GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (18) Cronicile. Curajul unui bursier român!

Să citim cronicile publicate de presa de la Petersburg și Moscova privind turneul muzicianului român. Ne vom întoarce din nou la studiul publicat de muzicologul român Octavian Lazăr Cosma  în Revista ”Pobleme de Muzică”, Nr. 5, din 1957 sub titlul:  ”Interpreți români în Rusia”. Așa cum am menționat deja, într-unul din episoadele anterioare, tânărul muzicolog  român se afla la Leningrad (fostul Sankt Petersburg)  într-un stagiu de studii la Conservatorul de Muzică, ”Nicolai Rimski-Korsakov”. Interesat de relațiile muzicale  româno-ruse cărora le consacrase deja un prim studiu (vezi: Octavian Lazăr Cosma, ”Date noi despre legăturile muzicale româno-ruse”, în Revista  Studii de muzicologie, Nr. 1, 1956)  tânărul  muzicolog, viitorul academician de mai târziu, se apleca acum asupra unui alt aspect: turneele unor artiști români în Rusia, inclusiv, turneele  lui George Enescu în Rusia  din anii 1909  și 1917.

Beneficiind (credem) de cunoașterea limbii ruse, el a putut studia, direct de la sursă, cronicile consacrate turneului lui George Enescu din octombrie 1909, publicate  în presa de la Petersburg și Moscova. Domnia sa, a avut fericita inspirație, să publice fragmente din  aceste cronici în studiul său, Interpreți români în Rusia, menționat în episodul anterior. ”Nu ezităm – preciza viitorul muzicolog român – în a da intacte multe din cronicile apărute cu ocazia concertelor lui Enescu în Rusia” ( Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Revista Probleme de Muzică, Nr. 5, 1957, p. 75)

OPINII RISCANTE

Citind acest studiu constatăm că erau ”intacte” doar unele citate. Ehhhh…. dacă ar fi fost publicate integral de către tânărul muzicolog român, aceste cronici ar fi permis, credem, descifrarea mai exactă a împrejurărilor în care s-a desfășurat primul turneu în Rusia al muzicianului român în cele două metropole țariste, a opiniilor criticilor muzicali ruși. Cu atât mai mult cu cât aceste cronici sunt citite de noi, astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de când au fost cercetate de către muzicologul român, și în alte condiții politice în care le-a citit domnia sa. Căci, se știe, că în  acei ani România se afla în sfera de dominație a Rusiei sovietice iar liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, culturnicii și politrucii de la București promovau o obediență crasă față de principiile și orientările politice elaborate în laboratoarele secrete moscovite. Un pro sovietism deșănțat era cultivat de liderii politici staliniști români aflați la putere. Iar acest fapt își punea amprenta asupra  vieții întregii societăți românești – în toate domeniile: politice, sociale, administrative, și îndeosebi culturale. Cu toate acestea, tânărul muzicolog român nu s-a lăsat contaminat de presiunea climatului politic existent în societatea românească, nu s-a lăsat strivit de valul de pro sovietism ce invadase România. Cu o superbie juvenilă, cu o îndrăzneală neștirbită, sfidând, sau mai curând, asumându-și riscurile opiniilor sale, el nu s-a  sfiit să aibă o privire critică față de opiniile cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova, să aprecieze cronicile lor ca fiind expresia unui diletantism cras. El aprecia aceste opinii ca niște stupidități, ca o dovadă că la Petersburg și Moscova, muzicianul român n-a fost înțeles! Astfel, pentru noi, astăzi, când le citim la mai bine de o jumătate de secol, de când au fost publicate, ele ni se par deosebit de îndrăznețe și riscante pentru timpul când au fost emise. În plus, demersul tânărului muzicolog român ni se pare salutar întrucât el face posibilă descifrarea unui moment din viața intensă a marelui muzician român, George Enescu, primul său turneu în Rusia țaristă. El ne permite formularea unei idei clare privind relația lui George Enescu cu Rusia, Rusia țaristă,  modul neprietenos, de-a-dreptul ostilîn care a fost receptat la Petersburg și Moscova, muzicianul român.

O RECITIRE

Așadar, ca să putem înțelege valoarea și riscul asumat de tânărul muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, prin publicarea aprecierilor sale în studiul mai sus menționat, modul cum George Enescu a fost primit și înțeles în cele două metropole țariste, să urmărim opiniile criticilor muzicali de la Petersburg și Moscova. Să citim pe îndelete cea ce am amintit în treacăt în episoadele anterioare consacrate concertelor lui George Enescu la Petersburg și Moscova.  În 12 octombrie 1909, în cotidianul ”Novoe Vremia” (transcriem titlul ziarului în alfabetul latin pentru a veni în ajutorul cititorului român) era publicată o primă recenzie asupra concertului din 10 octombrie susținut la Petersburg de către tânărul muzician român, împreună cu muzicianul rus, Alexander Siloti. Era oarecum ciudat că ”recenzentul” nu-și pusese semnătura pe textul scris, preferând anonimatul și, cum observă Octavian Lazăr Cosma, nu  avusese răbdarea  să rămână în sală până la sfârșitul programului. Cum Rapsodiile fuseseră programate la finele programului, recenzentul rus a ratat, astfel, ocazia de a asculta, în primă audiție, la Petersburg, cele două Rapsodii enesciene. În fața acestei constatări, cercetătorul român, scrie cu asprime: ”Anonimul recenzent al ziarului ”Novoe Vremia”, Nr. 12064, din 12 octombrie, nici n-a avut răbdarea să stea până la urmă la concert, iar impresiile lui despre violonistul Enescu, dau dovadă de un imens diletantism” (Cf. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Anonimul recenzent recunoaște  că ”din cauza vremii înaintate” el a putut asculta ”doar prima” Rapsodie enesciană. Iar aceasta  era, după opinia sa, ”frumos  orchestrată, și temporar originală ca piesă exotică”. Atât înțelesese recenzentul anonim de la ”Novoe Vremia”! Rapsodia I-a de George Enescu era,  pentru domnia sa, o piesă ”temporar exotică”! Râsu-plânsu – cum ar fi spus Nichita, inegalabilul poet român. Cât despre celelalte două ipostaze ale muzicianului român, aceea de dirijor și solist violonist, recenzentul petersburghez, nota lapidar: ”Autorul însuși și-a dirijat bine lucrările sale”. Iar despre violonistul George Enescu el scria doar atât: ”El s-a produs și ca solist-violonist”. ”Bun solist” – nota cronicarul anonim  – și observa că acest ”bun solist” ”are înclinații spre pasiuni aprinse, ceea ce-l face să umble după efecte, amintind de cele de restaurant care, în tot cazul, nu se armonizează cu muzica lui Mozart, ci aduc, oarecum, a note false”.  În final anonimul cronicar, nota că muzicianul român,  ca solist ”a plăcut, având după obiceiul nostru și două bis-uri”. (ibidem,  Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76)

NEDUMERIRI

Acestea erau impresiile ”la cald” despre Concertul de la Petersburg susținut de George Enescu la prima sa întâlnire cu publicul meloman din Rusia Țaristă. Citind gazetele, a doua zi după Concert, tânărul muzician român va fi fost oarecum nedumerit. Iată – își a fi spus tânărul muzician român – un cronicar muzical care nu avusese măcar răbdarea să stea până la finele programului! O și spunea! Și, încă, public! El plecase imediat după executarea primei Rapsodii! Nu mai avusese curiozitate și pentru a doua Rapsodie. Și aceasta, în condițiile când aceste două lucrări erau prezentate pentru prima dată la Petersburg! Aprecierea că Rapsodia I-a ar fi  fost ” temporar originală ca piesă  exotică” i se va fi părut tânărului muzician român de neînțeles. Nici considerațiile privind  interpretarea  Concertului VII de Mozart nu erau mai puțin acceptabile. Lui George Enescu i se vor fi părut cu totul neavenite. De-a-dreptul scandaloase! Să apreciezi  această interpretare ca fiind rezultatul unor ”înclinații spre pasiuni aprinse”,  al unei goane ”după efecte” care amintesc de pasiunile care se aprind într-un restaurant? Dumnezeule! Despre ce vorbim? Și, nedumerit, dezamăgit, tânărul muzician român va fi aruncat cât colo ziarul rus ce conținea opinii atât de neașteptate. Atât de neavenite.

OPINII IDENTICE

Dar, cu opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, Concertul enescian de la Petersburg  nu ieșise din atenția cronicarilor muzicali ruși. Câteva zile mai târziu, tânărul muzician român avea să afle și alte opinii ale cronicarilor muzicali ruși, despre violonistul, dirijorul și, mai ales, compozitorul George Enescu. Un alt cronicar muzical rus, părea interesat de evenimentul muzical al acelei toamne petersburgheze. ”Cu deschiderea concertelor lui A.  Siloti din 10 octombrie (sala Dvorianskovo sobrania), marea stagiune muzicală se poate considera deschisă” – scria  ” Russkaya Muzîkalnaia  Gazeta”  din 18 octombrie 1909. (Vom nota numele gazetei ruse în transcrierea alfabetului latin). Cronicarul menționa că anunțul ”de la scara principală” care preciza că ”toate biletele sunt vândute” constituia ”un semn bun al reușitei viitoarelor concerte”. Acest lucru i se părea cronicarului rus cu atât mai semnificativ cu cât ”în programul acestui concert nu figura numele niciunui solist preferat”. El recunoștea că numele ”violonistului Enescu, destul de renumit la Paris, a fost necunoscut Petersburgului” . Dar, ”cunoștința (cu muzicianul român – n. ns) a fost plăcută” – preciza el. Cronicarul rus  făcea efortul de a se apleca asupra biografiei tânărului muzician oaspete scriind că acesta fusese ”elevul lui Marsick”. Atât. Atât – și nimic mai mult nu comunica muzicologul rus  publicului meloman petersburghez despre oaspetele său din seara zilei de 10 octombrie. Ignoranță? Lene? Sau rea voință? Se pare că George Enescu era un muzician ”necunoscut” nu numai publicului din Petersburg dar și unora dintre cronicarii săi muzicali! Totuși, în comparație cu cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” cel de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” părea mai aproape de exigențele profesionale ale unui cronicar muzical! Despre violonistul român, care cântase la Petersburg,  două concerte pentru vioară de mare clasă, Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach  și concertul nou descoperit al lui W.A. Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. VII  (a cărui cadență fusese scrisă chiar de către tânărul muzician român) cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” scria că violonistul român  ”s-a dovedit a fi serios înzestrat și un artist format, nerecurgând la efecte exterioare de virtuozitate ci căutând înțelegerea sufletului și sensul artei”. Cronicarului muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”  îi plăcuse cum interpretase George Enescu noul concert de Mozart. El scria: ”Farmecul duios, tonul răscolitor al instrumentului său au corespuns în chip minunat caracterului muzicii concertului mozartian”.

RAPSODIILE ENESCIENE – MUZICĂ DE BÂLCI (???!!!)

Pricinosul cronicar urmărise cu interes și pe dirijorul George Enescu. ”Dirijând orchestra în Concertul  lui J. S. Bach și în două compoziții proprii (Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a – n. ns.) George Enescu a vădit și o experiență  dirijorală îndeajuns de bogată, având în vedere că practica lui de capelmaistru este relativ recentă” (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76). Dar, spre deosebire de cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia”, cronicarul de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” avusese măcar răbdarea să stea în sală până la finele programului acelei seri. Curiozitatea va fi fost, poate, mai puternică decât plictiseala. El ascultase și cele două Rapsodii enesciene. Însă, înțelegerea lor, a mesajului lor, a frumuseții muzicii – era de necrezut pentru un cronicar muzical rus, format (credem) în tradiția și cutumele stabilite de ”Grupul celor cinci”. ”Amintim și două rapsodii românești ale lui George Enescu” – scria cronicarul de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”. El admitea că cele două creații enesciene sunt scrise ”nu fără strălucire și temperament”, dar adăoga el, ”coboară des la nivelul trivialului, alcătuind din toate punctele de vedere modele nimerite a ceea ce se numește ”muzică de bâlci”.  Cronicarul muzical de la  ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” formula concluziile sale potrivit cărora cele două Rapsodii enesciene, ”nu pot fi socotite ultimul cuvânt al evoluției artei muzicale în stadiul ei contemporan”. Adică, nu prezentau nicio noutate! Erau, cumva, desuete! Citind aceste aprecieri tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma va fi rămas mut. Rapsodiile enesciene ”muzică de bâlci”? Iar această ”apreciere” care era atât de neadevărată, atât de opusă aprecierilor făcute de criticii muzicali din capitalele europene, Paris, Roma, București – unde aceste compoziții fuseseră prezentate, sub conducerea directă a autorului lor, George Enescu – a fost considerată de tânărul bursier român, Octavian Lazăr Cosma, așa cum merita: o stupiditate, expresia unui grav diletantism! Ehhhhh! Dacă ar fi fost numai atât! Oricum, așa cum am spus, astfel de aprecieri (și altele) lansate în climatul unei obediențe crase a liderilor politici comuniști aflați la guvernarea României, a unui pro sovietism deșănțat promovat în anii când Octavian Lazăr Cosma se afla ca bursier al unei înalte instituții de studii muzicale precum Conservatorul de Muzică din Leningrad, erau expresia unui curaj mai mult decât juvenil. Ele erau expresia unui comportament onest, a unei metode de lucru pe care tânărul muzicolog în devenire, viitorul academician de mai târziu, n-o va părăsi niciodată. Indiferent de ”vremurile” prin care a trecut. Indiferent de imperativele politice și ideologice ale acelor ani!

Peste câteva zile  George Enescu avea să se afle la Moscova unde fusese invitat de către dirijorul Orchestrei simfonice moscovite, distinsul muzician, compozitor și profesor Mihail Ippolitov Ivanov. Ca și la Petersburg, muzicianul român avea să se prezinte publicului meloman în tripla sa calitate de violonist, dirijor și compozitor. Cum a fost primit George Enescu de către de criticii muzicali? Vor fi fost  ei tot atât de ”pricinoși” precum fuseseră cei de la Petersburg? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (17) Rapsodiile enesciene…..vulgare (??!!)

George Enescu, tânăr

În privința reacției publicului meloman moscovit privind concertul dat de George Enescu la Moscova, în octombrie 1909, avem puține date întrucât în fragmentele cronicilor de concert cercetate de Octavian Lazăr Cosma în anii 1956-1957 cu ocazia unui stagiu de studii la Conservatorul de muzică din Leningrad (fostul Sankt Petersburg în perioada țaristă) și publicate ulterior în studiul său ”Interpreți români în Rusia” din Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, pp. 73-78, astfel de amănunte, ”de culoare” nu au fost luate în seamă de tânărul cercetător român. Din cauza restricțiilor impuse de pandemia COVID-19, când scriem aceste rânduri, nu am avut posibilitatea unei consultări a presei române din acei ani care, cu siguranță, va fi urmărit turneul lui George Enescu la Petersburg și Moscova, cu atât mai mult cu cât acest turneu era primul său turneu în Rusia Țaristă.

Credem că și acest turneu va fi stat în atenția presei române întrucât am observat cât de atent era urmărită la București, activitatea tânărului muzician român desfășurată în sălile de concert din capitalele europene. De ce ar fi fost altfel când George Enescu punea piciorul pe teritoriul Rusiei țariste? În fine! Ne vom mulțumi, deci, cu ceea ce ne spun fragmentele din cronicile ruse reținute și publicate de distinsul cercetător, viitorul academician de mai târziu, Octavian Lazăr Cosma. Să urmărim, deci, concertul muzicianului român și întâlnirea sa cu publicul meloman moscovit și cronicarii muzicali ai celebrei metropole țariste.

UN CRONICAR BLAZAT

Structura programului serii alcătuită de Mihail Ippolitov Ivanov, nu a trecut neobservată. Criticii muzicali au  consemnat prezența lucrărilor componistice semnate de marii creatori ruși precum Glinka și Ceaikovski dar și a noutăților absolute, Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de Mozart, și cele două Rapsodii Române de George Enescu. Dar, după gustul unor critici muzicali, acest program  nu avea nimic senzațional, nu ”rupea inima târgului”!  Într-un articol succint, publicat a doua zi după concert, cronicarul muzical de la  gazeta ”Russkoe Slovo” considera că programul de deschidere a noii stagiuni muzicale moscovite ”nu s-a remarcat prin ceva deosebit de interesant”. ”Nu prea a fost în el ceva nou” scria el blazat. Și preciza sec, citând din program:  ”concertul pentru vioară al lui Mozart, recent găsit și două rapsodii românești ale renumitului violonist român, George Enescu”. Atât. La cât de blazat era (sau poate nu era la curent cu noutățile din spațiul muzical european?) lui i se părea că acest program nu se remarca ”prin ceva deosebit de interesant”! El trecea cu ușurință peste faptul că publicul meloman moscovit asculta, în primă audiție, la el acasă, noul Concert pentru vioară și orchestră de Mozart, peste faptul că publicul meloman moscovit se întâlnea pentru prima dată cu un mare muzician român, de talie europeană, cu un strălucit violonist, dirijor și compozitor și că avea prilejul să asculte, în primă audiție la Moscova, două dintre lucrările sale de succes: Rapsodiile Române. Pentru cronicarul de la ”Russkoe Slovo”, lucrările celor doi mari compozitori ruși, Ceaikovski și Glinka, prezente în programul serii, nu constituiau un eveniment, întrucât ele erau ”cunoscute publicului moscovit”. Nici despre dirijorul concertului, Mihail Ippolitov Ivanov, criticul de la ”Russkoe Slovo” nu avea ceva de spus, menționând, la fel de blazat, că lucrările celor doi mari compozitori ruși, Simfonia I-a de Ceaikovski și Uvertura spaniolă ”Noapte la Madrid” de Glinka au fost ”interpretate sub conducerea lui Ippolit Ivanov”. Față de interpretarea dată de dirijor, cronicarul de la ”Russkoe Slovo” n-avea nicio opinie –  bună sau rea! Nimic! 

DESPRE RAPSODIILE ENESCIENE

O privire la fel de blazată și pricinoasă arunca autorul cronicii muzicale din ”Russkoe Slovo” și asupra oaspetelui serii, tânărul muzician român, George Enescu. Considerându-se, probabil, purtătorul de cuvânt al publicului, el stabilea cu emfază că George Enescu ”a plăcut publicului mai mult ca violonist”. El aprecia că tânărul muzician român ”este un foarte bun violonist, cu strălucită tehnică și un ton interesant” și că noul concert de Mozart  ”a  fost redat foarte bine de artist și i-a adus un mare succes”. Nu tot atât de mulțumit era cronicarul de la ”Russkoe Slovo”  și de opera componistică a muzicianului român. Dacă George Enescu – violonistul – plăcuse publicului, nu același lucru se putea spune despre George Enescu – compozitorul. ”Nu se poate vorbi la fel – scria el – despre latura de compozitor a domnului Enescu”. Opinia  cronicarului de la ”Russkoe Slovo” despre Rapsodiile enesciene era că acestea sunt ”lucrări prea mediocre” pentru a fi incluse în programul de concert aflat sub egida unui for atât de înalt precum era Societatea Imperială Muzicală Rusă. Cronicarului moscovit i se părea că ”includerea lor în programele serioase al societății noastre muzicale  (Societatea Imperială Muzicală Rusă – n. ns.) este întrucâtva neașteptată”, insinuând astfel, că includerea lor în programul Concertului de deschidere a stagiunii muzicale moscovite s-ar fi bazat pe interese ascunse, oculte!  Considerând că  Rapsodiile enesciene ar fi fost mediocre și nedemne de programul de concert aflat sub patronajul Societății Imperiale Muzicale Ruse, cronicarul rus ori era neinformat – neștiind nimic despre succesul acestor lucrări obținut în sălile de concert europene, unde câștigaseră admirația și bucuria publicului meloman și aprecierile pozitive, elogioase, ale cronicarilor muzicali –  ori era incapabil să priceapă frumusețea acestor lucrări, perfecțiunea tehnicii componistice a autorului, frumusețea filonului muzical popular românesc  prelucrat și dus la cote sublime de către tânărul muzician român. Concluzia?  Ori era blazat ori era  rău intenționat.

