PYNX – INFIDEL? (4) Nocturnă pe Mare

Maria Cantacuzino (Maruka) – tânără

În 12 septembrie 1914, din portul Marsilia, unde avea loc îmbarcarea familiei sale, inclusiv a iubitului său (de taină) George Enescu, distinsa prințesă moldavă își lua rămas bun de la Franța. Iar acest ”rămas bun” avea să dureze câțiva ani, datorită războiului care începuse, care cuprinsese cu o viteză năucitoare, aproape toate statele europene și care, prin intrarea unor state de pe alte continente, Japonia și Statele Unite ale Americii, căpătase o dimensiune mondială.

PE MARE – SUB CERUL ÎNSTELAT

Războiul era abia la început. Cine ar fi putut să prevadă cât avea să dureze? În 1914, România – nu intrase, încă, în război. Dar cu siguranță nu avea să rămână în afara lui. Timpul care se anunța era nesigur. Viitorul – era sumbru! Gânduri, gânduri rele, triste vor fi colindat mintea distinsei prințese moldave. Și dacă viitorul era nesigur și sumbru, n-ar fi fost mai bine să privească mai aproape la prezentul în care se afla? Ce-i oferea acest prezent? Iată, era această posibilitate (aproape nesperată) de a fi pe puntea unui mare vas maritim de croazieră. Era pe Mare – îndepărtându-se de teatrul de război. Era în drum spre casă. Și aceasta era o certitudine! După zilele lungi petrecute în Parisul marcat de război, în apartamentul acelui hotel din strada Chalgrin, acest fapt putea fi un motiv de bucurie. Acum se afla, oarecum la adăpost, cu întreaga ei suită, cu numeroasele valize bucșite cu fel și fel de lucruri, cu cei doi copii ai săi, cu personalul de serviciu fidel, cu soțul său. Constatase, încă odată că, în această perioadă tulbure, tensionată, prințul Mihail Cantacuzino (soțul său) se dovedise energic, tenace pentru obținerea unei soluții care să le asigure întoarcerea acasă, în condiții convenabile, plăcute, și, mai ales sigure. El se dovedise deosebit de flexibil și inteligent pentru îmblânzirea acelui domn, Andre Benac, influentul personaj francez – finanțist și om de afaceri – care devenise un ”om cheie” pentru asigurarea plecării lor spre România. Biletele obținute prin intermediul Dl-ui Andre Benac pentru îmbarcarea lor pe marele vas de croazieră francez, îi salvase de riscurile războiului, le asigurase, cumva, liniștea pe care o visau, liniștea de acasă.

APROAPE DE IUBITUL SĂU

George Enescu – tânăr

Distinsa prințesă mai avea un motiv să fie mulțumită. Poate chiar fericită? Pe acel vas – se îmbarcase și iubitul său, muzicianul român, George Enescu. Astfel, prin intermediul domnului Andre Benac, și tânărul muzician român era pus la adăpost de urgia războiului, și plasat într-un respiro, care-i permitea distinsei prințese să-l aibă în preajmă, să-l privească, să se bucure și să se mire, că iată, datorită unor împrejurări nefericite – declanșarea războiului în Europa, intrarea Franței în război – ea avea prilejul (altfel nesperat) de a fi aproape, foarte aproape, câteva zile și nopți, de iubitul său. Hm., hm., hm., Ce stranie era – pentru distinsa prințesă – calea pe care ajunsese să obțină această fericire! Poate, de aceea dorea să trăiască această fericire, plenar, cu toată ființa sa. Cu mintea și sufletul! Mai ales cu mintea! Căci ”mintea” distinsei prințese, imaginația sa, capacitatea sa de ”trăire” spirituală, în vis, erau nemărginite! În zilele care au urmat, până la Constantinopol, unde aveau să debarce și să ia apoi drumul spre România, distinsa doamnă s-a bucurat de farmecul unui voiaj pe Mare. Impresiile, bucuria trăită, le va consemna în Amintirile sale. Citiți: ”Timp splendid pe toată durata traversării. Mare, cer ireal de albastru, nopți înstelate în care aveai senzația că aspiri spațiul, că-ți potolești setea pe care o știai nesățioasă. Și viața își intra în drepturi, și elanurile reveneau cu putere, pe măsură ce ne îndepărtam de teatrul de război” (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 294.) Iar această stare de plenitudine creată de farmecul Mării, de cerul ireal de albastru, de nopțile înstelate, era potențată de prezența acolo, în imediata sa apropiere, a iubitului său, tânărul muzician român, George Enescu.

