în obiceiul tânărului muzician ca, atunci când colinda Europa să trimită un ”semn” unei ființe dragi: o scrisoare, o telegramă, sau o Carte poștală ilustrată, pentru a adresa un cuvânt tandru, pentru a da de știre despre sine și pentru a ”lăsa o urmă” despre trecerea sa pe acolo, despre faptul că ”acolo”, în acel loc, pusese el piciorul! Așa avea să procedeze și acum! Primul gând s-a îndreptat către distinsa și grațioasa domnișoară Ninette Duca prietena și (încă) iubita sa. A ales una dintre numeroasele Cărți poștale ilustrate și a scris repede câteva rânduri. Era un gând tandru, un fel de ”alint” pe care tânărul muzician îl trimitea iubitei și prietenei sale. Exprimându-și (oarecum în glumă) nesiguranța asupra trăiniciei sentimentelor distinsei domnișoare pentru domnia sa, tânărul muzician aștepta de fapt o confirmare, un cuvânt tandru pe care l-ar fi repetat în gând, ca pe un leit-motiv, un leit-motiv nu muzical ci….sentimental. Un leit motiv de care avea nevoie în zilele care-l așteptau pe acest tărâm necunoscut: Rusia. Cu scrisul său grăbit, aproape indescifrabil și în termeni telegrafici, tânărul muzician scria: ”Odessa-Dimanche matin, Chere Miss Ninette, je parie que vous m`avez deja presque oublie pour ne pas que cet oubli  devienne complet, un petit mot pour me rappeler a votre infidele souvenir. Ami respectueux et affectueux, Chou” . (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma,  Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I,  p. 191). Prin urmare, tânărul muzician era gata să parieze că distinsa domnișoară Ninette îl uitase și pentru ca această uitare să nu devină definitivă el își permitea să intervină cu un ”cuvințel”, un cuvințel prin care reamintea tinerei domnișoare că el continua să fie prietenul ei – respectuos și afectuos. Semnătura sa, Chou – pe care tânărul muzician o punea pe Cartea poștală trimisă distinsei domnișoare Ninette –  era de natură să-i amintească grațioasei fete de epitetul acesta, cu conotații nostime, hazlii, întrucât, în limba franceză, cuvântul tradus ad-litteram, însemna….varză!!!!!!. Dar George Enescu îi dădea o altfel de conotație: ”iubițel”. Era un epitet, de fapt un pseudonim pe care tânărul muzician îl folosea numai atunci când se adresa unor persoane foarte apropiate sau foarte dragi. Iar pentru George Enescu, domnișoara Ninette Duca era o astfel de persoană. Este de observat că acest pseudonim, Chou, va fi folosit de George Enescu în corespondența sa cu Ninette Duca toată viața, inclusiv în anii grei ai exilului său de la Paris. Chou exprima o stare de spirit, un sentiment, o apropiere dintre ei doi. Un fel de ”alint”. Folosind acest epitet, atât de special, atât de drag lui și, evident, și ei, tânărul muzician nu avea nevoie de nimic altceva ca să stârnească ceea ce dorea: o confirmare a unui sentiment, un gând tandru ce putea fi transmis într-un cuvânt (sau mai multe) prin care tânărul semnatar să fie anunțat că vai, pierduse pariul întrucât ea, Ninette, nu-l uitase. Îl iubea! Primind un asemenea cuvânt, un ”cuvințel”, tânărul muzician avea să se simtă mai întărit pentru încercările ce urmau: concertele de la Petersburg și Moscova, întâlnirea cu un public necunoscut, evaluarea prestației sale artistice de către niște critici muzicali ”pricinoși”, lansarea, în primă audiție în spațiul muzical rus, a două dintre creațiile sale cele mai iubite, cele mai cunoscute și cele mai apreciate de publicul meloman dar și de către exegeții muzicali de pe mapamond: Rapsodiile Române.

UN DOCUMENT NEPREȚUIT

Nu știm dacă distinsa domnișoară Ninette Duca va fi trimis vreun răspuns tânărului muzician aflat în drum spre Petersburg într-un turneu inedit, un turneu altfel decât erau turneele lui în Europa! Dar Cartea poștală trimisă din Odessa de iubitul ei a păstrat-o în colecția sa care avea să devină mai târziu unul dintre izvoarele neprețuite ale cunoașterii nu numai a unei povești de dragoste, delicate și adevărate, ci și a unei etape din viața tumultoasă a tânărului muzician român. Dacă acel răspuns, așteptat cu ardoare de tânărul muzician în zilele turneului său de la Petersburg și Moscova, va fi fost trimis, n-avem știre. Dacă ar fi fost trimis, Viorel Cosma, editorul celor trei volume de scrisori ale lui George Enescu apărute în Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor (George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii  Compozitorilor, Vol. I, București, 1974; ibidem, Vol. II, 1981;  ibid. Vol. III, 2015) l-ar fi găsit și, cu siguranță, l-ar fi inclus în volumele consacrate corespondenței muzicianului român. Dar un asemenea document nu se află în volumele editate de distinsul muzicolog român. Așa încât nu ne rămâne decât să credem că grațioasa domnișoară Ninette fie nu a luat în seamă dorința tânărului muzician, fie răspunsul său se va fi pierdut în hățișul birocratic al Poștei țariste, subordonată în mod subtil Poliției secrete țariste, OHRANA, cum se numea ea  pe scurt. Căci OHRANA era deosebit de atentă cu scrisorile ce circulau pe întinsul Imperiului și mai cu seamă cu cele ce soseau din afara lui. Oricum, scrisoarea lui George Enescu trimisă din Odessa distinsei și grațioasei domnișoare Ninette Duca, prietena și iubita sa, este unul dintre puținele documente enesciene care au ajuns în spațiul public, privind turneul său din Rusia în octombrie 1909. Acest  document ne indică faptul că în acel octombrie târziu al anului 1909, primul pas pe care George Enescu îl făcea pe pământul Rusiei țariste în drum spre capitala țaristă, Sankt-Petersburg, era acel respiro, acel popas din gara fostei așezări grecești antice, Odessos, unde pe un colț de masă va fi scris acele rânduri, tandre, ușor malițioase, către prietena și iubita sa, Ninette.

Dar drumul spre capitala petersburgheză abia începuse. El avea să mai dureze două zile și trei nopți! Mult, foarte mult, pentru muzicianul român care colinda capitalele europene cu o frecvență și o rapiditate uluitoare. Acum, în acest octombrie însorit și neobișnuit de cald, cu cât intra mai adânc în stepele ruse, cu atât mai mult se îndepărta de parfumul european al primului său popas: Odessa, fostul punct comercial al Greciei antice, aflat la doi pași de renumita cetate de la Pontul Euxin, ”Histria”, cetatea antică intrată în patrimoniul arheologic al României.

Cum avea să-l primească orașul de pe Neva pe tânărul muzician român? Cum avea să fie întâlnirea lui George Enescu cu publicul meloman petersburghez? Cum avea să fie primit Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de Mozart, pe care iubitorii de muzică ai Capitalei Țariste îl ascultau pentru prima dată, la ei acasă, în Rusia? Dar Rapsodiile Române care – și ele – erau ascultate pentru prima dată la Petersburg? Care avea să fie opinia temuților cronicari muzicali de la Petersburg? Citiți episodul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s