”PRICINOȘI” ÎN SERIE

La fel de ”pricinos” față de  programul întocmit de Mihail Ippolitov Ivanov și oaspetele serii, muzicianul român George Enescu, era și cronicarul muzical de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” (Gazeta Muzicală Rusă). În prima cronică de la deschiderea stagiunii muzicale moscovite el relansa discuția asupra raportului dintre ”vechi și nou” prezent într-un program de concert. ”Începutul vieții de concert – scria el – are loc, de obicei, cu muzica trecutului ce constituie o urmare firească a prezenței în concertele Moscovei a concertelor simfonice ”istorice”. Dar, în acea toamnă a anului 1909, cronicarului moscovit i se părea că ”trecutul” ar fi fost mai pregnant, ”deosebit de bogat”, în comparație, cu alți ani! ”La începutul acestui an însă, trecutul se cultivă deosebit de bogat”. ”Aici trebuie să amintim – continua el – interpretarea Concertului pentru vioară de Mozart”. El includea în acest ”trecut” interpretarea pe care George Enescu o dăduse Concertului pentru vioară și orchestră de Mozart, altor ”bucăți pentru vioară”  (adică bis-urile date de muzicianul român – n. ns.) și, adăoga pricinosul cronicar, și  ”recitalurile de pian ale lui Igumnov” (desigur un pianist rus – n. ns) . Această ”abundență a trecutului” îl punea pe gânduri pe  cronicarul de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”. Dacă până nu de mult, această abundență a trecutului era tratată cu oarece indiferență, cu ”neglijență”, cum preciza domnia sa, acum această ”abundență a trecutului” invita la….meditație. Cronicarul muzical rus, afirma că această ”abundență a trecutului”  ”ne face să medităm iarăși și iarăși asupra problemei vechiului și noului în artă, în general, și în muzică în special”, ”asupra a ceea ce și-a trăit traiul” și asupra ”ceea ce ne mișcă corzile estetice ale sufletului”. Dacă ”îngrijorările” cronicarului muzical de la ”Russkaya Muzîkalnaya Gazeta” privind raportul dintre ”vechi și nou” în programele de concert moscovite s-ar fi limitat la chestiunile strict locale, n-am fi acordat atenție acestor opinii. Dar, așa cum am consemnat mai sus, cronicarul moscovit alegea ca exemplu, pentru argumentarea opiniilor sale, ”interpretarea” pe care George Enescu a dat-o Concertului pentru vioară și orchestră de Mozart și a altor lucrări (prezentate de muzicianul român în concert pe care cronicarul nu le precizează). Să înțelegem, deci, că pricinosul cronicar rus considera  că  interpretarea concertului mozartian de către violonistul român se încadra în acea categorie care-și ”trăise traiul”? Că se plasa în ”trecutul” pe care-l dezavua? Înțelegând, poate, că mersese prea departe, sau că se plasase pe un teren alunecos, câteva rânduri mai încolo, el recunoștea că tânărul violonist oaspete poseda un ”ton ușor, plăcut”. El aprecia Concertul mozartian ca fiind ”foarte frumos, pătruns de eleganță mozartiană” dar interpretarea lui de către muzicianul român n-a fost pe placul său. În redarea concertului – preciza el – ”nu totul ne-a mers la suflet”. El găsea că ”în primul allegro s-a simțit un oarecare manierism” care, din fericire pentru domnia sa, spre sfârșitul concertului ”a dispărut”.  Însă pricinosul cronicar  n-a mers mai departe! Interpretarea pe care George Enescu a dat-o  unor piese de Bach, cântate ca bis-uri  în concert a spulberat scepticismul său. Cronicarul muzical moscovit recunoștea că aceste piese ”au fost admirabil interpretate” de către muzicianul român, că ”puritatea și frumusețea tonului au vorbit de la sine”,  iar ”sobrietatea – în niciun caz aridă – în redare s-a armonizat din plin cu spiritul creațiilor de Bach”

RAPSODIILE – VULGARE (???!!!!)

Dacă pentru aprecierea interpretului, a violonistului român, cronicarul de la ”Russskaya Muzîkalnaia Gazeta” folosise tactica ”una caldă,  una rece”, tot așa fusese el și în aprecierea compozitorului George Enescu. Ascultase, probabil, cu atenție Rapsodiile enesciene și găsise că tânărul muzician este ”un minunat orchestrant”. Urmărindu-l ca dirijor al Rapsodiilor, cronicarul moscovit constatase că tânărul muzician oaspete era ”și un maestru dirijor, capabil să scoată de la orchestră sonorități abundente și pline”. Cât privește calitatea de compozitor a tânărului oaspete, cronicarul moscovit mergea, iarăși, pe stilul său: ”una caldă, una rece”. El constata că la Rapsodii ”multe lucruri sună frumos, te cuceresc prin exteriorul lor”. Dar ”spiritul general al muzicii – observa el – este prea  vulgar”. În opinia sa, păcatul Rapsodiilor enesciene era, nici mai mult nici mai puțin, faptul că ele ”degajează din plin cântece populare românești” iar acestea  – decreta el – ”nu-și au locul pe estrada simfonică”. (Vezi pe larg, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pp. 76 – 77)

În seara aceea de 17 octombrie 1909, când se afla pe podiumul de concert al orchestrei simfonice din Moscova, tânărul muzician George Enescu, nu se gândea la opiniile cronicarilor muzicali sau la aplauzele publicului . Ca întotdeauna, când era pe un podium de concert, oriunde s-ar fi aflat, tânărul muzician intra sub vraja absolută a muzicii. Îl dezmeticeau aplauzele – întotdeauna generoase, furtunoase, repetate cu încăpățânare de un public fermecat, însetat de frumusețea măiestriei sale. Rar aceste aplauze erau altfel. Și mai rar – ele erau de complezență sau erau sparte de fluierături. Cronicile le citea a doua zi – în tren, sau la  hotel, în timp ce sorbea grăbit cafeaua de dimineață. Așa s-a întâmplat și acum. A doua zi după concert, așa cum scrisese deja tatălui său , ”o ștergea” la Paris. Opiniile cronicarilor muzicali avea să le citească în trenul Moscova –  via Varșovia – Paris. Citindu-le, muzicianul român avea să-și formuleze concluzia privind primul său turneu în Rusia. Dezamăgit – o va transmite (din tren) iubitei sale Ninette Duca. Și nu va uita – niciodată, dar niciodată – cum a fost primit la Petersburg și Moscova, cu ocazia primului său turneu. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (16) – Moscova – un alt punct de încercare!

După prima sa întâlnire cu elitele muzicale și publicul meloman din Petersburg, tânărul muzician român va fi încercat sentimente contradictorii. Faptul că participase la deschiderea unei noi ediții a Concertelor Siloti, eveniment muzical care-și câștigase prestigiul nu numai în spațiul rus ci și în cel european, îi dăDUSE un sentiment de satisfacție. Nu mai puțin încântătoare fusese colaborarea sa cu muzicianul Alexander Siloti, atât pe podiumul de concert cât și în celelalte ore petrecute împreună de la sosirea sa la Petersburg. DAR ÎN ORAȘUL DE PE NEVA TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN SE ÎNTÂLNISE NU NUMAI CU MUZICIANUL DESĂVÂRȘIT, CARE ERA AELXANDER SILOTI CI ȘI CU PUBLICUL ȘI CRITICII MUZICALI. IAR ÎNTÂLNIREA CU ACESTE DOUĂ ”COMPONENTE” ALE ELITELOR MUZICALE RUSE PUBLICUL ȘI CRONICARII – FUSESE SUB AȘTEPTĂRILE SALE! O PROFUNDĂ DEZAMĂGIRE I SE STRECURASE ÎN SUFLET ȘI O ÎNTREBARE I SE FIXASE ÎN MINTE: DE CE? ÎN ACEASTĂ STARE DE SPIRIT LUA DRUMUL MOSCOVEI.

PARFUMUL DULCE – AMĂRUI AL STEPELOR RUSE

Trenul alerga înghițind lacom distanțele stepelor ruse. Spații întinse – inundate de ierburi uscate. Un miros dulce-amărui, de pelin și lumânărică, și de pământ reavăn (căci plouase nu numai la Petersburg) pătrundea prin fereastra deschisă. Muzicianul român sorbea cu nesaț acest parfum dulce-amărui pe care nu-l mai întâlnise niciunde în Europa și privea fascinat vastele întinderi galben-aurii, întrerupte ici colo de câte un pom pitic, cu crengi strâmbe și trunchi contorsionat de lupta cu arșița verii sau gerurile și vânturile aspre ale iernilor lungi. Căci aici, în stepa rusească iarna începea în octombrie și se sfârșea în aprilie. Dar în acel an 1909, vremea fusese neobișnuit de caldă. Chiar și la Petersburg, orașul construit la țărmul Mării Baltice de acel țar nebun care fusese Petru cel Mare. Iar tânărul muzician european – se bucurase de vremea bună și scrisese despre ea chiar și tatălui său, aflat undeva, într-un sat risipit pe colinele Dorohoiului. El se bucurase, de asemenea nu numai de vreme, care i se păruse anormal de caldă, ci și de frumusețea orașului de pe Neva. Vizitase muzeele, palatele, parcurile și – probabil – asistase la spectacolul fascinant al ”ruperii” podurilor de pe Neva ca să facă loc de trecere vaselor ce navigau pe fabulosul râu! Acum privea fascinat spectacolul inedit – pentru el – al stepelor ruse cu gândul secret de a uita dezamăgirea, amărăciunea primei sale întâlniri cu publicul meloman și cronicarii muzicali de la Petersburg. Cu toate acestea aștepta întâlnirea sa cu publicul meloman și criticii muzicali de la Moscova! Cum avea să fie acest nou punct al turneului său în Rusia?

LA MOSCOVA – CU MOZART INEDIT

La Moscova avea să-l întâlnească pe muzicianul Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov. Era unul dintre muzicienii de elită ai metropolei țariste: compozitor, profesor la Conservatorul din Moscova și dirijorul orchestrei simfonice din Moscova. Cu Ippolitov Ivanov tânărul muzician român colaborase bine încă din perioada de pregătire a  programului său de la Moscova. În septembrie își trimiseseră scrisori și stabiliseră fără niciun fel de reticențe  programul cu care muzicianul rus  deschidea noua stagiune muzicală a Moscovei și locul lui George Enescu  în acest program. Tânărul muzician român fusese mulțumit că muzicianul moscovit acceptase din start propunerile sale: Concertul Nr. VII, pentru vioară și orchestră, în Re major de W. A. Mozart, descoperit în anul 1907, lucrare care constituise pentru spațiul muzical european ”bomba anului” 1907  și cele două Rapsodii ale sale, Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a care polarizaseră atenția lumii muzicale pariziene – și nu numai – privind valențele sale componistice. Cu aceste lucrări muzicianul român socotise că se poate prezenta publicului meloman rus într-o dublă ipostază: aceea  dirijor și compozitor. Tânărul muzician știa că atât la Petersburg cât și la Moscova aceste lucrări ale sale nu fuseseră ascultate niciodată  iar succesul pe care-l obținuse până atunci în sălile de concert europene ca autor și dirijor al celor două Rapsodii Române, îl îndreptățea să creadă că și în Rusia avea să se bucure de succes. Și totuși, la Petersburg fusese primit altfel de cum fusese primit în Europa, altfel de cum își imaginase iar opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia” fuseseră mai mult decât surprinzătoare! O întrebare îl sâcâia: cum avea să fie primit la Moscova? Așa cum fusese primit  la Petersburg?  Aștepta, deci seara concertului, întâlnirea cu publicul meloman și cronicarii muzicali din  metropola  moscovită.

SUB OBLĂDUIREA ȚARULUI

Concertul simfonic din seara zilei de 17 octombrie era concertul de deschidere a stagiunii muzicale 1909-1910 a Moscovei. Dacă la Petersburg stagiunea muzicală se deschidea sub egida celebrelor Concerte Siloti  (o inițiativă personală a muzicianului Alexander Siloti lansată în anul 1903, susținută, cu greu, prin efortul său managerial și cu sprijinul financiar al unor potentați ai societății ruse) la Moscova noul sezon muzical se deschidea sub egida unui înalt for muzical oficial: Societatea Imperială Muzicală Rusă. Aceasta însemna că evenimentul muzical  al serii se afla sub supravegherea unei structuri oficiale țariste, cu știrea și sub oblăduirea Țarului, Țarul Nicolae al II-lea. Pentru George Enescu, participarea la un eveniment organizat sub egida Societății Imperiale Muzicale Ruse nu era nouă. În 1907, la Paris, el cunoscuse impactul pe care această structură oficială a creației muzicale din Rusia țaristă îl avusese pentru promovarea muzicii ruse într-o capitală saturată de evenimente culturale. Așa cum am arătat într-un episod anterior, la începutul lunii mai 1907, sub egida  Societății Imperiale Muzicale Ruse, sosise la Paris un grup important de muzicieni ruși, ”greii” în viață ai creației muzicale ruse. Din acest grup făceau parte Nicolai Rimski-Korsakov, Serghei Rahmaninov, Serghei Kuusevitsky, artistul liric Vladimir Kastorski, criticul muzical S. Krugliov și câțiva dintre cei mai însemnați artiști ruși stabiliți în Europa, precum Ossip Gabrilowitsch, Felia Litvinne,  Jean Altchewsky, Feodor Șaliapin și alții. Împreună cu autoritățile muzicale franceze, Academia Națională de Muzică și ”Societatea marilor audiții muzicale din Franța”, fusese organizat atunci un maraton muzical rus,”Russian Season”, cum a fost el numit în programele de sală (Cf. Shapero.com/programme-for-concerts-historiques-russes-1907-92482) cât și în presa franceză.  Concertele ruse, au ținut afișul parizian timp de două săptămâni și s-au încheiat cu o mare recepție la celebra Salle Pleyel, oferită de marele compozitor francez Camille Saint-Saens. Aflat la Paris și fiind una dintre vedetele vieții muzicale franceze, George Enescu participase la câteva din evenimentele organizate cu prilejul sosirii la Paris a ”greilor” în viață ai creației muzicale ruse. El participase ca spectator la Concertele ruse (Cf. Viorel Cosma, George Enescu, Cronica unei vieți zbuciumate, Editura Octopodium, București, 1991, p. 23) apoi ca invitat la marea recepție de la Salle Pleyel, (Cf. Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu, Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1991, p. 64) și susținuse împreună cu violoncelistul rus Serghei Kuusevitsky și artistele lirice franceze, Mary Garden și Yvette Guilbert, un concert matinal în folosul Casei Artelor din Paris (ibidem. Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. P. 64) Pentru tânărul muzician român evenimentele muzicale din mai 1907, Concertele ruse, Recepția de la Salle Pleyel și Concertul matinal dat în folosul Casei Artelor din Paris împreună cu unul dintre muzicienii ruși sosiți la Paris, fuseseră un prilej nimerit pentru a cunoaște în mod direct pe câțiva dintre cei mai importanți muzicieni ruși ai momentului. Poate că tot atunci în urma acelor contacte directe se va fi gândit la un viitor turneu în Rusia. Un turneu care avea să prindă contur doi ani mai târziu, în toamna anului 1909 și în care se implicaseră două mari personalități ale vieții muzicale ruse: Alexander Siloti – la Petersburg  și Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov –  la Moscova.

STAGIUNEA MUZICALĂ – EVENIMENT MONDEN

Ca și la Petersburg  și la Moscova deschiderea noii stagiuni muzicale era un eveniment deosebit de însemnat. El era un fericit prilej pentru refrișarea vieții mondene moscovite, pentru refacerea firelor subtile de comunicare  ale cercurilor aristocratice ruse. Pentru  doamnele din înalta societate rusă era prilejul mult așteptat pentru  etalarea noilor toalete, sosite (cu multă cheltuială)  de la Viena și Paris, ori, migălite cu răbdare de meșteri croitori care erau la curent cu noile tendințe vestimentare vieneze sau pariziene. Pentru domnii – în frac și joben – adunați de pe la moșii (bronzați și grași) sau proaspăt sosiți din vilegiatura petrecută în stațiunile exclusiviste din Europa – deschiderea stagiunii muzicale constituia prilejul de a-și relua viața cotidiană: vizite în saloanele aristocratice, întâlniri la cluburile exclusiviste sau în cercurile elitiste unde se puneau la cale afaceri de tot felul, mai mult sau mai puțin bănoase, mai mult sau mai puțin oneroase. Desigur,deschiderea noii stagiuni muzicale era un prilej așteptat și de către condeierii presei muzicale. Cronicarii muzicali își revigorau spiritul critic  adunând de prin sertarele minții scepticismul, ironia sau aprecierile subtile, ”cu mesaj”! Precum elitele aristocratice și ei erau interesați de evenimentul mult așteptat: deschiderea noii stagiuni muzicale!

PROGRAMUL LUI IPPOLITOV

Ce aducea nou în viața muzicală moscovită acest moment în anul de grație 1909?  În ce logică fusese alcătuit programul acelei seri? Distinsul muzician rus, Mihail Mihailovici Ippolitov Ivanov, dirijorul orchestrei simfonice moscovite,  oferea melomanilor muzică rusă, dar și muzică europeană. Iar din muzica europeană el lansa, în primă audiție la Moscova,  un nou concert de Mozart,  Concertul Nr. VII, pentru vioară și orchestră, în Re major, descoperit în urmă cu doi ani, în anul  1907, și  două lucrări compuse de tânărul muzician român George Enescu, acum oaspetele Moscovei: Rapsodia I-a  în La major și Rapsodia a II-a în Re major. Era un program echilibrat, un program pentru toate gusturile, un program  din care nu lipseau  mari creatori ruși și în care se aflau  și noutățile de ultimă oră ale spațiului muzical european. În seara zilei de 17 octombrie 1909 publicul meloman moscovit, doamnele din înalta societate, interesate mai mult de toalete decât de muzică, domnii în frac și joben, cronicarii muzicali pricinoși, aveau să asculte:  Uvertura spaniolă ”Noapte la Madrid” de Mihail Ivanovici Glinka, Simfonia I-a, în Sol minor,  op. 13, ”Vise de iarnă” de Piotr Ilici Ceaikovski, dirijor Mihail Ippolitov Ivanov, Concertul Nr. VII în Re major pentru vioară și orchestră de W. A. Mozart, solist George Enescu și  Rapsodia I-a în La major și Rapsodia a II-a în Re major de George Enescu, dirijor George Enescu. Cum a primit publicul meloman moscovit acest program? Dar cronicarii muzicali? Cum a fost apreciat tânărul muzician român aflat în ipostaza de interpret, dirijor și compozitor? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (15) Țarul – nepopular

Țarul Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei

Afară ploua! O ploaie măruntă – de toamnă. Și vremea era neobișnuit de caldă pentru o așezare la țărmul Mării Baltice. O vreme care te invita să rămâi în casă, să exersezi game, să citești. Să scrii. Și tânărul muzician român s-a așezat la masa de lucru și a scris tatălui său, Costache Enescu, o scrisoare în care rezuma impresiile sale despre primul său turneu în Rusia, despre trenuri, despre ruși și despre Țar – Țarul Nicolae al II-lea. Contrar obiceiului său, el scria această scrisoare cu o întârziere de șase zile de la sosirea sa la petersburg deoarece așteptase să vadă și opiniile cronicarilor muzicali despre concertul său din 10 octombrie 1909. Reacția publicului o constatase, ”pe viu”, încă în seara concertului și-i găsise explicația: un public ”obosit”. Însă, pentru opiniile cronicarilor muzicali, trebuise să aștepte încă o zi – până Luni. ”Am așteptat până astă seară ca să-ți dau și noutăți despre criticile concertului de sâmbătă” – scria tânărul muzician.