PORTRETUL DIN VIS

Deși căsătorită, deși femeie ”cu copii” și aflată acum într-o împrejurare inedită – declanșarea unui război – ce o silea să părăsească Franța în plin sezon estival, să-și scurteze vacanța în acel Conac superb de pe coasta normandă, un Conac liniștit, cu alei umbroase și înconjurat de pajiști, Maruka își ducea – în taină – aventura, iubirea sa pentru tânărul muzician. Prezența lui pe vapor, în apropierea sa, era pentru distinsa prințesă moldavă un prilej de a trăi, de a se încărca de bucurie. În lumina zilei, sau sub pavăza nopții, ea îl privea, îl sorbea din priviri, cu ardoarea unei iubiri adolescentine. Într-un paragraf scurt din Amintirile sale, intitulat ”Nocturnă pe Mare” ea face portretul mai tânărului său iubit și se întreabă dacă ceea ce vede și simte, va fi fiind adevărat. Citiți: ”Cu șuvița de păr negru, romantică – Rene sau Werther ? – este alături de mine! Siluetă magnetică, întunecată pe cerul luminos, cu inima flacără, bătând ritmic, la unison cu a mea, în liniștea nopții – în vreme ce Marea freamătă, murmură, hohotește de plâns”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 294) Înspăimântată de fericirea pe care o trăiește distinsa prințesă moldavă se întreabă candid dacă poate cineva să fie gelos/geloasă pe fericirea sa: ”e vreo sirenă geloasă pe fericirea noastră omenească?” Fermecată, ea continuă să privească și să contureze portretul bărbatului iubit, aflat atât de aproape. ”Privire lungă în alte sfere – continua ea, pe același ton exaltat de fericire unică – impresionante ca mirajele și, mai fascinante chiar, decât fericirea reală!”

Dar fericirea nu este dată – odată, pentru totdeauna. Curând distinsa prințesă, frumoasa îndrăgostită, avea să fie mușcată de șarpele otrăvit al geloziei. Citiți episodul următor.

PYNX – INFIDEL? (3) Surâsul Fortunei

Dar zeița Fortuna și-a întors fața spre familia distinsului aristocrat român și i-a surâs fermecător. Se pare că prezența lui George Enescu în familia lui Mihail G. Cantacuzino a facilitat demersurile acestuia de a pleca grabnic acasă, în România. Aprobarea plecării a fost obținută în urma intervenției lui Andre Benac, ”un fel de eminență cenușie în marile finanțe și Administrația franceză” – scrie Maruka în ”Amintiri.”

ANDRE BENAC – OMUL PROVIDENȚIAL

La intervenția lui Andre Benac, familia Mihail Cantacuzino a obținut biletele necesare pentru a se îmbarca pe un vapor francez ”ce făcea mările Chinei” dar, la nevoie, făcea scurte escale pentru a repatria pasageri din Grecia, Turcia, Bulgaria, Rusia, România. Acum acești pasageri erau numeroși, întrucât războiul îi prinsese în Franța și se vedeau siliți să se întoarcă acasă, în țările lor. (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 293). Acest vapor, de fapt un mare vas maritim de croazieră, se numea Armand-Behic și era unul din cele mai vestite vase de croazieră ce străbătea Mările și Oceanele lumii. Apreciind importanța intervenției lui Andre Benac, Maruka se oprește puțin asupra acestui personaj. Cine era Dl. Andre Benac? El era amfitrionul, de fapt stăpânul pensiunii unde George Enescu lua masa, făcea vizite și susținea serate muzicale, încă din primii ani ai instalării sale la Paris. În casa lui Andre Benac – precizează Maruka în Amintiri – George Enescu era ”considerat ca un membru al familiei”. Astfel, o intervenție în favoarea familiei lui Mihail Cantacuzino, nu era altceva decât o intervenție pentru George Enescu. Iar Dl. Benac, încărcat de amintirile sale și cu sentimente de înaltă prețuire pentru muzicianul român pe care-l văzuse, pas, cu pas, cum se formează, cum se maturizează și cum urcă Golgota afirmării artistice, va fi făcut intervenția sa pentru facilitarea plecării tânărului artist în țara sa, cu mare drag, fără să clipească.

EL CUNOȘTEA ROMÂNIA

De altfel, așa cum ne lasă Maruka să înțelegem, influentul francez cunoștea România nu numai datorită lui George Enescu. El făcuse și unele afaceri în România. Chiar cu Mihail G. Cantacuzino, în perioada când acesta fusese primar al Bucureștiului. A fost o afacere în domeniul gazelor naturale. Cei doi protagoniști, primarul Mihail G. Cantacuzino și omul de afaceri francez, Andre Benac, avuseseră unele controverse, momente tensionate, deoarece – notează Maruka – Mihail Cantacuzino, primarul ”apărase cu prea multă râvnă interesele românești”, interese care, desigur, erau în contradicție cu interesele partenerului său ce nu era un fitecine ci – precizează Maruka –  era ”un mare finanțist francez”. Dar, până la urmă, cei doi găsiseră o cale, fuseseră flexibili (ca în orice afacere de succes), făcuseră compromisuri și afacerea cu gazele naturale se încheiase cu bine. Dl. Benac se întorsese mulțumit acasă, în Franța. Acum, în împrejurările dramatice determinate de război, Dl. Benac, dăduse uitării controversele avute în România pe tema afacerii gazelor naturale, și din prietenie și prețuire pentru George Enescu, intervenise acolo unde știa el mai bine, și obținuse pentru tânărul muzician, dar și pentru familia fostului primar al Bucureștiului, biletele necesare unui voiaj pe Mare, cu marele vapor francez, pachebotul Armand-Behic. Maruka apreciază gestul de înaltă noblețe al importantului personaj francez. Ea notează în Amintiri că Dl. Andre Benac ”a binevoit să dea uitării în această împrejurare (…) ghimpele pe care-l păstrase fostului primar al Bucureștiului” și acest lucru îl făcuse și pentru ca ”să-i facă pe plac lui Enescu” (subl. ns.) Noi credem că nu numai ca ”să-i facă pe plac” tânărului muzician, ci și pentru a-l proteja de riscurile imprevizibile ale războiului ce cuprinsese Franța și Europa. Și astfel, la 12 septembrie 1914, din Marsilia, familia lui Mihail G. Cantacuzino, se îmbarca pentru Constantinopol – pe marele vas francez de croazieră, Armand-Behic. 

NE MAI LIPSEAU MAIMUȚELE ȘI PAPAGALII

Apariția familiei fostului primar al Bucureștiului a produs echipajului uimire. Și poate și zâmbete! Era – scrie Maruka – ”o suită de zece persoane. Adevărat trib și bagaje de care echipajul s-a speriat; nu ne lipseau – scrie distinsa prințesă cu ironie – decât maimuțele și papagalii lui Alphonse Daudet din Regii în exil” (subl. autoarei). Maruka nu uită să menționeze că în această ”suită” se afla și George Enescu și că prezența lui acolo s-ar fi datorat bunăvoinței lui Mihail Cantacuzino! ”La insistențele soțului meu – notează ea cu emfază – Enescu venea și el în România” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 294). Hm., hm., hm., Îi făcuse, pasă-mi-te o mare favoare! Cum se vede, distinsei prințese moldave nici nu-i trecea prin minte gândul că datorită lui George Enescu, Dl. Andre Benac făcuse toate diligențele ca ”familia” fostului primar al Bucureștiului să iasă din raza războiului ce cuprinsese Europa și să se întoarcă de grabă acasă, în România. Cu aceiași emfază Maruka descrie și felul cum George Enescu aflase că ”familia”  își întrerupea vacanța pe coasta normandă, în acel vechi și liniștit Conac din Bois-de-Cise și că urma să plece la Paris, și de acolo, acasă în România. Vestea plecării – scrie Maruka în Amintiri – i-o dăduse unul dintre oamenii din personalul de serviciu al familiei, adus de acasă din România, ”supusul Ghiță”, valetul distinsei doamne. Cum am spus, în pofida unei agende muzicale extrem de încărcate, George Enescu vizita des familia Cantacuzino. Căci, la Conacul vechi de la Bois-de-Cise, aveau loc nu numai serate muzicale – pe care muzicianul le susținea, fie la vioară, fie la pian – ci și întâlnirile sale cu frumoasa și tulburătoarea prințesă. El era – avea să scrie Maruka în Amintirile sale – o prezență obișnuită, fiind perceput ca unul  ”de-ai casei”. George Enescu – preciza ea – ”venea adesea la noi”. Astfel, muzicianul român va fi fost la curent cu evenimentele din familie și, desigur, și cu deciziile importante ale șefului familiei, Mihail G. Cantacuzino. Cu siguranță, decizia plecării acasă, în România, impusă de evenimentele politice și militare, de război, nu va fi rămas străină muzicianului român.