TRENURILE MERG DE TOT ÎNCET

Dar scrisoarea sa începea nu cu impresiile sale despre concert, despre elitele muzicale petersburgheze, despre reacțiile cronicarilor muzicali, pe care le citise încă de dimineață, ci…despre ruși! Despre acei oameni simpli (și mulți) pe care-i întâlnise în drumul său încă de la Odessa de când pusese piciorul pe pământul Rusiei. ”Să încep de la început – scria George Enescu – voiaj excelent, vagoane admirabile, rușii serviabili. Popor cu viitor!” (subl. ns.) În continuare, tânărul muzician făcea rezumatul traseului parcurs. ”Plecat din Iași sâmbătă; am fost la Odessa duminică dimineața și la Petersburg marți dimineața”. Deci – un drum de patru zile care pentru tânărul muzician, ce colinda Europa, dintr-o capitală în alta, pe distanțe scurte, i se vor fi părut o veșnicie. El și nota nemulțumirea sa față de viteza cu care mergeau trenurile pe întinsele stepe ale Rusiei: ”Trenurile merg de tot încet”. Dar, orașul cel mai nordic al Rusiei, Capitala țaristă, locul de reședință al țarului și al aristocrației ruse, îl primea în octombrie, în plină toamnă, cu o vreme neobișnuit de caldă. ”Aici – scria George Enescu – am găsit un timp cald cum n-a mai fost de mult”. În timp ce tânărul muzician european, cazat într-unul din cele mai elegante hoteluri ale Petersburgului, scria – afară ploua. Și tânărul oaspete scria tatălui său, dornic de astfel de amănunte: ”Acuma plouă”! Iar timpul de afară – constata europeanul George Enescu –  era ”mai mult călduț decât rece”. ”Ceva de tot anormal” aprecia tânărul oaspete al orașului de pe Neva care, probabil, își luase în bagaje o șubă groasă, căciulă și galoși!

PUBLICUL- OBOSIT!

Despre concertul său din 10 octombrie 1909  și întâlnirea cu publicul unei capitale aristocratice, George Enescu scria tatălui său, numai de bine. ”Concertul a mers foarte bine; Mozart – excelent; 2 bisuri în plus: Aria de Bach cu acompaniament de corzi (admirabil), o Sarabandă de Bach pentru violină solo”. În programul Concertului de la Petersburg George Enescu prezentase și cele două Rapsodii ale sale: Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a pe care  le dirijase chiar el. Sub conducerea sa orchestra executase foarte bine lucrările sale, drept care menționa: ”Rapsodiile – foarte bine executate, sub direcția mea”. Dar reacția publicului? Care fusese reacția publicului dintr-o capitală cu lungi tradiții aristocratice și cu o viață muzicală intensă? Fin observator – tânărului muzician european nu-i scăpase acest element esențial: reacția publicului. Deși Rapsodiile fuseseră bine executate – întrucât orchestra se aflase sub conducerea sa – reacția publicului nu fusese pe măsura așteptărilor sale. Dar el găsea o explicație care i se părea plauzibilă: Rapsodiile sale fuseseră programate la ”sfârșitul unui program foarte lung, așa că și publicul era obosit”. Totuși – nota el, oarecum împăcat – ”au fost apreciate”. Dar nu numai reacția publicului era interesantă pentru tânărul muzician român ci și aceea a criticilor muzicali. Pe baza ecourilor pe care le avea în acea zi de 12 octombrie când scria tatălui său, la numai două zile de la seara Concertului, George Enescu avea impresia că reacția criticii era una bună. ”Criticile bune – nota el – toate îmi găsesc ton frumos și tehnică bună, însă-mi reproșează – unele – prea mult sentiment…na!” ”dar – preciza el – cu mare discrețiune” (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I, p. 191)

SEMNUL DEZGUSTULUI

Aceasta era impresia ”la cald” a  lui George Enescu, în 12 octombrie 1909, despre cum se desfășurase primul său concert în capitala țaristă de pe Neva. Bilanțul era bun: criticile bune; opiniile criticilor muzicali făcute fin, ”cu discrețiune”; Rapsodiile bine executate; publicul puțin obosit – pentru că în seara aceea Concertul avusese un program ”foarte lung”. Și mai era și început de stagiune! El comunica tatălui său că după concert își îngăduise un mic respiro ca să vadă acel oraș surprinzător pentru un european – un oraș de palate, palate aristocratice construite de mari arthitecți europeni și un fluviu fabulos, traversat de poduri grandioase, elegante, adevărate minuni ale tehnicii timpului și ale capacității de creație a omului. ”Am mai stat aici și după concert ca să mai vizitez orașul și muzeele!” – scria el. ”Probabil mâine seară plec la Moskva (sic!) unde cânt sâmbătă”. Enescu știa când avea să plece din Petersburg  însă nu știa cât va dura drumul său cu trenul până acolo. Ceea ce știa, însă, cu precizie, era că va cânta la sfârșit de săptămână, sâmbătă, în seara zilei de 17 octombrie 1909. Însă, în mod surprinzător, deși se afla la Moscova pentru prima dată nu mai dorea (așa cum dorise la Petersburg) să viziteze ”orașul și muzeele” ci dorea să plece imediat. El scria tatălui său, în stilul cel mai adolescentin cu putință (ca să nu spunem altfel):  Apoi ”o șterg la Paris”. Punct. La finalul scrisorii către tatăl său George Enescu făcea un rezumat al impresiilor sale de până atunci: ”Caracterul rusului: calmul și politețea; o mare ordine în oraș”. Și, în final, constatarea trăsnet, ”bomba” – cum am spune noi astăzi – ”țarul foarte nepopular”. (ibidem, George Enescu, Scrisori, p. 191)

ȚARUL NEPOPULAR

Țarul Nicolae al II-lea, tânăr

Cum aflase? Cum de își dăduse el seama, în numai câteva zile petrecute în această capitală aristocratică, în acest oraș al high-life-lui rus, al elitelor literare și muzicale, de faptul  că Țarul era ”nepopular”? Ce știa el despre Țar? Țarul Nicolae al II-lea era  un Țar pe care nici tatăl său, Alexandru al III-lea, nu prea îl iubise și îi găsise epitete deloc măgulitoare pentru un personaj de sex masculin. Tatăl se îndoise de inteligența fiului pe care-l vedea prea blând și pe care îl numea adesea, cu dispreț vădit, ”fetița”. El nu prea îl ”vedea” pe fiu ca pe un demn urmaș al său, capabil să fie stăpânul unui Imperiu, atât de întins, atât de eterogen – din toate punctele de vedere ! În anul de grație 1909, când George Enescu punea piciorul pe pământul Rusiei, Nicolae (Nicolai sau Nicolas) al II-lea trecuse prin zguduirile provocate de protestele muncitorilor din 1905 înăbușite cu cruzime și soldate cu mii de victime. El era un Țar care mai târziu, peste mai puțin de un deceniu, avea să sfârșească sub rafalele teroriștilor bolșevici. Deși în martie 1917  abdicase, renunțând la tronul Rusiei, el și toți membrii familiei sale fuseseră apoi arestați, purtați în închisori și apoi uciși (la ordinul lui Lenin – se spune), arși cu acid sulfuric și aruncați într-o groapă comună peste care fusese așezată o grea lespede ascunsă sub o stivă grea de traverse de cale ferată! Cu Țarul Nicolai (Nicolas) al II-lea dinastia Romanov fusese decimată, iar regimul țarist înlăturat de bolșevici și înlocuit cu sistemul comunist. Țarul Nicolai (Nicolas) al II-lea avea să fie ultimul țar al Rusiei. Dar, toate aceste grozăvii aveau să se petreacă un deceniu mai târziu, în  anii 1917, 1918. 

DE UNDE ȘTIA?

Însă, în 1909, în  acel octombrie însorit și neobișnuit de cald, asemenea evenimente istorice  cu greu puteau fi anticipate de un tânăr muzician care punea pentru prima dată piciorul pe malurile Nevei. Cu atât mai mult cu cât – așa cum avea să declare în repetate rânduri – el  n-avea niciun interes pentru politică, fiind cu totul robit muzicii. Prin urmare, observația că ”Țarul era foarte nepopular” va fi fost surprinzătoare pentru Costache Enescu, tatăl său. Citind scrisoarea fiului său, pașnicul arendaș de pe colinele Dorohoiului, din satul numit Cracalia se va fi întrebat, nedumerit, cum de își dăduse seama fiul său de cât de popular sau nepopular era Țarul Rusiei? Citind aceste rânduri, acum la peste un secol de când au fost scrise, aceeași întrebare ne-o punem și noi. Cu atât mai mult cu cât de cum sosise la Petersburg, George Enescu intrase în febra ultimelor pregătiri pentru concert. Nu avusese timp să umble prin ”târg”, prin cafenele și restaurante, să facă vizite de curtoazie unor prieteni noi, dintre muzicieni, evident! Nu avusese timp să stea ”la taclale” – nici nu era în stilul său, el fiind întotdeauna super grăbit, super aglomerat, într-o goană continuă, într-o întrecere cu timpul. Căci avea multe de făcut. Așa dar, de unde știa el că ”Țarul era nepopular”? Mister! Textul scrisorii nu ne lasă să înțelegem – și nici George Enescu nu va reveni ulterior cu vreo explicație asupra acestei afirmații atât de insolite! Curajoase – am spune noi azi știind cu câtă  atenție, cu câtă suspiciune, erau priviți cei ce intrau pe teritoriul Rusiei, străinii –   și nu numai –  de către OHRANA țaristă! Cu toate acestea, una peste alta, lui George Enescu îi plăcuse foarte mult momentul petersburghez din primul său turneu în Rusia țaristă. În concluzie el nota: ”Mie mi-a plăcut foarte mult atmosfera de aici”. (subl. ns.) Desigur, îi plăcuse, orașul, ”atmosfera”. Îi plăcuseră ordinea, oamenii lui de rând, ”calmul” și ”politețea” lor. Fusese îngăduitor chiar și cu publicul petersburghez care-l ascultase în primul său concert și care nu receptase prea bine Rapsodiile sale, fiind ”obosit”. Însă opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia” despre Rapsodiile sale fuseseră total neașteptate și-i vor fi provocat tânărului muzician o profundă dezamăgire! În această stare de spirit George Enescu se pregătea să ia drumul Moscovei. Concertul de la Moscova era și el, prima sa întâlnire cu un public sofisticat, încorsetat în cutumele aristocratice ale Rusiei. Ale Rusiei țariste! Un public ce-și iubea Țarul pe care un tânăr muzician european îl catalogase ca fiind….nepopular! Se pare că această sintagmă, privitoare la gradul de simpatie pe care-l avea Țarul Rusiei, i-a venit în minte tânărului muzician român în ultima clipă, deoarece ea este scrisă (de fapt înghesuită) la finalul scrisorii  trimisă tatălui său, Costache Enescu. Citiți scrisoarea olografă a lui George Enescu publicată integral în Monografia dedicată lui George Enescu apărută în Editura Academiei Române în anul 1971, sub coordonarea lui Mircea Voicana (Cf. George Enescu, Monografie, Coordonator, Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, Vol I, pp. 362 – 363) și veți fi de acord cu noi. Acest – să-i spunem – ”gând ultim” face și mai interesantă aprecierea tânărului muzician român la adresa Țarului Rusiei!

OHRANA – PE JAR!

Această afirmație nu va fi scăpat funcționarilor vigilenți ai Poștei țariste care citeau tot. Și ce intra în Rusia și ce pleca din Rusia. Cu siguranță, ei citiseră cu atenție și scrisoarea tânărului muzician român. ”Țarul – foarte nepopular?” – se vor fi întrebat ei și vor fi trimis ”scrisoarea” mai departe, celor ce supravegheau mișcarea – și mai ales spusele – străinilor ce intrau pe teritoriul Rusiei. Al Rusiei țariste! Surprinzător, scrisoarea avea să ajungă la destinație, în România – așa cum fusese ea întocmită de către George Enescu! Nu cenzurată! Era prea important autorul pentru ca cineva, cumva, să-și permită să o rătăcească și să nu mai ajungă la destinație în vecii vecilor! Căci cenzorii țariști aveau și ei subtilitățile lor! O întârziere – nu era un ”capăt de țară”, ea nu trezea suspiciuni. Dar o pierdere a ei…… ehhhh, era cu totul altceva! Putea să arunce o umbră asupra serviciilor cu publicul ale regimului țarist, preocupat, desigur, de imaginea sa, mai ales în afara hotarelor Imperiului. Căci Țarul Nicolai al II-lea își avea în această privință strategia sa, una dintre pârghii fiind aceea a relațiilor culturale, a promovării valorilor culturii ruse în Europa. Acea Europă râvnită – deopotrivă – de politicieni, de militari dar și de elitele culturale, muzicieni, pictori, scriitori și, desigur și de membrii clasei nobiliare, prinți și prințese, care-și tocau averile în hotelurile de lux, în saloanele și cluburile de noapte ale Parisului, și în alte asemenea locuri…de pierzanie! Așa încât scrisoarea din Petersburg din 12 octombrie 1909, trimisă de George Enescu tatălui său, Costache Enescu, aflat într-un sat pierdut printre colinele molcome ale Dorohoiului, a ajuns la destinație  – întreagă, neciuntită sau cu rânduri pierite sub cerneala unei călimări răsturnate din…greșeală! Altfel n-am mai fi putut s-o citim noi, cei de azi, după mai bine de un secol! Dar, dacă scrisoarea tânărului muzician ”a trecut”,  afirmațiile sale nu vor fi fost trecute cu vederea de cei care erau puși să observe, să afle! OHRANA – era la datorie! Veghea!

Însă muzicianul român nu era interesat de ceea  ce ar fi gândit sau ar fi făcut slujitorii Țarului integrați în acea structură odioasă de represiune care era poliția secretă a Rusiei țariste. Lui nu-i păsa dacă ”mâna” OHRANEI s-ar fi întins și asupra sa! El era preocupat de următorul punct al turneului său: concertul de la Moscova. Căci și aici avea să prezinte două noutăți absolute pentru publicul meloman moscovit: Concertul Nr. VII de W. A. Mozart și cele două Rapsodii ale sale: Rapsodia I-a, și Rapsodia a II-a. Cum a fost primit tânărul muzician român de către publicul meloman moscovit? Dar, mai ales, de către criticii muzicali de temut ai Moscovei? Vor fi avut ei altfel de opinii de cât cei de la Petersburg? Pentru tânărul muzician român, Moscova era un alt punct de încercare! Încercarea de a cunoaște pe viu această ”terra incognita” care era Rusia! Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (14) ”Pricinoșii”

Așadar, să vedem care erau cronicile pe care George Enescu le aștepta cu interes. Era dimineața devreme și, probabil, nerăbdător, muzicianul român comandase la ”room service” cafeaua sa obișnuită. Oficianții de la ”room service” vor fi pus alături și câteva plăcințele rusești, ”din partea casei”, rumene și îmbietoare, abia scoase din cuptor și, desigur, și ziarele mirosind puternic a cerneală tipografică. Concertul avusese loc în ziua de 10 octombrie, sâmbătă. Acum era luni dimineață, 12 octombrie și veștile veneau cu o oarecare întârziere pentru că la Petersburg nu apăreau ziarele în zilele de duminică.

Tânărul muzician va fi înfulecat grăbit plăcințelele ”din partea casei”, va fi sorbit repede cafeaua fierbinte și va fi citit imediat aprecierile din cronicile apărute! Iar cronicile erau – pentru tânărul muzician român – ”fierbinți” de-a-binelea. Dătătoare de febră. Pentru muzicianul român care – în Europa culegea elogii pentru interpretările sale, inclusiv pentru creațiile sale componistice – opiniile cronicarilor muzicali ruși vor fi fost neașteptate și – de la un punct încolo – neadevărate. Să citim.

CRONICARUL SOMNOROS

Să citim ceea ce va fi citit și muzicianul român în acea zi de 12 octombrie 1909, într-un hotel elegant din frumoasa metropolă de pe Neva. În cotidianul ”Novoe Vremia” (transcriem titlul ziarului în alfabetul latin, care în traducere înseamnă ”Timpuri Noi”, pentru a veni în ajutorul cititorului român) era publicată o primă cronică asupra concertului enescian din 10 octombrie. Era oarecum  ciudat că ”recenzentul” nu-și pusese semnătura pe textul scris, preferând anonimatul. Ba, mai mult, el nu avusese răbdarea să rămână în sală până la sfârșitul programului ratând astfel ocazia de a asculta, în primă audiție la Petersburg, cele două Rapsodii enesciene. Iar aceasta era o dovadă de cras diletantism. ”Anonimul recenzent al ziarului ”Novoe Vremia”, Nr. 12064, din 12 octombrie –  scria Octavian Lazăr Cosma – nici n-a avut răbdarea să stea până la urmă la concert iar impresiile lui despre violonistul Enescu dau dovadă de un imens diletantism” (Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Probleme de muzică, Nr. 5, 1957,  p. 76). Da, așa este. Cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” recunoaște că ”din cauza vremii înaintate” el a putut asculta ”doar prima”  Rapsodie enesciană. Iar aceasta era, după opinia sa, ”frumos  orchestrată și temporar originală, ca piesă exotică”. Atât înțelesese recenzentul anonim de la ”Novoe Vremia”! Rapsodia I-a de George Enescu era, pentru domnia sa, o piesă ”temporar originală ca piesă exotică”! Râsu-plânsu – cum ar fi spus Nichita, inegalabilul poet român. Cât despre celelalte două ipostaze ale muzicianului român, aceea de dirijor și solist violonist, cronicarul anonim nota lapidar: ”Autorul însuși și-a dirijat bine lucrările sale”. Iar despre violonistul George Enescu (care cântase Bach și un Concert de Mozart în primă audiție la Petersburg) scria doar atât: ”El s-a produs și ca solist-violonist”. ”Bun solist” – nota cronicarul anonim  – și observa că acest ”bun solist” ”are înclinații spre pasiuni aprinse, ceea ce-l face să umble după efecte, amintind de cele de restaurant care, în tot cazul, nu se armonizează cu muzica lui Mozart ci aduc, oarecum, a note false”. În final, anonimul recenzent nota că muzicianul român ca solist ”a plăcut, având după obiceiul nostru și două bis-uri”. (ibidem,  Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76)  Acestea erau impresiile ”la cald” despre Concertul de la Petersburg susținut de George Enescu la prima sa întâlnire cu publicul meloman din Rusia Țaristă.