GHIȚĂ – MESAGERUL CEL IUBIT

Maruka ne lasă să înțelegem că decizia plecării la Paris, și de acolo, acasă, în România, luată de Mihail Cantacuzino, l-ar fi bucurat mult pe tânărul muzician român. Cel care-i adusese la cunoștință această veste a fost Ghiță, un om ”din casă”, din echipa personalului rezervat prințesei. Trimis, poate, de Maruka, sau din proprie inițiativă, Ghiță comunicase lui George Enescu faptul că la Conacul de la Bois-de-Cise se făceau valizele și că ”toți” plecau repede. Rememorând momentul distinsa prințesă povestește în Amintiri că, aflând această veste, George Enescu l-ar fi îmbrățișat pe ”mesager. Și acum – scrie ea – ”îi mai place (lui George Enescu – n. ns.) să povestească cum era să sară de gâtul lui Ghiță (valetul meu) în dimineața în care acesta (valetul – n. ns) a venit să-l anunțe că ne întoarcem (la Paris – n. ns.) de la Bois-de-Cise”. De atunci, scrie Maruka, pentru supusul Ghiță, marele artist ”are o afecțiune și o atenție deosebite”. (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292) Din amănuntele pe care Maruka le dă privind strângerea bagajelor și plecarea precipitată la Paris, ne dăm seama că tânărul muzician român nu va fi fost de față la acest moment de mare vânzoleală al familiei Cantacuzino, că el nu se afla în echipajul care alerga în acea noapte întunecată, ”fără lună, fără stele”, la Paris și poposea în zori în Hotelul din frumoasa și liniștita stradă Chalgrin în apropiere de faimoasa Bois de Bolougne. Aflăm însă, că în pofida războiului, a aspectului dezolant al ”orașului lumină”, al știrilor grave ce veneau de pe front unde francezii pierdeau întruna, copleșiți de agresiunea trupelor germane, în apartamentul locuit de vilegiaturiștii români, ce așteptau cu nerăbdare să plece spre casă, în România, aveau loc în mod constant serate muzicale. ”Ca să nu ne mai gândim la spaima din jur – scrie Maruka în Amintiri – ne adunam pe strada Chalgrin pentru a asculta muzică: după Beethoven, Brahms, Frank, Mozart, armoniile oceanice ale lui Wagner, valul bogat, tumultos sau potolit, dureros sau eroic, al sunetelor germane ne copleșea, se revărsa pe ferestrele deschise spre Parisul întunecos, Parisul părăsit”. George Enescu, era la pian ”revărsând asupra celor pe care-i subjuga muzica aceasta nemaiauzită, uitarea a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german uda câmpurile, secera Moartea” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292). Astfel, ascultând muzică, ”familia” distinsei prințese căuta uitarea, se detașa de evenimentele dramatice aduse francezilor de intrarea Franței în război, visa la drumul spre casă și la liniștea de acasă, din România – atât cât avea să mai fie, până la intrarea ei în război. Iar cel care făcea posibile astfel de momente era George Enescu – Pynx, cum îl alinta Maruka, iubita sa.