DE RÂSU-PLÂNSU

Citind cronica din ”Novoe Vremia”, tânărul muzician român va fi fost oarecum nedumerit. Iată –  își va  fi spus  el – un cronicar muzical care nu avusese măcar răbdarea să stea până la finele programului!  O și spunea –  și, încă, public, în gazeta pe care o slujea! El plecase imediat după executarea primei Rapsodii! Nu mai avusese curiozitate și pentru a doua Rapsodie! Și aceasta, în condițiile în care aceste două lucrări erau prezentate pentru prima dată la Petersburg! Hm., hm., hm., Aprecierea că Rapsodia I-a (pe care avusese răbdarea s-o asculte) ar fi fost ” temporar originală  ca piesă  exotică” i se va fi părut tânărului muzician român de tot stângace, de neînțeles, dacă nu chiar hilară! Nici considerațiile privind interpretarea Concertului Nr. VII de Mozart nu erau mai nimerite. Lui George Enescu i se vor fi părut cu totul neavenite, de a dreptul scandaloase! Să apreciezi această interpretare ca fiind rezultatul unor ”înclinații spre pasiuni aprinse”, al unei goane ”după efecte” care amintesc de pasiunile care se aprind într-un restaurant? Ce ”pasiuni” se aprind într-un restaurant? De bună seamă, cele ce țâșnesc după numeroasele pahare ce duc întotdeauna la pierderea limpezimii gândului și slobozesc zăvozii vorbelor grele,  bla., bla., bla., Dumnezeule! Și, nedumerit, dezamăgit, tânărul muzician român va fi aruncat cât colo ziarul rus ce conținea opinii atât de neașteptate. Atât de neavenite! Un sentiment de amărăciune, de dezamăgire îi vor fi provocat opiniile cronicarului anonim de la ”Novoe Vremia”. Și aceasta, chiar de la prima sa întâlnire cu publicul meloman petersburghez! 

IGNORANȚĂ? LENE? SAU AROGANȚĂ?

Dar, cu opiniile cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, concertul enescian de la Petersburg, primul său concert în Rusia țaristă, nu ieșise din atenția cronicarilor muzicali ruși. Câteva zile mai târziu, tânărul muzician român avea să afle și alte opinii ale cronicarilor muzicali ruși despre violonistul, dirijorul și, mai ales, compozitorul George Enescu. Un alt cronicar muzical rus, părea interesat de evenimentul muzical al acelei toamne petersburgheze. ”Cu deschiderea concertelor lui A. Siloti din 10 octombrie (sala Dvorianskovo sobrania) marea stagiune muzicală se poate considera deschisă” – scria ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” din 18 octombrie 1909.  (Transcriem în alfabetul latin și în traducere  titlul gazetei ruse consacrată evenimentelor din spațiul muzical al Rusiei țariste:  ”Gazeta muzicală rusă”) Cronicarul menționa că anunțul ”de la scara principală” care preciza că ”toate biletele sunt vândute” constituia ”un semn bun al reușitei viitoarelor concerte”. Acest lucru i se părea cronicarului rus cu atât mai semnificativ cu cât ”în programul acestui concert nu figura numele niciunui solist preferat”. El recunoștea că numele ”violonistului Enescu, destul de renumit la Paris, a fost necunoscut Petersburgului”. Dar, ”cunoștința (cu muzicianul român –   n. ns) a fost plăcută” – scria el.  Cronicarul muzical făcea efortul de a se apleca asupra biografiei tânărului muzician oaspete scriind că acesta fusese ”elevul lui Marsick”. Atât. Nimic mai mult nu comunica muzicologul rus publicului meloman petersburghez despre oaspetele său din seara zilei de 10 octombrie care cânta pentru prima dată într-o sală de concert din metropola țaristă. Ignoranță? Aroganță? Lene? Sau rea voință? Înțelegem că George Enescu era un muzician  necunoscut publicului din Petersburg, publicului larg, evident, dar, după cum se vede, el era puțin cunoscut și cronicarilor muzicali ai metropolei țariste! Totuși, în comparație cu cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia” cel de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” părea mai aproape de exigențele meseriei sale de cronicar muzical. Despre violonistul român care cântase în seara aceea la Petersburg două concerte pentru vioară de mare clasă, Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach și concertul nou descoperit al lui W.A. Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. VII, (a cărui cadență fusese scrisă  chiar de către tânărul muzician român) cronicarul de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta”, scria că violonistul român ”s-a dovedit a fi serios înzestrat și un artist format, nerecurgând la efecte exterioare de virtuozitate ci căutând înțelegerea sufletului și sensul artei”. Cronicarului muzical îi plăcuse cum interpretase George Enescu noul concert de Mozart. El scria: ”Farmecul duios, tonul răscolitor al instrumentului său au corespuns în chip minunat caracterului muzicii concertului mozartian”. El urmărise cu interes și pe dirijorul George Enescu. ”Dirijând orchestra în Concertul  lui J. S. Bach și în două compoziții proprii (Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a – n. ns.) George Enescu a vădit și o experiență  dirijorală îndeajuns de bogată, având în vedere că practica lui de capelmaistru este relativ recentă” (ibid. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 76).

RAPSODIILE – MUZICĂ DE BÂLCI?

Spre deosebire de cronicarul anonim de la ”Novoe Vremia”, cronicarul de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” avusese măcar răbdarea să stea în sală până la finele programului acelei seri. Curiozitatea va fi fost, poate, mai puternică decât plictiseala. Sau aroganța! El ascultase și cele două Rapsodii enesciene. Dar opiniile sale privind mesajul lor, frumusețea muzicii – erau de necrezut pentru un cronicar muzical rus, format (credem) în tradiția și cutumele stabilite de ”Grupul celor cinci”. Citiți.  ”Amintim și două rapsodii românești ale lui George Enescu” – scria cronicarul de la  ”Russkaia Muzîkalnaia  Gazeta”. El admitea că cele două creații enesciene sunt scrise ”nu fără strălucire și temperament” dar, adăoga el, ”coboară des la nivelul trivialului, alcătuind din toate punctele de vedere modele nimerite a ceea ce se numește ”muzică de bâlci”. În plus, cele două Rapsodii enesciene i se păreau desuete, ele fiind (după opinia sa) în afara creației muzicale contemporane. O și spunea în cronica sa. El aprecia că cele două Rapsodii enesciene ”nu pot fi socotite ultimul cuvânt al evoluției artei muzicale în stadiul ei contemporan”. Așadar, una peste alta, la o distanță de câteva zile, doi cronicari muzicali care ascultau pentru prima dată cele două Rapsodii enesciene, formulau concluzii deloc măgulitoare  pentru tânărul muzician român. Cronicarului muzical de la ”Novoe Vremia”, Rapsodia I-a (singura pe care apucase s-o asculte, căci pentru a doua Rapsodie nu mai avusese răbdare, fiind, poate doborât de somn – hi, hi, hi,-  sau de plictiseală -ha, ha, ha, ) i se păruse o lucrare ”temporar originală” ”ca piesă exotică”. Celui de la ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta ” (care le ascultase pe amândouă) i se păruse că, deși erau scrise cu strălucire și temperament, muzica lor cobora la ”nivelul trivialului”, ele fiind ”din toate punctele de vedere” ”modele nimerite” pentru ceea ce  se numește ”muzică de bâlci”! Rapsodiile enesciene….muzică de bâlci? Rapsodiile enesciene…..triviale? Poate fi ceva mai jignitor? Mai aberant? Și, totuși, asemenea aprecieri au văzut lumina tiparului sub semnătura unui cronicar muzical, adică a unui profesionist (credem) într-o gazetă consacrată vieții muzicale ruse: ”Russkaia Muzîkalnaia Gazeta” și nu într-o gazetă de can-can! De necrezut!

Acestea erau aprecierile cronicarilor muzicali privind Concertul de la Petersburg al lui George Enescu din seara zilei de 10 octombrie 1909. Primul său concert în Rusia țaristă! Aceste cronici, mai ales prima, aceea din ”Novoe Vremia”, apărută în ziua de 12  octombrie 1909, vor fi stârnit nedumeriri tânărului muzician român. Autorul anonim de la ”Novoe Vremia” își merita, pe deplin, calificativul dat (e drept, o jumătate de secol mai târziu) de un muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, ca fiind o dovadă de ”un imens diletantism”. Diletantism? Nu, nu! Noi credem  că acest calificativ este mult prea blând pentru anonimul cronicar de la ”Novoe Vremia”. Ne abținem să punem, noi,  în pagină, calificativul pe care-l merită! Ar fi mult prea aspru! Dar, credem, meritat!

ABERAȚIILE

Să vedem mai bine cum a receptat George Enescu aceste calificative. Documentul pe care-l avem la îndemână este scrisoarea trimisă din Petersburg, în ziua de 12 octombrie 1909, tatălui său, Costache Enescu. Tânărul muzician român așteptase cronicile criticilor muzicali din capitala Rusiei Țariste. El întârziase anume scrisoarea pe care o trimitea  tatălui său,  întrucât voia să-i comunice acestuia și opiniile criticilor muzicali petersburghezi. ”Am așteptat până astă seară – își începea el scrisoarea – ca să-ți dau și noutăți despre criticile concertului de sâmbătă” (10 octombrie – n. ns.) (George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I. p.191) Desigur, tânărul muzician român citise comentariile apărute în aceiași zi în ziarul ”Novoe Vremia”. Dar, impresiile sale despre aceste comentarii nu le transmitea mai departe. Socotise, probabil, că erau suficiente amărăciunile și nedumeririle sale și că ele nu trebuiau să ajungă și la tatăl său. Cu o eleganță suverană el trecea  peste aprecierea (joasă) a anonimului de la ”Novoe Vremia” și  scria tatălui său: ”Criticile bune” – scria tânărul muzician român. ”Toate îmi găsesc un ton frumos și tehnică bună, însă-mi reproșează, unele, prea mult sentiment…..na!” Și, pentru a nu pune pe gânduri pe tatăl său, el adăoga: ”dar cu mare discrețiune”, sugerând, astfel, o anume subtilitate și eleganță a cronicarilor muzicali de la Petersburg. Da, de unde! Nici pe departe!

AROGANȚI ȘI GROSIERI

Criticii muzicali de la Petersburg și Moscova n-au fost deloc subtili, ci dimpotrivă (după opinia noastră)  aroganți, grosieri și neinformați. Ei n-au tratat cu eleganță, ”cu discrețiune” – cum aprecia (blând) George Enescu – prezența muzicianului român pe podiumul de concert al celor două metropole ruse. Dimpotrivă! Veți vedea, negru pe alb, într-un episod pe  care-l vom consacra acestor cronici! Dar și față de reacția publicului meloman  petersburghez  privind Rapsodiile sale, George Enescu încerca să fie îngăduitor. El credea că primirea rece (neașteptată) de către publicul meloman petersburghez a Rapsodiilor sale s-ar fi datorat faptului că aceste lucrări componistice fuseseră așezate la sfârșitul programului și că publicul era, vezi doamne, obosit! Fiind el însuși la pupitrul dirijoral, instrumentiștii din orchestra simfonică petersburgheză lucraseră bine, spre mulțumirea tânărului muzician român. ”Rapsodiile – scria el tatălui său – foarte bine executate sub direcția mea” și adăoga: ”numai că veneau la sfârșitul unui program foarte lung așa că publicul era obosit”. Cu toate acestea ele ”au fost apreciate” – scria muzicianul român!

PRIMELE IMPRESII? CU TOTUL NEAȘTEPTATE!

Astfel a debutat întâlnirea muzicianului român cu elitele muzicale ruse din orașul de pe Neva,  cu publicul meloman din capitala Rusiei țariste, Petersburg. Dar, în programul primului său turneu în Rusia, se mai afla un punct: concertul de la Moscova, din 17 octombrie 1909. Tânărul muzician român se va fi întrebat dacă și acolo avea să aibă parte de primirea pe care o avusese la Petersburg, dacă publicul meloman avea să fie ”obosit” atunci când vor fi cântate Rapsodiile sale, dacă observatorii muzicali, cronicarii, vor avea aprecieri – tot atât de neavenite, de năstrușnice, de aberante – ca cei care-l ascultaseră la Petersburg! Dacă și ei vor fi tot atât de…pricinoși! Întregul turneu, pe acest pământ necunoscut, fusese, pentru el, de la început ca o  provocare, ca un spațiu ce trebuia cucerit. Va reuși? În acea scrisoare, pe care o întocmea la ceas de seară, pentru tatăl său, nimic din toate aceste îngrijorări nu răzbătea! Scriind tatălui său, tânărul muzician socotea că ar fi fost mult mai înțelept să ocolească astfel de îngrijorări, întrucât avea și alte  impresii  despre întâlnirea sa cu Rusia țaristă. Era mai bine să scrie despre ele – va fi gândit tânărul muzician român. Și a scris mai departe, într-un stil care-i era propriu: sintetic, expresiv și cu aprecieri critice neașteptate și periculoase! A scris despre Țar! Despre Țarul Nicolae al II-lea care avea să fie ultimul țar al Rusiei, silit să abdice de teroriștii bolșevici și ucis de către aceștia, cu întreaga sa familie, un an mai târziu! Dar, atunci, în 1909, în acel octombrie însorit și neobișnuit de cald pentru un oraș așezat la Marea Baltică, George Enescu (și, poate, nimeni altcineva, din Rusia sau de pe mapamond)  nu  bănuia că toate aceste grozăvii aveau să se petreacă în Rusia, în mai puțin de un deceniu! Și, totuși! George Enescu, aflat pentru prima dată în Rusia –  în trecere – între un concert și câteva plimbări prin frumosul oraș de pe Neva, avea să constate ”ceva”, ceva, năucitor, scandalos și periculos: că în Rusia anului 1909, Țarul era ”foarte nepopular”! Și această constatare avea s-o menționeze scurt, ca un ultim gând, în scrisoarea sa trimisă din Petersburg, tatălui său. Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (13) Febra primei întâlniri

În dimineața zilei de 6 octombrie 1909, George Enescu sosea la Sankt Petersburg. Era o zi de marți. Ca și la Odessa, primul său popas pe tărâmul Rusiei țariste, și la Petersburg era o vreme neobișnuit de caldă pentru un oraș așezat la Marea Baltică. ”Un timp cald, cum n-a mai fost de mult” avea să scrie George Enescu tatălui său, Costache Enescu. ”Ceva de tot anormal”- aprecia muzicianul român, uimit de temperatura blândă a metropolei țariste în acel început de octombrie. Pentru un european care punea piciorul pentru prima dată în orașul cel mai nordic al Rusiei, vremea era un semn de bun augur. Decât ninsoare și viscol, șubă, căciulă și galoși! 

FEBRA

Încurajat de vremea bună, primitoare, tânărul artist avea să se scuture repede de colbul drumului, de oboseala nopților nedormite, de sentimentul straniu, de curiozitate și teamă  al unei întâlniri cu un public nou, într-o țară imensă, eterogenă și atât de deosebită de Europa. El avea să se scuture repede de sentimentul unei așteptări neîmplinite, al unui răspuns întârziat al prietenei și (încă) iubitei sale Ninette, un răspuns rătăcit pe lungul drum către orașul de pe Neva, ori, pur și simplu –  netrimis. Și intra, astfel, în febra pregătirilor! A repetițiilor cu Alexander Siloti și orchestra sa. Peste câteva zile, Sâmbătă 10 octombrie, îl aștepta Concertul, întâlnirea cu un public sofisticat, încorsetat în cutume aristocratice și cu un grup de critici muzicali pricinoși. De opiniile acestor critici muzicali avea să aibă parte și tânărul muzician român și ele aveau să fie punctul maxim, esențial, al evaluării turneului său în Rusia. Primul – în Rusia țaristă! O evaluare pe care tânărul muzician român n-o va înțelege atunci și nici mai târziu și pe care, cum vom vedea, n-o va uita niciodată.

CINE A LANSAT INVITAȚIA?

După cum am subliniat în episoadele anterioare, documentele privind stabilirea programului concertului de la Petersburg al lui George Enescu n-au fost lansate (încă) în spațiul public. Cum am spus, ele vor fi fiind în Arhivele ruse de la Petersburg și Moscova sau în ”Arhivele Siloti” aflate în custodia unor Universități americane, precum Stanford și Maryland unde există documente despre Alexander Siloti – acest muzician care a respins acțiunile teroriștilor bolșevici asupra elitelor intelectuale ruse, inclusiv asupra sa, și a luat calea exilului, găsindu-și împlinirea artistică pe meleaguri străine – americane. În fine! Să ne întoarcem la evenimentul muzical de la Petersburg din toamna anului 1909: o nouă ediție a Concertelor Siloti. Așa cum am spus, nu avem documente de impresariat din care să aflăm cum vor fi decurs discuțiile dintre cei doi muzicieni privind programul concertului muzicianului român la Petersburg. Nu știm ce va fi a propus Alexander Siloti lui George Enescu. Nu știm ce va fi acceptat sau propus, la rândul său, muzicianul român. Știm însă că muzicianul român a sosit la Petersburg în ziua de 6 octombrie, cu trei zile înaintea concertului, și că astfel a avut răgazul unor repetiții cu orchestra petersburgheză în calitatea sa de solist și de dirijor. Cu siguranță va fi lucrat cu Alexander Siloti care era nu numai organizatorul turneului său ci și partenerul său pe podiumul de concert – ca solist și dirijor – în concertul din seara zilei de 10 octombrie 1909. Cum vor fi lucrat cei doi mari muzicieni care se întâlneau pentru prima dată pe un podium de concert în Rusia Țaristă? Cum am spus, documentele de impresariat pentru cunoașterea culiselor concertului ne lipsesc. Dar, dacă arhivele ”tac” nici gazetele nu ne sunt accesibile. Restricțiile impuse de pandemia COVID-19 (timpul când scriem aceste rânduri) nu ne permit consultarea presei române de la București pentru a afla amănunte ”de culoare” – cum se spune în lumea presei – despre felul cum a decurs întâlnirea muzicianului român cu publicul meloman petersburghez. În ipoteza că presa de la București va fi acordat atenție acestui moment deosebit de important din viața marelui muzician român! Căci, Rusia era departe și încorsetată în rigorile impuse de regimul Țarist, devenite literă de lege pentru poliția secretă țaristă cunoscută sub numele ei, pe cât de scurt, pe atât de ușor de ținut minte: OHRANA.

EXISTĂ TOTUȘI O VOCE

Avem, însă, la îndemână studiul lui Octavian Lazăr Cosma intitulat ”Interpreți români în Rusia”, apărut la București în anul 1957 în Revista ”Probleme de muzică”, Nr. 5. Un studiu publicat cu aproape o jumătate de secol mai târziu de la consumarea evenimentului. Grație acestui studiu aflăm programul concertului enescian de la Petersburg dar și aprecierile criticilor muzicali din cele două mari metropole țariste: Petersburg și Moscova. Trebuie să menționăm că datele existente despre acest turneu, publicate de Octavian Lazăr Cosma în 1957, au fost preluate (cu mulțumirile de rigoare) și de către autorii voluminoasei lucrări, George Enescu. Monografie, în coordonarea lui Mircea Voicana, Vol. I,  Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, p. 358. Aflat în Rusia sovietică pentru un stagiu de studii la Conservatorul de Muzică ”Nicolai Rimski-Korsakov” din Leningrad (fostul Sankt-Petersburg) Octavian Lazăr Cosma, viitorul academician român, autorul unor lucrări de înaltă valoare științifică, (vezi pe larg, Viorel Cosma, Muzicieni români. Compozitori și Muzicologi, LEXICON, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970, Vol. II, p. 136) a studiat direct de la ”sursă”, cum se spune, articolele consacrate turneului lui George Enescu în Rusia în octombrie 1909. Deși venea dintr-o țară ”prietenă”, de fapt dintr-o țară ”satelit”, intrată în sfera de influență a Moscovei ca urmare a schimbărilor geopolitice intervenite în spațiul european după al doilea război mondial, nici studentul român nu a avut acces decât la sursele deschise, adică la ziarele și revistele de specialitate publicate la Petersburg și Moscova în 1909.  Este surprinzător că și pentru cercetătorul român, Octavian Lazăr Cosma, conaționalul lui George Enescu, Arhivele ruse nu au fost accesibile deși, de la consumarea evenimentului, trecuseră aproape 50 de ani. Sau poate, tânărul cercetător nici nu-și va fi propus să studieze documente de arhivă privind acest eveniment. Precizăm că studiul lui Octavian Lazăr Cosma privind turneele lui George Enescu în Rusia țaristă, în anul 1909 și 1917, a fost prima contribuție științifică ce a permis cunoașterea, în România, a felului cum marele muzician român a fost primit și apreciat în cele două metropole țariste.