GÂNDURI AMARE ȘI CRITICI ASPRE

Sejurul silit al ”familiei” Cantacuzino în elegantul apartament al Hotelului din strada Chalgrin a durat mai bine de o lună de zile. Din 4 august – când a fost sosirea la Paris de la Conacul de pe plaja normandă, până în 12 septembrie când a avut loc, la Marsilia, îmbarcarea pe marele vas de croazieră Armand-Behic. Au fost, desigur zile grele, încărcate de spaimele produse de evoluția războiului, de insuccesele repetate al lui Mihail Cantacuzino în obținerea unor soluții rapide și sigure pentru întoarcerea acasă, în România – pe Mare sau pe uscat. În curgerea acestor zile, serile cu muzică susținute de George Enescu, vor fi fost, așa cum de altfel distinsa prințesă nota, singurele prilejuri ca ”familia” și oaspeții săi să mai uite de grijile și spaimele provocate de război. Evenimentele care se petreceau, starea de război care cuprinsese Europa, stârneau distinsei prințese gânduri amare și critici aspre la adresa liderilor – militari și politici – care nu știuseră să găsească – prin dialog și compromisuri (ca până atunci) – soluții pașnice, recurgând la soluțiile – întotdeauna nefaste – ale războiului. ”Coasa blestemată – scria Maruka cu amărăciune în Amintiri – n-ar fi avut ce face, nici moartea ce recolta, dacă în Germania ar fi dictat marii oameni, creatorii de frumos, binefăcători ai omenirii, și nu Wilhelm al II-lea. Grâul, mierea, cerealele – mană binecuvântată – ar fi curs din abundență în locul sângelui; și în locul tunului ar fi răsunat cântecul vieții – din opere nemuritoare”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292). Aceste gânduri – izvorâte poate în acele seri cu muzică din apartamentul de pe strada Chalgrin, din Paris – constituiau un superb mesaj pacifist pe care distinsa prințesă îl formula la vreme de război. Cu astfel de gânduri va fi pășit distinsa prințesă moldavă pe puntea marelui vas de croazieră francez, Armand-Behic, în acea zi de 12 septembrie 1914.

Cum a fost voiajul distinsei prințese moldave și al companionilor săi, copiii, soțul, personalul (numeros) de serviciu și, nu în ultimul rând, al tânărului muzician român, George Enescu, iubitul (de taină) al capricioasei prințese? Citiți episodul următor.

PYNX INFIDEL? (2) Parisul – sub aripa războiului

Starea de liniște, de mulțumire, a familiei prințului Mihail G. Cantacuzino, aflată în Franța, într-un Conac vechi de pe coasta normandă, a fost brusc întreruptă de evenimentele politice și militare care s-au produs în Europa. A izbucnit războiul. Primul război mondial.

PACEA S-A FĂCUT ȚĂNDĂRI

Acest conflict, mondial, a pornit de la un eveniment ce ar fi putut rămâne în paginile revistelor de can-can, sau ca subiect de conversație în saloanele mondene, ori prin cafenele și bodegi: asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și a soției sale Sophie, de către studentul naționalist sârb, Gavrilo Princip. Asasinatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, a fost un eveniment care a declanșat o gravă criză diplomatică. O criză pe care cancelariile diplomatice n-au putut s-o calmeze și care și-a găsit soluția nu prin forța dialogului ci prin forța armelor. Pacea – ținută sub capacul compromisurilor, al jocurilor politice, al promisiunilor și declarațiilor ipocrite – s-a făcut țăndări. Controverse mocnite, nemulțumiri perene, interese contradictorii, orgolii, spiritul de revanșă, au rupt alianțe politice și înțelegeri efemere și au țâșnit cu violență. Echilibrul european, fragil, s-a rupt. Declarațiile de război au început să curgă în cascadă. Tratatele îndelung negociate au devenit simple petece de hârtie. Alianțele politice, clădite cu greu și cu asumarea unor compromisuri și ipocrizii au fost puse în fața unor probleme grave ale căror soluții nu mai puteau evita războiul. Dimpotrivă. Și războiul – primul război mondial – s-a aprins – aparent – din nimic. De la un… asasinat. El s-a întins năucitor de repede, ca un incendiu de vegetație, ca un incendiu al unei miriști uscate de soarele verii (era august!) cu o repeziciune uluitoare. Tratatele de până atunci – au fost rupte. Înțelegerile – uitate. Compromisurile, promisiunile ipocrite – ignorate.  Declarațiile de război au început să curgă, intempestiv, cu o viteză năucitoare. Granițele între state au fost călcate, violate. Citiți Cronologia primului război mondial și veți rămâne uluiți. În mai puțin de câteva săptămâni, din iulie 1914  – când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei (28 iulie 1914) – și până la sfârșitul lunii august 1914, Europa a fost cuprinsă de război.