PE GUSTUL ELITELOR

Să ne apropiem deci, de evenimentul cu care Alexander Siloti deschidea în anul 1909 stagiunea muzicală a orașului de pe Neva: o nouă ediție a Concertelor Siloti cu participarea unui mare muzician român și european: George Enescu. Primul indiciu încurajator va fi fost pentru George Enescu afișul de la intrarea sălii de concerte ”Dvorianskovo sobrania” care anunța ferm că toate biletele fuseseră vândute. De aici se putea deduce că publicul meloman petersburghez era interesat de întâlnirea cu un muzician român, devenit celebru în marile capitale europene: Paris, Berlin, Viena, Roma. Programul serii era pe măsura exigențelor acestui public și al tradiției Concertelor Siloti. În seara aceea, elitele muzicale ruse, publicul meloman al Petersburgului, aveau să asculte doi mari muzicieni: George Enescu – solist și dirijor. Alexander Siloti – solist și dirijor cu un program de mare clasă. Citiți programul de concert publicat de Octavian Lazăr Cosma în studiul său mai sus menționat: 

  1. Concertul în Re Major de Filip Emanuel Bach (în orchestrația lui Steinberg).
  2. Concertul nr. 7 pentru vioară și orchestră de Mozart, solist George Enescu.
  3. Concertul în Fa major (brandenburgic, nr. 4) de J.S. Bach, în redacția lui Zilotti (Siloti – n. ns.) Solist – Zilotti. Dirijor – George Enescu.
  4. Islamee, de Balakirev – Cassela
  5. Adagio pentru coarde, de Leken.
  6.  Variations plaisantes sur theme grave,  de Roger Ducasse.
  7. Două rapsodii românești de George Enescu (în primă audiție). Dirijor – George Enescu.  (Cf. Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, p. 74).

PULSUL PUBLICULUI

Așadar, un program pentru un public meloman exigent. Un program prin intermediul căruia muzicienii și melomanii ruși aveau să cunoască cele trei ipostaze ale muzicianului român: violonist, dirijor și compozitor. Două concerte Bach: Concertul în Fa major (brandenburgic, nr.4) de Johann Sebastian Bach, cu George Enescu la vioară, Concertul în Re major de Filip Emanuel Bach, cu muzicianul român la pupitrul dirijoral și noul concert, descoperit în anul 1907, Concertul Nr VII, pentru vioară și orchestră, în re  major  de W. A. Mozart, cu George Enescu la vioară. Cu Rapsodiile Române,  a I-a și a II-a, publicul meloman petersburghez avea să cunoască pe compozitorul George Enescu. Noutatea absolută a ediției din acea toamnă a Concertelor Siloti  erau ”Concertul pentru vioară și orchestră, în re major, Nr. VII, de Mozart” și Rapsodiile Române  de George Enescu. Observăm că cele două creații enesciene, Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a, fuseseră puse la finalul programului. Iar acest lucru avea să influențeze gradul de receptivitate a publicului pe care tânărul compozitor român avea să-l simtă imediat. Căci ”pulsul” publicului este pentru un slujitor al artei, indiciul cel mai sigur al succesului dorit. Dar nici ”pulsul” criticilor muzicali de la Petersburg nu era pentru tânărul muzician român, mai puțin important. Nu este mai puțin important nici pentru noi, cei care ne aplecăm asupra acestui eveniment la o distanță de mai bine de un secol! Și aceasta deoarece, opiniile cronicarilor muzicali ruși  ne dau un indiciu asupra felului cum a fost apreciat George Enescu la primul său turneu în Rusia în anul 1909. Să vedem aceste  opinii. Citiți episodul următor.     

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (12) Mesaj pentru Miss Ninette

ERA OCTOMBRIE – UN OCTOMBRIE ÎNSORIT ȘI NEOBISNUIT DE CALD – IAR GEORGE ENESCU ÎȘI ÎNCEPEA SEZONUL DE TOAMNĂ AL ANULUI MUZICAL 1909 ÎNTR-UN FEL INSOLIT: PLECA ÎNTR-O ȚARĂ ÎNDEPĂRTATĂ – ÎN RUSIA, LA PETERSBURG ȘI MOSCOVA. ERA PRIMA SA IEȘIRE DIN SPAȚIUL EUROPEAN, PRIMA SA ÎNCERCARE DE A SE AFIRMA PE UN TERITORIU NECUNOSCUT, PRIMA SA ÎNCERCARE DE A CUCERI ACEASTĂ ”TERRA INCOGNITA”! PENTRU ÎNTÂLNIREA CU PUBLICUL MELOMAN DIN CELE DOUĂ METROPOLE ȚARISTE TÂNĂRUL MUZICIAN SE PREGĂTISE TEMEINIC. EL PURTASE ÎN TIMPUL VERII O VIE CORESPONDENȚĂ CU MANAGERII CONCERTELOR PE CARE AVEA SĂ LE SUSȚINĂ: ALEXANDER SILOTI LA PETERSBURG ȘI IPPOLITOV IVANOV LA MOSCOVA. TRIMISESE PARTITURILE UNORA DINTRE COMPOZIȚIILE SALE CELE MAI NOI ȘI FĂCUSE TOATE DILIGENȚELE CA PARTITURILE RAPSODIILOR SALE SĂ FIE TRIMISE REPEDE – ȘI LA PREȚURI CONVENABILE. Tânărul MUZICIAN pleca la drum – MULȚUMIT, voios și încrezător.

PRIMUL POPAS

După o vară tumultoasă, cu fel și fel de griji, dar și cu obișnuita sa vacanță la Peleș, în preajma Reginei Elisabeta, George Enescu se afla la Iași. Lua drumul Rusiei. În 3 octombrie 1909 urca în trenul cu destinația Sankt Petersburg pe ruta Iași –  via Odessa – Petersburg. Un tren de noapte cu o haltă la Odessa duminică dimineața. Apoi, din Odessa, încă două zile și trei nopți cu sosirea la Sankt Petersburg marți dimineața. Un drum lung și obositor, pe un tărâm nou, necunoscut. Era prima sa călătorie în Rusia. Era prima sa ieșire din spațiul european. Pe un alt continent, căci Rusia, prin întinderea ei, putea fi comparată cu un continent! Pentru tânărul muzician acest turneu constituia, din toate punctele de vedere, o noutate, o adevărată provocare. La Odessa, după o noapte de mers într-o cușetă împărțită cu alți călători, tânărul muzician coborâse să se dezmorțească și să bea un ceai. Era un popas scurt, dar bine venit. Deși era octombrie, era o vreme caldă, cu soare blând. Ca într-un septembrie târziu. Vremea invita la plimbări în parcurile de care orașul nu ducea lipsă, la hoinăreală pe bulevardele cu tei bătrâni ori la o ceașcă de ceai sau cafea turcească pe una din terasele de pe Corso. Dar timpul pe care muzicianul român îl avea la dispoziție era scurt. Nu-i dădea răgazul să dea o raită prin oraș după pofta inimii, să cunoască monumentele sale emblematice, să-și facă o imagine despre acest oraș care-și avea rădăcinile în lumea antică.

ODESSOS – CETATEA RÂVNITĂ

Numele de Odessa – trecuse prin secole, fiind la origine numele unei așezări grecești la Marea Neagră, numită Odessos. Unii cercetători au emis opinia – neconfirmată de vestigii arheologice – că Odessos ar fi fost de fapt o reprezentanță comercială a vechii cetăți grecești de la Pontul Euxin, Histria (vechea cetate antică aflată azi pe teritoriul României, nu departe de Constanța) fiind considerată ca un ”Golf al Histrienilor”. După perioada pașnică, înfloritoare din perioada Greciei antice, Odessos a cunoscut vremuri grele datorate invaziilor populațiilor și triburilor nomade împinse spre est de sărăcia stepelor asiatice. Timp de câteva secole cetatea s-a aflat sub stăpâniri diferite:  Hoarda de Aur, Hanatul Crimeii, apoi, Marele Ducat al Lituaniei și Imperiul Otoman. Datorită așezării sale pe țărmul Mării Negre, Odessa a fost râvnită și a intrat și în planurile expansioniste ale Țarilor Rusiei. 

RĂZBOAIE ȘI ORGOLII

Pentru cucerirea acestei cetăți Țarii Rusiei au dus numeroase războaie. Cu Imperiul Otoman ele s-au întins pe aproape trei sute de ani – începând din 1568 și până în 1812! Unele pierdute – dar cele mai multe câștigate. În timpul războiului ruso-turc (1787 – 1792), la 25 septembrie 1789, un detașament de militari ruși însoțit de un grup de cazaci zaporojeni au capturat pe cei doi lideri locali otomani, Khadjibey și Yeni Dunya. Orașul a intrat astfel în mâna militarilor ruși. Prin Tratatul de pace de la Iași din 1792, Odessa, cuprinsă în regiunea administrativă otomană Sanjak-ul din Ozi, a fost dată Rusiei, intrând astfel în regiunea administrativă Ekaterinoslav – parte a Imperiului Țarist. Astfel Rusia își împlinea visul: să ajungă la un țărm de Mare care să o apropie cât mai mult de tărâmul mult râvnit: Europa. Împărăteasa Ecaterina a II-a, supranumită și Ecaterina cea Mare, era mulțumită. Rusia ajunsese la țărmul Mării Negre și își instala acolo stăpânirea pe care și-o dorea fructuoasă (adică bănoasă) și longevivă, cât mai longevivă, adică pentru totdeauna! În proiectele imaginate de ea Odessa era integrată într-un plan care se numea ”Planul grecesc”. Tot Împărăteasa Ecaterina cea Mare avea să emită, în 1794, un Decret care avea rolul (arogant) de a se constitui în actul fondator al acestei vechi așezări cu rădăcini în lumea antică. Pentru Rusia țaristă Odessa era ”Capitala de sud”, ”Perla Mării Negre”, fiind al patrulea oraș ca mărime al Imperiului țarist.

MOȘTENIREA DUCELUI

Pentru tânărul muzician român care în octombrie 1909 punea pentru prima dată piciorul pe tărâmul Rusiei, al Rusiei Țariste, ar fi fost multe de descifrat în istoria acestui oraș și mai ales, în felul cum se înfățișa el unui călător european grăbit, aflat într-un scurt popas, între două trenuri. Cu atât mai mult cu cât o parte din copilăria sa, adolescența și primii ani ai tinereții, trăise în marile capitale europene unde cunoscuse nu numai marea muzică ci și marile moșteniri ale  culturii și civilizației europene. Avea, astfel, termeni de comparație. În mod cu totul semnificativ parfumul acestor moșteniri plutea și în orașul intrat sub stăpânirea Țarilor Rusiei. ”Segmentul Ducele de Richelieu” din istoria Odessei era, poate, cel mai interesant. Înfricoșat de urmările Revoluției franceze Ducele de Richelieu își găsise limanul la curtea țarilor Rusiei. El a intrat în slujba Țarinei Ecaterina cea Mare slujind în armata acesteia în războiul ruso-turc și apoi în slujba Țarului Alexandru I care, în anul 1803, l-a numit Guvernatorul Odessei. A fost un mandat longeviv, de mai bine de un deceniu (1803 – 1814) timp care a permis celebrului demnitar, născut și educat la înaltele școli, culturale și politice pariziene, să aplice un ambițios program de reforme și de modernizare a orașului. Ducelui de Richelieu i se atribuie proiectele de definire urbanistică, de organizare a infrastructurii, fiind considerat ca unul dintre ”părinții fondatori” ai Odessei. În amintirea lui, în anul 1828, a fost ridicată o statuie realizată de un celebru sculptor rus, Ivan Martos. În jurnalul său de călătorie ”Innocents Abroad”, Mark Twain scria că Ducele de Richelieu a vegheat cu grijă paternă asupra orașului, a lucrat cu spirit creator și o înțelegere înțeleaptă pentru atingerea programului său; că Ducele și-ar fi cheltuit chiar averea pentru atingerea aceluiași scop; că el ar fi asigurat orașului o prosperitate solidă care a făcut ca Odessa să fie unul dintre marile orașe ale Lumii Moderne clădite pe vestigiile Lumii Vechi. Dar, Ducele de Richelieu nu a fost singurul european care a dat vechii așezări antice de la țărmul Mării Negre parfumul său european. Programul început de înaltul demnitar francez, ajuns un slujitor obedient al Țarilor Rusiei, va fi continuat de un alt francez pripășit și el pe pământul Rusiei țariste: Andrault de Langeron. Odessa va purta amprenta europeană și prin contribuția unor mari arhitecți europeni, francezi, italieni și spanioli, ceea ce va da arhitecturii orașului un aspect mai mult mediteraneean decât rusesc. Aici, la Odessa, se împletesc cu eleganță stilurile marilor curente ale arhitecturii moderne: Renaștere, Art Nouveau și Clasică. Mari arhitecți, precum italianul Francesco Boffo și alții, au construit Palate și edificii civile și culturale. Tot italianului Francesco Boffo i se datorează celebra scară cu aproape 200 de trepte, lungă de 142 de metri și înaltă de 27 de metri, ce avea să devină celebră, în 1925, grație filmului  ”Crucișătorul Potemkin”, realizat de  marele cineast sovietic Serghei Eisenstein.

TURNUL BABEL

Ca port la Marea Neagră, fiind astfel unul dintre punctele definitorii pentru desfășurarea relațiilor comerciale ale Rusiei țariste cu Europa, Odessa a devenit în anul 1819, un port liber, intrând în regim de Porto-Franco pentru mai bine de patru decenii, până în anul 1859. Ca urmare a acestui statut comerțul va cunoaște o înflorire spectaculoasă iar populația orașului va deveni extrem de eterogenă dând Odessei un pronunțat caracter cosmopolit. Ca într-un veritabil ”Turn Babel” aici se aflau laolaltă, albanezi, armeni, azeri, bulgari, tătari, francezi, germani, greci, italieni, evrei, polonezi, români, ruși, turci și ucraineni. Această diversitate etnică s-a reflectat și în viața comercială și administrativă a orașului, unde s-au coagulat în timp străzi și bulevarde cu denumiri specifice: Frantsusky Bulvar (Bulevardul francez), Italiansky Bulvar (Bulevardul Italian), Greceskaya ulița (Strada grecească), Yevreyskaya ulița (Strada evreiască), Arnautskaya ulița (Strada albaneză), etc., etc., Aflat aici cu domiciliu forțat în anii 1823 – 1824, poetul rus Alexandr Pușkin menționa în scrisorile sale că Odessa este un oraș în care ”aerul e plin de toată Europa”. Poetul rus observa cu încântare că aici ”se vorbește franceza, există ziare și reviste  europene de citit”.

UN RESPIRO

Un popas pe Strada Deribasivska ce purta numele celebrului militar spaniol Jose de Ribas, un alt european  ce se angajase în slujba Țarilor Rusiei, va fi fost un ”respiro” încântător pentru tânărul muzician român, cu atât mai mult cu cât era început de octombrie când, sub impactul brumelor nopții, frunzele arborilor capătă culori incendiare. Strada Deribasivska era un bulevard pietonal, un fel de Corso unde se plimbau localnicii, se închegau prietenii și uneori, iubiri și afaceri. Aici erau cafenele, baruri și restaurante cu terase în aer liber umbrite de tei bătrâni. Nu mai puțin interesant ar fi putut să fie pentru muzicianul român un popas în incinta Teatrului de Operă, Teatru cu o veche tradiție fiind înființat încă în 1810. În urma unui incendiu devastator (1873) el a fost reconstruit în anul 1887 de doi arhitecți vienezi. Aceștia au lucrat după planurile Teatrului de Operă din Dresda, au aplicat stilul italian baroc și au dat clădirii o frumsețe aparte, fiind o bijuterie europeană plantată la țărmul Mării Negre, într-un spațiu dominat de spiritul auster al regimului țarist. Teatrul de Operă din Odessa este considerat ca unul dintre cele mai frumoase și performante teatre muzicale din Europa. Este notoriu faptul că sala de spectacole are o acustică perfectă, încât orice șoaptă poate fi auzită în orice loc al sălii. Poposind la Odessa, muzicianul român va fi fost la curent cu astfel de performanțe. Ele vor fi fost impulsul unei dorințe de a-și face auzită vioara, pianul sau, de ce nu, bagheta de dirijor și într-o asemenea sală. Un concert la sala Teatrului de Operă din Odessa ar fi putut intra în agenda sa de viitor. Acum, însă, îl aștepta celălalt oraș al Rusiei țariste, aflat și el la un țărm de mare – o mare rece, sus în nord, la Marea Baltică: Sankt-Petersburg. Dar până să se suie din nou în tren tânărul muzician român a mai rămas puțin în fostul oraș al Greciei antice.

ZIARELE RUSE – TAC

În tumultul gării din Odessa înțesată de ”mujici” și ”hazaice”, de negustori de toate neamurile (căci Odessa fusese de la început un oraș cosmopolit), tânărul muzician român găsise un chioșc cu ziare și o cutie de scrisori. Ca un oraș cosmopolit ce era, se aflau aici ziare în multe limbi străine: engleză, franceză, germană, și desigur și limba rusă. Aflat în fața unui turneu care pentru el era un eveniment inedit, tânărul muzician ar fi vrut să știe dacă acest eveniment era cumva prezent și în ziarele care apăreau la Petersburg și Moscova și ar fi ajuns, iată, și la Odessa. Desigur, un ziar în limba rusă nu-i era de niciun folos întrucât această limbă – n-o știa. Dar, în dimineața aceea ziarele nu consemnau nimic despre deschiderea stagiunii muzicale la Petersburg și Moscova, despre reluarea acelor faimoase ”Concerte Siloti” și despre prezența în cele două metropole a unui celebru muzician european: George Enescu. Astfel, tânărul muzician român pleca spre Petersburg cu un sentiment ciudat: că sosirea sa la Petersburg și Moscova nu constituia un eveniment pentru spațiul muzical al celor două metropole țariste. Că prezența sa acolo era pândită de indiferență, riscând să intre în anonimat. Era un gând nu prea încurajator! Ca să-l alunge și-a îndreptat atenția spre ceva drag sieși – iubita și prietena sa, Miss Ninette.

MESAJ PENTRU NINETTE

Era în obiceiul tânărului muzician ca, atunci când colinda Europa să trimită un ”semn” unei ființe dragi: o scrisoare, o telegramă, sau o Carte poștală ilustrată, pentru a adresa un cuvânt tandru, pentru a da de știre despre sine și pentru a ”lăsa o urmă” despre trecerea sa pe acolo, despre faptul că ”acolo”, în acel loc, pusese el piciorul! Așa avea să procedeze și acum! Primul gând s-a îndreptat către distinsa și grațioasa domnișoară Ninette Duca prietena și (încă) iubita sa. A ales una dintre numeroasele Cărți poștale ilustrate și a scris repede câteva rânduri. Era un gând tandru, un fel de ”alint” pe care tânărul muzician îl trimitea iubitei și prietenei sale. Exprimându-și (oarecum în glumă) nesiguranța asupra trăiniciei sentimentelor distinsei domnișoare pentru domnia sa, tânărul muzician aștepta de fapt o confirmare, un cuvânt tandru pe care l-ar fi repetat în gând, ca pe un leit-motiv, un leit-motiv nu muzical ci….sentimental. Un leit motiv de care avea nevoie în zilele care-l așteptau pe acest tărâm necunoscut: Rusia. Cu scrisul său grăbit, aproape indescifrabil și în termeni telegrafici, tânărul muzician scria: ”Odessa-Dimanche matin, Chere Miss Ninette, je parie que vous m`avez deja presque oublie pour ne pas que cet oubli  devienne complet, un petit mot pour me rappeler a votre infidele souvenir. Ami respectueux et affectueux, Chou” . (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma,  Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I,  p. 191). Prin urmare, tânărul muzician era gata să parieze că distinsa domnișoară Ninette îl uitase și pentru ca această uitare să nu devină definitivă el își permitea să intervină cu un ”cuvințel”, un cuvințel prin care reamintea tinerei domnișoare că el continua să fie prietenul ei – respectuos și afectuos. Semnătura sa, Chou – pe care tânărul muzician o punea pe Cartea poștală trimisă distinsei domnișoare Ninette –  era de natură să-i amintească grațioasei fete de epitetul acesta, cu conotații nostime, hazlii, întrucât, în limba franceză, cuvântul tradus ad-litteram, însemna….varză!!!!!!. Dar George Enescu îi dădea o altfel de conotație: ”iubițel”. Era un epitet, de fapt un pseudonim pe care tânărul muzician îl folosea numai atunci când se adresa unor persoane foarte apropiate sau foarte dragi. Iar pentru George Enescu, domnișoara Ninette Duca era o astfel de persoană. Este de observat că acest pseudonim, Chou, va fi folosit de George Enescu în corespondența sa cu Ninette Duca toată viața, inclusiv în anii grei ai exilului său de la Paris. Chou exprima o stare de spirit, un sentiment, o apropiere dintre ei doi. Un fel de ”alint”. Folosind acest epitet, atât de special, atât de drag lui și, evident, și ei, tânărul muzician nu avea nevoie de nimic altceva ca să stârnească ceea ce dorea: o confirmare a unui sentiment, un gând tandru ce putea fi transmis într-un cuvânt (sau mai multe) prin care tânărul semnatar să fie anunțat că vai, pierduse pariul întrucât ea, Ninette, nu-l uitase. Îl iubea! Primind un asemenea cuvânt, un ”cuvințel”, tânărul muzician avea să se simtă mai întărit pentru încercările ce urmau: concertele de la Petersburg și Moscova, întâlnirea cu un public necunoscut, evaluarea prestației sale artistice de către niște critici muzicali ”pricinoși”, lansarea, în primă audiție în spațiul muzical rus, a două dintre creațiile sale cele mai iubite, cele mai cunoscute și cele mai apreciate de publicul meloman dar și de către exegeții muzicali de pe mapamond: Rapsodiile Române.

UN DOCUMENT NEPREȚUIT

Nu știm dacă distinsa domnișoară Ninette Duca va fi trimis vreun răspuns tânărului muzician aflat în drum spre Petersburg într-un turneu inedit, un turneu altfel decât erau turneele lui în Europa! Dar Cartea poștală trimisă din Odessa de iubitul ei a păstrat-o în colecția sa care avea să devină mai târziu unul dintre izvoarele neprețuite ale cunoașterii nu numai a unei povești de dragoste, delicate și adevărate, ci și a unei etape din viața tumultoasă a tânărului muzician român. Dacă acel răspuns, așteptat cu ardoare de tânărul muzician în zilele turneului său de la Petersburg și Moscova, va fi fost trimis, n-avem știre. Dacă ar fi fost trimis, Viorel Cosma, editorul celor trei volume de scrisori ale lui George Enescu apărute în Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor (George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii  Compozitorilor, Vol. I, București, 1974; ibidem, Vol. II, 1981;  ibid. Vol. III, 2015) l-ar fi găsit și, cu siguranță, l-ar fi inclus în volumele consacrate corespondenței muzicianului român. Dar un asemenea document nu se află în volumele editate de distinsul muzicolog român. Așa încât nu ne rămâne decât să credem că grațioasa domnișoară Ninette fie nu a luat în seamă dorința tânărului muzician, fie răspunsul său se va fi pierdut în hățișul birocratic al Poștei țariste, subordonată în mod subtil Poliției secrete țariste, OHRANA, cum se numea ea  pe scurt. Căci OHRANA era deosebit de atentă cu scrisorile ce circulau pe întinsul Imperiului și mai cu seamă cu cele ce soseau din afara lui. Oricum, scrisoarea lui George Enescu trimisă din Odessa distinsei și grațioasei domnișoare Ninette Duca, prietena și iubita sa, este unul dintre puținele documente enesciene care au ajuns în spațiul public, privind turneul său din Rusia în octombrie 1909. Acest  document ne indică faptul că în acel octombrie târziu al anului 1909, primul pas pe care George Enescu îl făcea pe pământul Rusiei țariste în drum spre capitala țaristă, Sankt-Petersburg, era acel respiro, acel popas din gara fostei așezări grecești antice, Odessos, unde pe un colț de masă va fi scris acele rânduri, tandre, ușor malițioase, către prietena și iubita sa, Ninette.

Dar drumul spre capitala petersburgheză abia începuse. El avea să mai dureze două zile și trei nopți! Mult, foarte mult, pentru muzicianul român care colinda capitalele europene cu o frecvență și o rapiditate uluitoare. Acum, în acest octombrie însorit și neobișnuit de cald, cu cât intra mai adânc în stepele ruse, cu atât mai mult se îndepărta de parfumul european al primului său popas: Odessa, fostul punct comercial al Greciei antice, aflat la doi pași de renumita cetate de la Pontul Euxin, ”Histria”, cetatea antică intrată în patrimoniul arheologic al României.

Cum avea să-l primească orașul de pe Neva pe tânărul muzician român? Cum avea să fie întâlnirea lui George Enescu cu publicul meloman petersburghez? Cum avea să fie primit Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de Mozart, pe care iubitorii de muzică ai Capitalei Țariste îl ascultau pentru prima dată, la ei acasă, în Rusia? Dar Rapsodiile Române care – și ele – erau ascultate pentru prima dată la Petersburg? Care avea să fie opinia temuților cronicari muzicali de la Petersburg? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (11) Mozart inedit – un test pentru Rusia

muzicianul român dorEA ca publicul meloman DIN RUSIA să-l cunoască și în calitatea sa de virtuoz al viorii. El a inclus în programul său de la Petersburg și Moscova  O NOUTATE ABSOLUTĂ ÎN LITERATURA VIORII: Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de WOLFGANG AMADEUS Mozart. ERA UN CONCERT descoperit în anul 1907 – la o distanță de 130 de ani de când fusese scris. PENTRU SPAȚIUL MUZICAL EUROPEAN EL FUSESE ”BOMBA” ANULUI 1907. CA VIRTUOZ AL VIORII George Enescu L-A descifraT, A scris ”cadența” și L-A cântaT – în primă audiție – la Paris, în decembrie 1907, APOI ȘI ÎN ANUL URMĂTOR, ÎN ALTE CAPITALE MUZICALE EUROPENE. SUCCESUL A FOST ABSOLUT! ELOGIILE – UNANIME! Acum avea să-l cânte LA PETERSBURG ȘI MOSCOVA UNDE PUBLICUL MELOMAN ÎL ASCULTA – PENTRU PRIMA DATĂ – LA EL ACASĂ! FUSESE UN TEST PENTRU EL. ACUM ERA UN TEST PENTRU RUSIA!

GREU DE ALES

Încă în luna mai 1907 George Enescu trimisese în Rusia, prin intermediul lui Jean Altchewsky, prietenul și colaboratorul său, partiturile de orchestră ale unor lucrări ale sale precum Simfonia în mi bemol și cele ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot”. În august, sub imperiul aceleiași dorințe, de a se face cunoscut în spațiul muzical rus și prin valoarea sa componistică el trimisese editorului său Georges Enoch o scrisoare în care solicita urgentarea și trimiterea partiturilor de orchestră ale celor două Rapsodii ale sale la Petersburg, lui Alexander Siloti, managerul Concertelor Siloti. Muzicianul român considera că publicul meloman rus, criticii muzicali ruși trebuiau să cunoască nu numai pe compozitorul George Enescu ci și pe interpretul George Enescu. Ce repertoriu ar fi trebuit să aibă concertele sale în spațiul muzical rus pentru ca publicul meloman și cronicarii muzicali să cunoască și pe interpretul George Enescu? Desigur, aici, în pofida tinereții sale (căci, în 1909, nu avea decât 28 de ani) muzicianul român avea de ales dintr-un palmares interpretativ extrem de bogat unde își arătase valoarea sa  nedezmințită de virtuoz al pianului și viorii și mai nou și al baghetei dirijorale. Ce trebuia să aleagă din acest palmares pentru a-și dovedi valoarea sa artistică? Așa cum am spus, despre propunerile muzicianului român pe tema programului concertului enescian  de la Petersburg, nu avem știre. Nu știm dacă pe această temă va fi avut loc un schimb de scrisori între George Enescu și Alexander Siloti, organizatorul Concertelor Siloti. Știm însă  ce propuneri a făcut George Enescu  pentru programul concertului său de la Moscova.

DE LA PELEȘ

În septembrie 1909 George Enescu se afla într-o scurtă vacanță de vară la Sinaia. Cu toate acestea, el era preocupat de turneul pe care avea să-l facă în Rusia la începutul acelei toamne. Răspunzând unei solicitări din partea lui Mihail Ippolitov Ivanov, muzicianul rus care avea să fie dirijorul Concertului său de la Moscova, George Enescu trimitea acestuia propunerea sa privind programul pe care dorea să-l susțină în metropola țaristă. În 15  septembrie 1909 el scria de la Peleș lui Ippolitov Ivanov o scrisoare pe care Colette  Axente și Ileana Rațiu o publică în traducere în lucrarea lor consacrată biografiei muzicianului român. Iată documentul:

           ”Domnule,        

Cred că va fi același program ca la Petersburg, adică: Concertul pentru vioară și orchestră în re major de W.A. Mozart: 1) Allegro maestoso, 2) Andante, 3) Rondo. (subl. aut.)  Acest concert – scria George Enescu în scrisoarea sa – a fost publicat pentru prima dată la Leipzig de către Albert Kopfermann în 1907, iar eu am fost unul dintre primii care  l-am cântat aproape tot. În partea a doua voi dirija cele două Rapsodii Române  (subl. aut.) ale mele, în re major și în la major. Pentru materialul acestora am scris Domnului Jurgensson să aibă bunăvoința să-l ceară la Paris, editorului meu Enoch, Bd. des Italiens 27. Cât despre materialul concertului de Mozart îl am la mine. Vă rog să primiți sentimentele mele cele mai distinse, Georges Enesco”. (Cf. Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1998, p. 94)   

MOZART INEDIT       

Ne place să credem că  Mihail Ippolitov Ivanov, va  fi fost la curent cu această  noutate absolută privind creația componistică a lui Mozart, cu această descoperire care fusese pentru spațiul muzical european ”bomba” anului 1907: Concertul nr. VII pentru vioară și orchestră, în re major de W. A. Mozart. Cu toate acestea, muzicianul român explica muzicianului moscovit că acest concert fusese descoperit în 1907 de către Albert Kopfermann, că fusese  publicat pentru prima dată la Leipzig  iar domnia sa, George Enescu, era unul dintre primii muzicieni europeni  care-l studiase și îl cântase. ”Iar eu – menționa muzicianul român – am fost unul dintre primii  (violoniști – n. ns.) care l-am cântat  aproape tot”. În continuarea scrisorii sale muzicianul român preciza că în partea a doua a programului dorea să fie cântate cele două Rapsodii  Române ale sale : Rapsodia I-a  în Re  major și Rapsodia a II-a  în La major, lucrări pe care dorea să le dirijeze chiar el. Pentru asigurarea partiturilor de orchestră ale celor două lucrări ale sale muzicianul român scrisese la Paris, Domnului Jurgensson, ca acesta să aibă bunăvoința să le ceară editorului său, dl. Enoch. Muzicianul român comunica lui Mihail Ippolitov Ivanov că partitura de orchestră a noului concert mozartian se afla în posesia sa. ”Cât despre materialul concertului de Mozart – scria el, spre liniștea corespondentului său – îl am la mine”. George Enescu își încheia scrisoarea cu formularea de politețe obișnuită: ”Vă rog să primiți sentimentele mele cele mai distinse. Georges Enesco”.

BOMBA ANULUI

Aflăm astfel, că George Enescu dorea să prezinte elitelor muzicale ruse, publicului meloman de la Petersburg și Moscova, ”Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră, în re major de Mozart”, concert care în 1907 stârnise uimirea și bucuria muzicienilor și a publicului meloman din în capitalele europene. Observăm că în scrisoarea trimisă lui Mihail Ippolitov Ivanov, George Enescu nu intra în amănunte privind impactul acestui eveniment, mulțumindu-se să puncteze că el, George Enescu,  s-a aflat printre primii violoniști care au interpretat noua capodoperă mozartiană. Desigur, ”povestea” acestei descoperiri era deosebit de interesantă și ea nu putea fi spusă în cuprinsul unei simple scrisori consacrată unui program de concert. Ea se afla spusă, pe larg, în comentarii apărute în capitalele europene încă în anul descoperirii, în programele sau cronicile de concert, fiind astfel accesibilă celor mai largi cercuri ale iubitorilor de muzică. Poate aceste cronici vor fi ajuns și în cele două metropole țariste, la Petersburg și Moscova? N-avem știre întrucât autorii cronicilor muzicale apărute la Petersburg și Moscova cu ocazia concertelor date de George Enescu, unde acest concert a fost prezentat în primă audiție de către muzicianul român, nu fac niciun fel de  referire la faptul că ei (autorii acestor cronici) ar fi fost la curent cu această descoperire și că erau încântați de faptul că iată, un tânăr muzician de înaltă clasă le oferea prilejul să asculte, pentru prima dată, la ei acasă, pe un podium de concert, această nouă capodoperă a magicianului de la Salzburg. Vom rememora noi, ceea ce cronicarii muzicali din cele două metropole țariste nu vor fi știut la ora întâlnirii lor cu muzicianul român sau, dacă da, au tăcut mâlc, eludând în cronicile lor orice referire la descoperirea acestei capodopere mozartiene. Oricum ar fi fost – nici prima nici a doua ipostază –  nu era în avantajul lor. În fine!

DUPĂ 130 DE ANI

Istoricul descoperirii acestei lucrări a fost pe larg povestit în spațiul muzical european.  În decembrie 1907, într-un program al Concertelor Colonne de la Theatre du Chatelet era rememorat acest istoric. Aflăm astfel că ”povestea” acestui concert era ”ca un basm” ce amintea de ”Frumoasa din pădurea adormită”, că această capodoperă mozartiană vedea lumina zilei după ”un somn de 130 de ani”, că  partitura trecuse prin mâinile multor colecționari fiind taxată ca un manuscris anonim, că ea nu fusese niciodată menționată în faimosul Catalog Kochel și că nici chiar compozitorul nu o menționase vreodată în corespondența sa. Din același program al Concertelor Colonne din 1 decembrie 1907 mai aflăm și faptul că această capodoperă mozartiană a fost descoperită în urma curiozității și ambiției unui violonist celebru, Julien Sauzay, care a descifrat-o și a cântat-o cu un deosebit farmec fără să știe că partitura fusese compusă de magicianul de la Salzburg. El a dorit chiar, ca acest manuscris să nu fie dat publicității, dorind să-l păstreze ca pe un ”ceva”  inedit și secret care să fie accesibil doar pentru el și prietenii săi. Capriciosul instrumentist a admis în cele din urmă ca notația tematică a lucrării să fie consemnată într-o nouă ediție a celebrului Catalog Kochel. Apariția acestei noi ediții a celebrului Catalog a permis lui Albert Kopfermann, un celebru restaurator și conservator al Bibliotecii regale din Berlin, să confrunte ”noutatea” din Catalog cu copia unui Concert de Mozart aflat în patrimoniul Bibliotecii regale berlineze. El a recunoscut ”temele” menționate în noua ediție a Catalogului Kochel și astfel a putut fi constatată autenticitatea partiturii ca fiind o creație inedită a magicianului de la Salzburg. ”Acest concert – se menționează în programul Concertelor Colonne din 1 decembrie 1907 – este al 7- lea scris  de Mozart”. Este ”și cel din urmă și, din anumite puncte de vedere, cel mai important, căci el este de mare virtuozitate”. Acest concert – se menționează în același text – ”a fost compus la Salzburg în 1777”. Deoarece autorii acestei descoperiri n-au avut la îndemână decât copii ale manuscrisului mozartian, autorul textului din programul Concertelor Colonne din 1 decembrie 1907 lansa un apel seducător colecționarilor de autografe mozartiene, precizând că ”la prețul la care se vând astăzi autografele lui Mozart, deținătorul manuscrisului ar putea să-și achiziționeze în schimb o vilă la țară și să se îmbogățească cu toți banii pe care bietul Mozart nu i-a câștigat niciodată”. (vezi pe larg, Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară., pp. 69 – 70) . Concertul a fost executat în primă audiție la Dresda, în 4 noiembrie 1907, apoi la Leipzig și Berlin și în același an, la 1 decembrie 1907, la Paris, în cadrul Concertelor Colonne, interpretat, în primă audiție pe un podium de concert francez, de către tânărul muzician român, George Enescu. 

ENESCU – SCRIE CADENȚA

După cum se vede, George Enescu  s-a înscris imediat în rândurile muzicienilor interesați de interpretarea noii creații mozartiene și lansarea ei în spațiul muzical parizian. Cu atât mai mult cu cât exegeții operei mozartiene apreciau  acest concert ca fiind o lucrare de înaltă virtuozitate. Muzicianul român l-a studiat și, mai mult decât atât, a realizat ”cadența”  în care trebuia să fie cântat pentru a pune în valoare frumusețea acestei noi muzici izvorâtă din geniul muzicianului de la Salzburg. La sfârșitul anului 1907, după o activitate intensă de studiu, el era gata să-l prezinte elitelor muzicale, publicului meloman parizian. În 30 decembrie 1907 scria mamei sale: ”Mâine cânt concertul de Mozart la Colonne”.Tânărul muzician nu va fi fost scutit de emoții. Pentru acest eveniment el își impusese o dimineață de ”repaus complect” și ”dejun la mine acasă”. Interpretarea dată de muzicianul român noii capodopere mozartiene a fost deosebit de apreciată de cronicarii muzicali de la Paris, inclusiv de către cei de la București. Preluând o cronică apărută în ziarul parizian ”Echos”, ziarul ”L”Independance Roumaine” ce apărea la București scria în numărul său din 8 decembrie 1907:  ”Excelentul artist român George Enescu a obținut Duminica trecută la Teatrul Chatelet din Paris, un imens succes”. În cronica pariziană preluată și la București, se sublinia că lansarea în spațiul muzical parizian a Concertului mozartian era un ”adevărat eveniment artistic”, că această lucrare era pentru publicul parizian o lucrare cu totul nouă, întrucât ea nu mai fusese ”niciodată auzită în Franța”. Autorul releva pe scurt povestea descoperirii capodoperei mozartiene, oprindu-se cu atenție asupra interpretării pe care o dăduse acestei lucrări tânărul muzician român. ”Tânărul virtuoz român – scria cronicarul francez – a interpretat acest al 7-lea concert (de Mozart – n. ns.) cu siguranță și un brio admirabil provocând un adevărat entuziasm în asistență”. Iar cronicarul de la București adăuga: ”Vigurosul talent al Dlui Enescu se afirmă pe zi ce trece și asigură compatriotului nostru un prim loc în lumea artistică pariziană”.