CONSECINȚELE – AU FOST URIAȘE

A fost un război care a irosit imense resurse materiale, a secerat milioane de vieți, a modificat granițe, a dus la prăbușirea a două Imperii – Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist – a schimbat configurația geopolitică a Europei, prin apariția unor noi state naționale, independente și – prin victoria revoluției bolșevice din Rusia (1917 – 1923) – a creat premisele instaurării unui regim politic odios: regimul comunist. Franța – țara unde familia lui Mihail G. Cantacuzino se afla în vacanță – a intrat și ea în război. La 1 august 1914 Germania a declarat război Rusiei. Două zile mai târziu, la 3 august, avea să declare război și Franței. În aceeași zi – Franța a decis intrarea sa în război și a decretat ”mobilizarea generală”. Totul se răsturnase. Europa era în război. Europa intrase sub arme! Dar, pe coasta normandă, la Bois-de-Cise, ”Zgomotele, războiul ce zdruncina deja Europa – scrie Maruka în Amintirile sale – nu ajungeau (….) fiind oarecum înăbușit (…..) de liniștea pădurilor și a câmpurilor”. ”La Bois-de-Cise – scrie ea – lumea nu realiza iminența unei veritabile conflagrații mondiale”. În acel sat pierdut pe o plajă normandă, localnicii spuneau – sperau – că forțele implicate în conflict ”se vor înțelege până la urmă” și că viața, viața lor, în acel sat, apropiat de Ocean, va curge din nou, pe făgașul ei obișnuit. Dar n-a fost așa. Împinsă de nemulțumiri vechi, de conflicte teritoriale ținute ”sub capac” și, mai ales, de obrăznicia și rapiditatea cu care Germania și-a însoțit declarația de război, violând granițele sale în ziua de 3 august 1914, Franța a declarat – în aceiași zi – ”mobilizare generală”.

PANICĂ LA CONACUL NORMAND

Vestea ”mobilizării generale” în Franța – scrie Maruka – ”a căzut la Bois-de-Cise ca trăsnetul, semănând panică printre pașnicii locuitori și modeștii vilegiaturiști din regiune”. Ea a stârnit neliniște și în rândurile vilegiaturiștilor români, în familia lui Mihail Cantacuzino. Maruka descrie impactul acestei vești în rândurile personalului de serviciu. ”Elena grăsuna”, cea de a doua cameristă a sa, ”a făcut o criză de nervi” care l-a scos din sărite pe șeful familiei, Mihail Cantacuzino. Ghiță, bucătarul șef și Maria Galatti  ”s-au închinat tăcuți și s-au grăbit să execute ordinele” stăpânului. Pierre Bouffo – șoferul francez ”care avea deja ordinul de mobilizare în buzunar”, intuind dimensiunea pericolului în care se afla, ”a schimbat cu soția lui o privire lungă, jalnică”. Plecând în armată – scrie Maruka – el ”avea să cadă, câteva zile mai târziu” pe frontul din Alsacia-Lorena. Doda – bona celor doi copii, Alice și Baby (Constantin), ”s-a arătat resemnată, cum îi stătea în fire” iar ”Miss Spooner, micuța institutoare engleză, cu tenul ca o floare de cireș, a luat imediat după amiază, un tren spre Le Havre, de unde socotea că va ajunge în Anglia”. Despărțirea de copii și de stăpânii casei s-a făcut ”vărsând râuri de lacrimi din ochii ei albaștri ca peruzeaua” și de promisiuni reciproce că-și vor scrie – negreșit. Totul se făcuse țăndări: pacea Europei, liniștea familiei, vacanța în acel Conac de pe o plajă normandă. Cât despre viitorul României, de aici de la Bois-de-Cise nu se putea anticipa nimic. Deși era un politician versat, ”el însuși un slujitor loaial al tronului”, ”prieten personal al regelui” ”bun patriot și ultra francofil”, Mihail Cantacuzino era ”tăcut și îngrijorat” ”neștiind  încă exact– scrie Maruka în Amintiri – de care parte se va înclina balanța politicii românești”. Situația era cu atât mai complicată cu cât regele deși ”era neamț” nu putea trece peste visul de veacuri al românilor, acela al unirii Transilvaniei cu România, fapt ce nu era posibil decât prin smulgerea Transilvaniei de la Tripla Alianță – cu concursul Puterilor Aliate ceea ce impunea intrarea României în război. În aceste împrejurări, Mihail Cantacuzino – șeful familiei – a dat ordin de împachetare pentru o plecare imediată, la Paris, ”în aceeași seară”: 3 august 1914. Și apoi, de acolo, cât mai repede cu putință, acasă, în România. Și toată ”casa” a intrat într-o febră nebună, într-o vânzoleală de neînchipuit.