OBȚINE ELOGII

Relevând impresionanta poveste a descoperirii capodoperei mozartiene cronicarul muzical  de la București sublinia receptivitatea muzicienilor față de ea, rapiditatea cu care ea intrase în programele de concert de la Dresda, Leipzig și Berlin. El  preciza că în Franța George Enescu  ”a fost primul interpret al acestei lucrări, cu totul nouă pentru muzicienii contimporani”. (ibidem, Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. p. 70 –71). Despre noul concert mozartian prezentat la Concertele Colonne din 1 decembrie 1907 cât și despre interpretul său, George Enescu, scria și criticul muzical J. Jemin în cronica sa publicată în ziarul francez, ”Le Menestrel”, din 7 decembrie 1907. Cronicarul de la ”Le Menestrel” nu punea la îndoială paternitatea lucrării.  ”Lucrarea – scria Dl. J. Jemin – este fermecătoare în prima parte și în final, și într adevăr, minunată în Andante, care ar ajunge să risipească orice îndoială, dacă ar mai exista, în ceea ce privește paternitatea autorului”. Despre interpretarea lui George Enescu – cronicarul muzical de la ”Le Menestrel”- preciza că tânărul muzician român obținuse un imens succes și că publicul nu s-a putut calma nici după cele ”cinci rechemări pe podium”. Dl. J. Jemin își cerea iertare  pentru opiniile pe care domnia sa le avea cu privire la  interpretarea pe care muzicianul român o dăduse capodoperei mozartiene. ”Tânărul și strălucitorul artist – scria Dl. J. Jemin – care este nu numai un violonist de mare clasă dar și un pianist îndemânatec și un compozitor de viitor, îmi va ierta poate că  scriu în aceste pagini că execuția sa a concertului de Mozart ar fi câștigat dacă ar fi fost mai sobră și de un stil mai rafinat”. Cronicarul de la ”Le Menestrel” considera, însă, că ”era o probă de personalitate să interpretezi pe Mozart într-un fel impersonal, vreau să zic, lăsând autorului toată naiva și adorabila sa grație”. Din aceste cuvinte se subînțelegea că în interpretarea concertului mozartian, George Enescu nu ținuse să-și impună, musai, concepția sa interpretativă, valențele sale de virtuoz al viorii, ci adoptase o interpretare ”impersonală”, lăsând să se vadă valoarea compozitorului, în ”toată naiva și adorabila sa grație”, cum precizase cu subtilitate Dl. J. Jemin.

UN TEST PENTRU RUSIA

Astfel, încă din 1907, la puțin timp după lansarea în spațiul muzical european a noii capodopere mozartiene, palmaresul violonistic al muzicianului român se îmbogățise cu încă o lucrare de mare virtuozitate: Concertul Nr. VII, pentru vioară și orchestră, în re major, de Mozart. Noua capodoperă mozartiană  avea să fie interpretată de George Enescu în mod constant în concertele pe care le va susține ulterior în marile capitale muzicale europene: în 7 februarie 1908 la sala Gaveau, sub conducerea lui Eduard Colonne, în 12 martie 1908 la Monte Carlo, în 22 martie 1908 la Accademia Santa Caecilia din Roma, în 3 august 1908 la Sinaia cu Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice, dirijată de Dimitrie Dinicu. În anul următor,1909, capodopera mozartiană se va afla constant în repertoriul tânărului muzician român. La 2 aprilie 1909, în cadrul unui concert organizat de ”Asociația artiștilor muzicieni” el va interpreta la Dunkerque, Concertul Nr. VII, în re major de W.A. Mozart. (vezi pe larg, Colette Axente, Ileana Rațiu, ibid. op. cit, p. 74, 75, 78, 89). Cronicile muzicale privind interpretarea pe care George Enescu o dădea capodoperei mozartiene erau elogioase, ele punând în evidență măiestria violonistului, inteligența concepției interpretative a artistului. Era, deci,  normal, ca muzicianul român să-și dorească să cânte acest concert și în fața elitelor muzicale și a publicului meloman de la Petersburg și Moscova. Cu atât mai mult cu cât, după știința sa, în cele două metropole țariste Concertul Nr. VII pentru vioară și orchestră de Mozart, nu fusese ascultat niciodată până atunci. El nu avea niciun fel de îndoieli privind receptivitatea elitelor ruse față de această noutate și, desigur și față de interpretarea sa, verificată în concertele de până atunci și confirmată de criticii muzicali europeni. În consecință el considera că cea mai bună ocazie de a-și arăta valoarea interpretativă, de a se face cunoscut elitelor muzicale ruse și ca violonist era aceea de a cânta la Petersburg și Moscova, Concertul nou descoperit al magicianului de la Salzburg. Drept care comunica această dorință lui  Mihail Ippolitov Ivanov, scriind acea scrisoare pe care v-am prezentat-o integral mai sus.

Cum a decurs prima întâlnire a lui George Enescu cu elitele muzicale ruse, cu publicul meloman al celor două capitale țariste? Cum a fost apreciat muzicianul român de către temuții cronicari de la Petersburg și  Moscova? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (10) Mesagerul

în 1909,  George Enescu își conturase, deja, strategia privind turneul său în Rusia. El dorea ca primul său turneu în Rusia să constituie MOMENTUL OPORTUN ca muzicienii, publicul meloman și criticii muzicali să cunoască nu numai pe violonistul, PE DIRIJORUL CI ȘI PE compozitorul George Enescu! DACĂ INTERPRETUL, VIRTUOZUL, PUTEA FI CUNOSCUT DOAR CÂND AVEA SĂ SE AFLE PE PODIUMUL DE CONCERT, DOAR CÂND AVEA SĂ FIE FACE-TO-FACE CU PUBLICUL – EI BINE, COMPOZITORUL PUTEA FI CUNOSCUT CU ANTICIPAȚIE. CUM? MIJLOCUL CEL MAI SIGUR ERA ACELA DE A TRIMITE ÎN RUSIA PARTITURILE UNOR LUCRĂRI ALE SALE! DAR CUM? CINE SĂ LE DUCĂ? CINE SĂ FIE MESAGERUL SĂU? ÎN LUMEA MUZICALĂ A PARISULUI ERA GREU DE GĂSIT UN MESAGER PENTRU…RUSIA. PENTRU CĂ RUSIA ÎNSEMNA UN DRUM LUNG CU TRENUL, ZILE ÎN ȘIR, NESIGURANȚA ȘI SURPRIZELE CE PUTEAU APĂREA DIN NESFÂRȘITELE STEPE RUSE! ERA GREU SĂ AJUNGI ÎN RUSIA, LA PETERSBURG SAU MOSCOVA! ȘI TOTUȘI, ACEL ”MESAGER” A FOST GĂSIT. MAI REPEDE ȘI MAI SIGUR DECÂT ÎȘI ÎNCHIPUISE MUZICIANUL ROMÂN! CITIȚI.

MESAGERUL

Ocazia s-a ivit cu prilejul plecării în Rusia a lui Jean Altchewsky, prietenul și colaboratorul său. Deși stabilit la Paris – unde își desăvârșise studiile și unde se afirmase ca artist liric, fiind deja angajat la Grand Opera, Jean Altchewsky nu se rupsese de viața muzicală din Rusia. El era bine cunoscut și apreciat pentru performanțele sale artistice din Europa și era primit cu brațele deschise și acasă, în Rusia. Inclusiv în cercurile muzicale ruse. De aceea, făcea des turnee în Rusia și nu-și refuza niciodată prilejul de a-și vedea locurile natale. Purta în el dorul de Rusia! De stepele ei cu ierburi înalte, de izbele sărace, de mujicii și hazaicele din sate și, mai ales de muzica pe care o cântau. Jean Altchewsky era rusul-european, era artistul care prin intermediul muzicii, devenise prietenul și colaboratorul lui George Enescu. Cu el, muzicianul român prezentase, în premieră absolută, în ziua de 19 decembrie 1908, ciclul de lieduri ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot”. Succesul de la prima audiție fusese deosebit așa încât cele ”Șapte cântece” au fost cântate din nou de către cei doi artiști, în 30 decembrie 1908 în Saloanele ziarului ”Le Figaro”. Datorită succesului obținut, acest ciclu avea să fie programat și în anul următor, 1909, în aceeași formulă concertistică: Jean Altchewski – tenor și George Enescu, la pian. Conform acestui program cei doi artiști aveau să se întâlnească din nou, în ziua de 7 mai 1909. În acea zi George Enescu avea programat un recital de Sonate – el la vioară și Alfredo Casella la pian. În partea a doua a recitalului era programată interpretarea celor Șapte cântece pe versuri de Clement Marot împreună cu tenorul Jean Altchewsky. Dar în ziua concertului George Enescu a aflat că partea a doua a programului a fost schimbată. Întrucât era vorba de o compoziție proprie muzicianul român va fi fost neplăcut surprins. Și, în același timp, curios. De ce nu venise Jean Altchewsky să-și onoreze programul? Era bolnav? Ar fi știut deoarece aveau o colaborare foarte corectă, bazată pe un sentiment reciproc de prietenie și respect. A aflat repede. Tenorul rus pleca într-un turneu în Rusia! Odată depășit momentul de surpriză muzicianul român va fi înțeles că aceasta era o ocazie potrivită pentru a trimite muzicienilor ruși partiturile unor lucrări ale sale, pentru a pune în evidență una dintre valențele sale artistice: creația componistică. Iar Jean Altchewsky, colaboratorul și prietenul său și al altor muzicieni români, precum Constantin Stroescu, despre care am relatat într-un episod anterior, putea fi un bun mesager în această privință. O întrebare se va fi înfipt în mintea muzicianului român. Când pleca Altchewsky? Și răspunsul a venit prompt: mâine, sau imediat după…Ce ar fi putut trimite el în Rusia din creațiile sale de până atunci? Desigur, pe cele mai noi! Așa încât muzicianul român a decis: Simfonia în mi bemol a cărei primă audiție avusese loc de curând chiar sub conducerea sa și ultima sa compoziție de succes pe care o lansase:  ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot”.

O SCRISOARE URGENTĂ

Dar, dacă ”mesagerul” exista, era sigur și pleca repede, partiturile – nu erau disponibile. Ele se aflau în regim de exclusivitate în patrimoniul Casei de editură ”Enoch”. Pentru obținerea lor era necesară o solicitare expresă a autorului dar și obținerea acordului editorului. Și, mai ales, a bunăvoinței lui întrucât muzicianul român solicita editorului său nu numai partiturile de orchestră ci și o mică reducere a prețului acestora. Interesat de promovarea creațiilor sale componistice în spațiul muzical al Rusiei, George Enescu n-a stat pe gânduri și a trimis editorului său o scrisoare în care avansa doleanțele sale. Iată scrisoarea: ”Dragă prietene – scria George Enescu editorului său – Altchewsky plecând mâine, sau în fine foarte curând în Rusia, ar dori o partitură de orchestră a Simfoniei mele în mi bemol care ar putea să-i fie oferită în mod gratuit pentru ca să o arate dirijorilor pe care-i va întâlni în timpul turneului său. În plus ar dori să cumpere și vreo douăzeci de exemplare de Marot (subl. aut.) (Șapte cântece pe versuri de Clement Marot –n. ns.) pentru a le distribui acolo. Ați putea să-i faceți o bună reducere, nu-i așa? Va veni mâine la prima oră la mine pentru a lua totul – ați fi deci extrem de drăguț să dați pachetul Drei  Julienne care vă aduce această scrisoare? Cu scuze că nu pot veni chiar eu la birou, dar sunt nevoit să mă duc să scârțâi la meseria mea. Cu afecțiune, George Enescu”. (George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală, București  2015,  Vol. III, p. 97) .

GRAȚIOSUL CURIER

După cum este lesne de observat, scrisoarea nu era trimisă prin poștă ci prin curier, curierul fiind Domnișoara Julienne (se pare menajera sa), ceea ce indica o anumită urgență. Urgența era și mai mare deoarece partiturile, adică ”pachetul”, trebuia dat pe loc grațiosului curier, Domnișoara Julienne. Iar acest ”pachet” pleca spre Rusia repede, a doua zi, întrucât, chiar ”la prima oră” mesagerul, adică Jean Altchewsky, sosea să-l ridice. Era, într-adevăr, nevoie  de multă bunăvoință ca să rezolvi o asemenea cerere – pe loc! George Enescu recurgea la bunăvoința editorului său nu numai pentru îndeplinirea cu urgență a cererii sale dar și pentru ca partiturile solicitate să se bucure de o reducere, ba chiar de gratuitate. El cerea – cu politețea sa inegalabilă – ca partitura pentru orchestră a Simfoniei în mi bemol să fie oferită gratuit iar pentru cele douăzeci de exemplare ale partiturii celor ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot” , dl. Enoch să facă ”o bună reducere”. Deși scrisoarea nu era datată fiind trimisă direct, prin curier, credem că acest  demers al muzicianului român pe lângă editorul său va fi avut loc la începutul lunii mai 1909, imediat după ce programul concertului din 7 mai 1909, când Jean Altchewsky trebuia să cânte împreună cu George Enescu cele ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot” a fost anulat pe neașteptate. Deci, George Enescu trimitea partiturile de orchestră ale unor lucrări ale sale, cele mai noi, precum Simfonia în mi bemol și cele Șapte cântece  pe versuri de Clement Marot, cu câteva luni bune înaintea turneului său din toamnă. Era deci, suficient timp – va fi considerat muzicianul român – ca aceste lucrări componistice de ultimă oră să fie cunoscute de muzicienii ruși, să intre în agenda acestora, iar el, oaspetele, să fie cunoscut și prin această latură a sa: aceea de compozitor.

SILOTI CERE RAPSODIILE

Dar, preocuparea lui George Enescu pentru cunoașterea sa în spațiul muzical rus în calitatea sa de compozitor nu s-a încheiat aici. Un nou demers a făcut George Enescu la începutul lunii august 1909. Aflat la Castelul Peleș din Sinaia într-o mică vacanță, așa cum obișnuia, el se adresa din nou editorului său, Georges Enoch, cu scopul precis ca acesta să trimită în Rusia partiturile de orchestră ale celor două Rapsodii ale sale, Rapsodia I-a și a II-a. El ținea foarte mult ca partiturile acestor lucrări să ajungă la Petersburg și Moscova, întrucât, după cum știa, ele nu fuseseră niciodată cântate în sălile de concert ale Rusiei. Turneul său în Rusia constituia, astfel, o bună ocazie ca aceste lucrări ale sale care erau aproape nelipsite din sălile de concert ale marilor capitale europene, Paris, Berlin, Viena și București, să fie cunoscute și la Moscova și Petersburg. Prezența sa în aceste două mari centre muzicale i-ar fi dat prilejul muzicianului român ca aceste lucrări să fie cântate chiar sub conducerea sa ceea ce ar fi asigurat succesul deplin al primei lor audiții în spațiul muzical rus. Dar, în momentul când trimitea această scrisoare partiturile de orchestră ale celor două lucrări se aflau pe masa unor corectori, fapt care pentru muzicianul român constituia o grijă în plus! Căci experiențele sale cu ”corectorii” erau numeroase și nu întotdeauna fericite. Acum, ei trebuiau, cumva, impulsionați, pentru că partiturile trebuiau trimise urgent la Petersburg. 

CU RADIERA

În această perspectivă, preocupat de acuratețea partiturilor de orchestră, George Enescu se adresa editorului său, solicitându-i astfel, colaborarea. Pe lângă indicațiile foarte aplicate privind corectura partiturilor de orchestră pentru cele două Rapsodii ale sale, George Enescu nu ezita să observe că unele corecturi făcute pe manuscrisul său erau cu totul improprii, oarecum scandaloase pentru exigențele și stilul său de lucru. Corecturile (corecțiunile – cum le numea domnia sa) fuseseră făcute cu…cerneală roșie! ”Ce nenorocit de corector ai – se plângea el editorului său, Georges Enoch – ”m-a tras cu corecții (corecturi – n. ns.) stupide, de cerneală roșie care nu pot fi schimbate!” El reamintea ”metoda sa de lucru” care nu dădea greș și pe care n-a părăsit-o niciodată: guma și creionul!  ”Cel puțin, eu cu creionul meu, dacă greșesc, șterg cu radiera”. Muzicianul român era sigur că acest corector care ”trăgea” corecturile ”cu cerneală roșie” nu era ”Domnul Riss” al cărui scris și inteligență le cunoștea! Acuratețea ”partițiunilor” (adică a partiturilor de orchestră) constituia, desigur, o sursă de stres pentru tânărul muzician aflat în febra pregătirii unui turneu pe un tărâm necunoscut: Rusia. Încă un motiv de stres era urgența cu care aceste corecturi trebuiau făcute întrucât partiturile celor două Rapsodii ale sale trebuiau să ajungă cât mai repede la Petersburg. ”Acum, dragă – se adresa George Enescu editorului său – o întrebare importantă: crezi că putem avea aceste Rapsodii corectate și tipărite în jurul datei de 10 octombrie?” Muzicianul român cerea editorului său ca în jurul acestei date să trimită o copie contra cost dlui Alexander Siloti, la Petersburg, întrucât acesta avea nevoie de ele ”în jurul datei de 15 octombrie”. În plus, partiturile de orchestră cu ultimele corecturi îi erau necesare și domniei sale deoarece înaintea turneului dorea să asculte ”tot materialul pentru orchestră completă” și aceasta pentru că, acolo în Rusia, el avea să prezinte în primă audiție aceste două lucrări ale sale. În consecință, în stilul său caracteristic, politicos dar ferm, îl presa pe editorul său, adresându-i o întrebare: ”Pot să aud tot materialul pentru orchestră completă din cele două Rapsodii?” Și în același stil politicos, formula o soluție imperativă: ” Încercați să obțineți (de la corectori – n. ns) ceea ce aveți deja și răspundeți-mi rapid pe acest subiect. Cu prietenia mea afectuoasă și sinceră, Georges Enesco” (vezi pe larg, George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, loc. cit. Vol. III, pp. 94-95)

RAPSODIILE – LA PETERSBURG

Pentru George Enescu trimiterea la Petersburg a partiturilor pentru orchestră ale celor două Rapsodii Române era deosebit de importantă. Aceste lucrări nu mai erau oferite gratuit, precum Simfonia în mi bemol, trimisă în primăvară prin intermediul lui Jean Altchewsky, sau cu prețuri mai mici, cu o reducere a costurilor editoriale, cum solicitase el pentru partiturile celor Șapte cântece pe versuri de Clement Marot. Partiturile pentru Rapsodiile Române erau solicitate ”contra cost” de către Alexander Siloti, organizatorul turneului său din Rusia. Și astfel, ele aveau să rămână în patrimoniul orchestrei petersburgheze, ceea ce asigura pentru viitor o bună promovare a lor în spațiul muzical rus. Aceasta era pentru George Enescu compozitorul – o perspectivă încurajatoare. Iată, astfel se creau premisele ca Rapsodiile sale să fie ascultate și în viitor – nu numai cu ocazia turneului său. Din activitatea sa de până  atunci ca dirijor George Enescu învățase regula de aur a unui succes: contribuția orchestrei, capacitatea ei de a înțelege mesajul lucrării și al dirijorului, de a ”respira” odată cu el! Iar această comunicare nu putea fi obținută ”peste noapte”, ”cum ai bate din palme” ci în urma unui studiu atent atât din partea dirijorului cât și a instrumentiștilor din orchestră. Solicitând ”contra cost” partiturile de orchestră pentru cele două Rapsodii enesciene era limpede că Alexander Siloti  dorea ca în patrimoniul orchestrei petersburgheze pe care o conducea să intre și aceste lucrări enesciene. Astfel muzicienii ruși aveau posibilitatea să cunoască aceste lucrări, să le studieze cu atenție și să le cânte. Aceasta era calea pentru ca  cele două Rapsodii enesciene să-și găsească loc și în alte concerte nu numai cu ocazia turneului său în cadrul ”Concertelor Siloti”. Desigur, muzicianul  Alexander Siloti va fi cunoscut succesul obținut pe mapamond de Rapsodiile enesciene. Peste tot unde fuseseră cântate Rapsodiile enesciene fuseseră un punct de atracție pentru marele public. De ce ar fi fost altfel la Petersburg? De ce n-ar fi fost ele programate – mai des – și la Petersburg și Moscova? Aceasta va fi fost logica în virtutea căreia muzicianul rus solicita ”contra cost” partiturile de orchestră ale Rapsodiilor Române. Iar George Enescu înțelesese gândul muzicianului rus și îl sprijinea. În 7 august 1907, cu aproape două luni înaintea plecării sale în Rusia, el solicita editorului său, dl. Georges Enoch, aceste partituri cu precizarea expresă a urgenței cu care trebuiau trimise la Petersburg, distinsului muzician Alexander Siloti.

CERTITUDINEA SUCCESULUI

Pentru pregătirea turneului său din Rusia George Enescu avusese ca prim obiectiv cunoașterea sa ca și compozitor. Presupunând că muzicienii ruși, de obicei interesați de evenimentele din spațiul muzical european, vor fi fost la curent cu  lucrările sale componistice de succes lansate până atunci el  trimisese la Petersburg  partiturile pentru orchestră ale unor lucrări mai noi din creația sa, precum Simfonia în mi bemol și cele ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot”. În virtutea aceluiași obiectiv, al cunoașterii calității sale de compozitor, George Enescu va fi inclus în programul turneului său din Rusia și cele  două compoziții ale sale: Rapsodiile Române. Erau două lucrări care fuseseră bine primite chiar din prima clipă a lansării lor în spațiul public muzical din România și din Europa. Asupra succesului lor de public nu avusese niciodată, nicăieri, indiferent unde ar fi fost cântate, niciun fel de surprize!  Ori de câte ori au fost cântate, indiferent dacă asta se întâmpla la Paris, Roma, Berlin, Viena sau București, succesul era absolut. De ce ar fi fost altfel în Rusia? Prin urmare George Enescu avea, nu speranța, ci certitudinea că și în Rusia Rapsodiile Române aveau să se bucure de succesul obținut pretutindeni. Din nefericire nu a fost așa! Veți vedea! Dar să nu anticipăm.

Pe cât de interesat era George Enescu pentru cunoașterea sa în spațiul muzical rus ca și compozitor, pe atât era de interesat de cunoașterea sa ca interpret, ca virtuoz al viorii. Iar aceasta avea să se vadă foarte bine în programul pe care tânărul muzician român îl propunea managerilor turneului său. Ce propunea George Enescu celor doi manageri și dirijori  ai turneului său, Alexander Siloti la Petersburg și Mihail  Ippolitov Ivanov la Moscova? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (9) ”Siloti Concerts”

Participarea la manifestările muzicale din cadrul acelui original și semnificativ ”Russian Season” DE LA PARIS, a  fost pentru George Enescu prilejul unor contacte directe CU MUZICIENI RUȘI. SE VA FI născut – ATUNCI – ideea unui turneu în Rusia? Muzicianul român avea toate ”datele” necesare pentru participarea sa la cel mai sofisticat eveniment muzical al capitalei Țariste: ”Concertele Siloti”. CĂCI ”CONCERTELE SILOTI” SE BUCURAU DE INTELIGENȚA MANAGERIALĂ A UNUI MUZICIAN DE MARCĂ ȘI DOBÂNDISERĂ UN MARE PRESTIGIU ÎN SPAȚIUL MUZICAL RUS – ȘI NU NUMAI. PRIN ”CONCERTELE SILOTI” MUZCIENII EUROPENI CUCEREAU RUSIA! ÎN ACELAȘ TIMP O INVITAȚIE LA CONCERTELE SILOTI – ERA PENTRU ORICE MUZICIAN – RUS, ORI EUROPEAN – O NOUĂ CONFIRMARE A VALORII SALE ARTISTICE.

PRIMUL PAS

Așadar, în mai 1907 cu ocazia vizitei ”greilor” (în viață) ai creației muzicale ruse la Paris George Enescu a avut ocazia să fie face-to-face cu unele dintre personalitățile vieții muzicale ale Rusiei țariste. El a fost invitat la marea recepție de la Salle Pleyel oferită oaspeților de către Camille Saint-Saens, a participat la acea memorabilă ”poză de familie” făcută de către participanți și a doua zi după recepția din 27 mai 1907 a susținut, ca violonist, un concert-matineu de binefacere pentru Casa Artelor împreună cu unul dintre oaspeții ruși sosiți la Paris, Serghei Kuusevitzki. Primul pas al unor contacte directe fusese deja făcut. Dar un turneu în Rusia, o întâlnire directă cu publicul rus și cu criticii muzicali ruși avea să aibă loc abia peste doi ani, în toamna anului 1909. Ne întrebăm dacă acest turneu va fi avut la bază o invitație verbală – ori scrisă? A cui  va fi  fost inițiativa? A ”părții ruse”? Sau a ”părții române”? Nu avem niciun document care să ateste vreo formă sau alta! Exegeții vieții și operei marelui muzician român care s-au aplecat asupra derulării turneului lui George Enescu din octombrie 1909 în Rusia nu dau în această direcție niciun indiciu documentar. Cu siguranță el va fi fiind în Arhivele ruse  sau se va fi rătăcit prin corespondența vastă pe care George Enescu o purta în acei ani. Este posibil ca, în 1907, la întoarcerea ”acasă”, în Rusia, această invitație să fi fost sugerată de către vreunul dintre ”greii” cu care George Enescu se întâlnise la Paris la acea recepție impozantă de la Salle Pleyel. După cum, este posibil ca această invitație să fi fost făcută lui George Enescu direct de către Alexander Siloti, una  dintre personalitățile muzicale marcante ale Petersburgului și managerul ”Concertelor Siloti” – celebre în spațiul rus cât și în spațiul european.

CINE ERA SILOTI?

Alexander Siloti, muzician rus, fondatorul Concertelor Siloti

Cine era Alexander Siloti și ce rol a avut el în organizarea primului turneu al lui George Enescu în Rusia, cel din octombrie 1909? Alexander Siloti (sau Zilotti – în transcrierea unor autori interesați de biografia sa) era una dintre marile personalități muzicale ale Rusiei țariste din perioada țarului Nicolae al II-lea (cel care, ca urmare a revoluției bolșevice din 1917-1918, avea să fie ultimul țar al Rusiei). Alexander Siloti fusese un student strălucit al Conservatorului din Moscova (1871 – 1875) și elevul unor mari profesori precum Nicolai Zverev, Nicolai Rubinștein (fratele unui alt muzician și profesor celebru, Anton Rubinstein), Serghei Taneev, Nicolai Hubert și al marelui compozitor rus, Piotr Ilici Ceaikovski. În 1881, la finalul studiilor sale muzicale la Conservatorul din Moscova a primit Medalia de Aur acordată de secțiunea de pian a Conservatorului moscovit. Deși foarte tânăr, după absolvirea Conservatorului va fi profesor la înalta școală muzicală rusă (1888 – 1891). La fel ca alți absolvenți meritorii ai învățământului muzical rus a făcut studii de perfecționare în Europa. În 1891 părăsește funcția de profesor la Conservatorul moscovit și pleacă în Europa. Se stabilește în Germania, la Weimar, unde are șansa unor studii de specializare cu marele muzician maghiar, Franz Liszt. Debutul său pianistic a avut loc în 19 noiembrie 1893. Aproape 8 ani (1892 -1900)  trăiește în Europa împreună cu soția sa, ea însăși pianistă, Vera Tretyakova (fiica marelui colecționar de artă, Tretyakov, organizatorul și finanțatorul unui muzeu de artă ce face și acum faima valorilor artistice și turistice ale Moscovei) și copii săi – mici. În Europa Alexander Siloti desfășoară o intensă activitate concertistică. Apoi, în anul 1898, face primul turneu în America și cântă pe marile scene muzicale din New York, Boston, Cincinnati, Chicago. Sunt numeroase, de asemenea, turneele sale în marile centre muzicale europene. Dar, deși avea deschise toate căile spre o carieră internațională, Alexander Siloti se întoarce, totuși, în Rusia, țara sa natală unde va începe o carieră prodigioasă de profesor, dirijor și pianist concertist. Concomitent cu activitatea sa artistică, Alexander Siloti începe să se ocupe de editarea operei componistice a marelui compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski, primele lucrări fiind cele două concerte pentru pian. În 1901, ca dirijor, lansează în premieră mondială, Concertul Nr. 2 pentru pian, scris de marele compozitor rus Serghei Rahmaninov, după ieșirea acestuia din depresia cauzată de primirea nefavorabilă de către criticii muzicali ai vremii a uneia dintre lucrările sale componistice apreciate ulterior ca fiind o capodoperă muzicală, Simfonia Nr. 1. În anul 1901 Alexander Siloti devine pentru trei ani (1901 – 1903) Directorul Filarmonicii din Moscova. După trei ani de activitate în fruntea acestei prestigioase instituții muzicale moscovite Alexander Siloti se mută la Petersburg. 

ELITELE EUROPENE – LA PETERSBURG

Alexander Siloti cu marele pianist Franz Liszt, profesorul său

Prin studiile sale de perfecționare cu Franz Liszt, prin turneele întreprinse în Europa și America, Alexander Siloti devenise unul dintre cei mai activi promotori ai creației muzicale europene. Dar valorile creației muzicale ruse, clasice și contemporane, n-au fost niciodată uitate. Ele erau sădite adânc în ființa sa. Cum să aduci aceste valori în fața publicului meloman rus? Cum să conectezi viața muzicală a Rusiei cu aceea a Europei – și nu numai? Alexander Siloti a găsit o formulă extraordinară pentru a răspunde unei asemenea întrebări. El a pus bazele unei formule de promovare a creației muzicale ruse și europene, a compozitorilor clasici și moderni din Rusia cât și din Europa, a marilor artiști ai vremi – dirijori, soliști instrumentiști și artiști lirici – a cunoașterii, directe, de către publicul rus a unor mari personalități muzicale europene. Această formulă  s-a numit ”Siloti Concerts” – Concertele Siloti și ea a existat din 1903 până în 1917, adică până la revoluția bolșevică! Timp de 14 ani în fiecare toamnă, la Petersburg, stagiunea muzicală se deschidea cu Concertele Siloti. Marele pianist și dirijor care era Alexander Siloti era în același timp și un priceput și influent manager. Împreună cu muzicologul Alexander Ossovsky el asigura organizarea și finanțarea acestui eveniment muzical de anvergură. Cu ocazia Concertelor Siloti  publicul meloman din Petersburg  avea ocazia să asculte, uneori în primă audiție la Petersburg, muzica unor mari compozitori europeni – clasici și contemporani. La Petersburg a fost ascultată muzica unor mari compozitori contemporani europeni precum Isaac Albeniz, Claude Debussy, De Falla, Frederik Delius, Edward Elgar, Edvard Grieg, Jan Sibelius, Gustav Mahler, Maurice Ravel, Arnold  Schoenberg, Richard Strauss. Din programele Concertelor Siloti nu lipsea muzica  marilor compozitori clasici ruși precum Alexandr Borodin, Modest Mussorgski, Piotr Ilici  Ceaikovski, Mihail Glinka, Nicolai Rimski-Korsakov, Alexandr Scriabin. Concertele  Siloti  erau rampa de lansare a unor mari compozitori ruși contemporani precum Serghei Rahmaninov, Igor Stravinsky, Serghei Prokofiev. Mari muzicieni europeni – dirijori, interpreți și artiști lirici – s-au perindat pe podiumul de concert în timpul Concertelor Siloti. Publicul meloman din Petersburg  avea prilejul să asculte la el acasă, în Rusia, mari artiști europeni – dirijori, compozitori  și interpreți – precum Leopold Auer, Arthur Nikisch, Felix Weingartner, Felix Mottl, Pablo Casals, Josef Hofmann, Wilhelm Mengelberg, Carl Flesh, Eugen Yasye, Wanda Landowska,  Arnold  Schoenberg, Feodor Șaliapin și alții.  Concertele Siloti vor fi rampa de lansare mondială a unor mari compozitori ruși precum  Anton Arensky, Mily Balakirev, Alexander Glazunov, Felix Blumenfeld, Anatoly  Lyadov, Serghei Rahmaninov, Nikolai Rimski-Korsakov, Alexander Scriabin,  Igor Stravinski, Serghei Taneev, Alexander Tcherepnin, etc., etc., Serghei Diaghilev, celebrul impresar al nu mai puțin celebrelor Ballets Russes, a ascultat pentru prima dată muzica lui Igor Stravinski la Petersburg, în cadrul Concertelor Siloti. (Vezi pe larg, R. A. Mooser, ”The Siloti Concerts”, în ”The Russian Life of Aloys Mooser”, Edwin Mellen Press, Lewiston Queenso, Lampeter, 2008, pp. 149-172) . În această pleiadă de mari compozitori și interpreți s-a înscris și muzicianul român George Enescu. Turneul său  de la Petersburg din octombrie 1909 a fost integrat acestei manifestări de anvergură:  Concertele Siloti.

SUB BOLȘEVICI

Alexander Siloti și Serghei Rahmaninov doi mari muzicieni ruși care au ales exilul

În acest punct al prezentării Concertelor Siloti în cadrul cărora s-a desfășurat primul turneu în Rusia al lui George Enescu se cuvine să deschidem o scurtă paranteză. Deși au constituit o formulă de succes pentru promovarea în spațiul petersburghez a muzicii ruse și europene, a marilor personalități muzicale ruse și europene, Concertele Siloti și-au găsit sfârșitul odată cu căderea regimului țarist. După succesul revoluției bolșevice și instaurarea la putere a Partidului Comunist (bolșevic) Concertele Siloti au fost desființate. În 1918 Alexander Siloti a fost numit manager al celebrului teatru rus ”Mariinski” din Petersburg. Dar acesta a fost un episod de scurtă durată. Alexander Siloti  a cunoscut impactul strategiei politice bolșevice față de elitele intelectuale ale Rusiei Țariste. Teroriștii bolșevici au devastat locuința sa, au distrus și au confiscat documente, manuscrise, cărți de valoare, etc., etc., Celebrul muzician rus a fost aruncat în închisoare la ordinul lui Anatoli Lunacearski, primul Comisar al Poporului pentru Instrucția Publică, responsabil de sectorul educație și cultură. Alexander Siloti a fost una dintre personalitățile intrate în malaxorul nefastei strategii bolșevice față de elitele intelectuale ale Rusiei țariste.

ÎN EXIL

Ca și alți reprezentați ai vieții muzicale ruse – și nu numai – Alexander Siloti va lua drumul exilului. În 1919 el va părăsi Rusia bolșevică stabilindu-se mai întâi în Anglia, apoi definitiv în SUA, la New York. Aici va intra ca profesor la celebra ”Juilliard School” unde va desfășura o activitate didactică remarcabilă, din 1925 până în 1942. Pe tărâm american, Alexander Siloti va continua să se afirme – precum mulți conaționali ai săi – ca un muzician complex. Ca un demn elev al marelui pianist Franz Liszt el va susține numeroase recitaluri de pian de mare succes. În noiembrie 1930 susține un concert memorabil cu lucrări pentru pian de Liszt sub conducerea marelui dirijor Arturo Toscanini. Alexander Siloti  s-a impus în lumea muzicală americană ca un mare maestru al transcripțiilor și aranjamentelor pentru orchestră ale lucrărilor unor mari compozitori precum J.S. Bach, Beethoven, Liszt, Ceaikovski, Vivaldi. Titlurile lucrărilor sale în această direcție fiind de peste 200. Și-a sfârșit zilele pe pământ american, în 1945, departe de Rusia natală a cărei nostalgie n-a pierdut-o niciodată. Dar, în acel octombrie al anului 1909 toate aceste grozăvii nu puteau fi anticipate. Alexander Siloti, trăia din plin fervoarea pregătirii unei noi ediții a acelei formule ideale pentru promovarea muzicii – a muzicii clasice și moderne ruse și deopotrivă a muzicii clasice și moderne europene; a cunoașterii, de către publicul petersburghez a marilor personalități ale vieții muzicale ruse și europene: ”Siloti Concerts”. George Enescu va fi unul dintre protagoniștii acestei formule de succes pentru  promovarea muzicii!

ENESCU – VEDETA STAGIUNII

De bună seamă, George Enescu va fi fost la curent cu exigențele și faima Concertelor Siloti  așa încât un turneu  în Rusia va fi intrat pe agenda preocupărilor sale, poate, la puțin timp după ce se vor stins ecourile și emoțiile prilejuite de Concertele ruse de la Paris, de ecourile acelui exclusivist și megaloman ”Russian Season” care ținuse agenda vieții muzicale pariziene la sfârșit de sezon, de dialogurile directe purtate cu ”greii” muzicii ruse  la recepția de la Salle Pleyel  din 27 mai 1907. Sau, poate, mai târziu! Puține documente avem la dispoziție pentru a afla momentul când muzicianul român s-a decis să facă primul pas pe pământul Rusiei Țariste. Nu știm, când și ce  solicitări vor fi fost făcute dinspre partea rusă, cu ce variantă de program dorea Alexander Siloti să deschidă stagiunea muzicală de la Petersburg din toamna anului 1909. Nu știm cum imagina el ediția din acel an a Concertelor Siloti! Cu siguranță va fi dorit ca și în acea toamnă Concertele Siloti să aducă publicului meloman din capitala Rusiei țariste – un public aristocratic, pretențios și sofisticat –  noutățile de ultimă oră de pe scena muzicală europeană. Dar, prima noutate era aceea a sosirii la Petersburg a lui George Enescu – un muzician pe cât de tânăr pe atât de celebru în viața muzicală europeană. George Enescu avea în acel an – 28 de ani! Pentru un muzician cu performanțele sale artistice – interpretative și componistice – era cu adevărat foarte tânăr! În 1898, când marele dirijor Eduard Colonne a lansat prin concertul său Poema Română, surpriza, impresia, ecoul de presă au fost atât de puternice încât tânărul muzician român care avea atunci doar 17 ani, a fost revelația Parisului! Iar după acest eveniment succesele componistice și interpretative au curs în cascadă așa încât, în 1909, tânărul muzician român era bine integrat în viața muzicală a Parisului și nu numai. Iată de ce o întâlnire cu un asemenea muzician nu putea fi decât un eveniment rar, chiar și într-o capitală aristocratică și sofisticată, precum era  Petersburgul, reședința țarilor Rusiei și a high-life-ului rus!

George Enescu la Petersburg iată un punct de atracție pentru afișul debutului stagiunii muzicale petersburgheze! Aceasta  era noutatea absolută cu care se deschidea stagiunea muzicală  1909 –1910 a orașului de pe Neva! Iar Alexander Siloti nu avea nicio îndoială că având numele lui George Enescu pe afiș noua ediție a Concertelor Siloti avea să debuteze cu un succes! Nu mai puțin senzațional avea să fie și programul pe care acest tânăr compozitor și virtuoz al viorii și pianului avea să-l prezinte! Și acest fapt îi dădea celebrului muzician rus, Alexander Siloti, certitudinea că alegerea sa din acea toamnă avea să se bucure de aplauzele publicului și de interesul criticilor muzicali.

         Nu știm care vor fi fost solicitările lui Alexander Siloti avansate  lui George Enescu, întrucât documentele pregătirii acestui turneu de către partea rusă, ne lipsesc. Știm însă – atât cât ne permit cele câteva documente la care am avut acces –  cum și-a conceput muzicianul român  întâlnirea sa  cu publicul meloman din  Rusia. Citiți episodul următor.