GOANĂ ÎN ASFINȚITUL DE VARĂ – ROZ AURIU

Cuferele și valizele au fost umplute ”cam alandala” căci femeile din personalul de serviciu tremurau iar bărbații erau grăbiți și voiau să termine cât mai repede treaba. În frumosul Conac normand se presimțea deja liniștea care avea să urmeze, golul, iar proprietăreasa și-a primit ”cu lacrimi în ochi inventarul”, neuitând să-și însoțească lacrimile cu o notă de plată piperată, ”astronomică” – scrie Maruka – fapt ce a stârnit șefului familiei priviri aspre care au făcut-o pe proprietăreasa normandă să-și piardă cumpătul. Dar, distinsul aristocrat român, a plătit nota de plată, așa cum îi era firea ”fără să discute!”. În mașina ”Hotchkiss”, Pierre, șoferul francez, a cărat ”toată casa”, toate bagajele și la asfințitul soarelui, familia lui Mihail Cantacuzino pornea spre Paris. Era – își amintește Maruka – un ”asfințit pașnic, de vară, în roz și auriu” care – ce paradox – ”întărea impresia de amenințare” pe care cei îmbarcați în automobil – copii, Doda (bona lor) Mihail Cantacuzino și soția sa Maruka, o simțiseră în urma acelei plecări grăbite, neobișnuite. Deși ”supraîncărcată de bagaje” mașina ”Hotchkiss”, ”trăgea înainte, condusă cu îndemânare de Pierre, mut – un mort deja – la volan” – scrie Maruka. Pentru Franța – era prima noapte de război. Și în întunericul dens al unei nopți ”fără lună și fără stele” vilegiaturiștii români din Conacul de la Bois-de-Cise,  alergau spre Paris. ”Fugeam alături de Mihai” – scria distinsa prințesă – amintindu-și acea noapte tulburătoare și unică.

PARISUL – SUB ARIPA RĂZBOIULUI

Dimineața în zori au ajuns la Paris, la hotelul din strada Chalgrin – unde locuia de obicei familia. Un hotel, nu departe de poarta Dauphine, unde dimineața se auzeau mierlele și unde, vara, pe terasă, venea aerul proaspăt din Bois de Boulogne. Dar acum pe strada Chalgrin, în dimineața aceea nu se mai auzea nimic: nicio mierlă, nu se mai simțea nicio adiere proaspătă, ”Parisul fiind  – scria Maruka – dominat de ceea ce se petrecea la frontieră”. Iar la frontieră ”se dădeau lupte crâncene”, după cum aflaseră de la niște băiețandri ”cu pletele în vânt” aflați la bariera orașului. Curând, deși instalați într-un hotel de pe o stradă liniștită, unde, de obicei, dimineața se auzeau mierlele iar ziua, și mai ales noaptea, venea dinspre Bois de Bolougne, un aer proaspăt de pădure și un miros ciudat dulce-amărui, de frunze uscate, vilegiaturiștii români, aveau să simtă ”mirosul” războiului. Impactul lui. ”La Paris – scrie Maruka în Amintiri  – febra și entuziasmul zgomotos din primele ore ale războiului se terminaseră și viața nu mai bătea decât dintr-o aripă”. Era o atmosferă dezolantă. Circulația fusese redusă. Pe străzi se vedeau ”trăsuri jerpelite” și când și când, câte un camion ”răgușit” ce mergea spre front. Magazinele și restaurantele erau – în majoritatea lor – închise, străzile erau uscate, nemaifiind stropite. ”Noaptea, pe clar de lună, mai ales, străzile erau pustii, și casele întunecoase, goale cum păreau, luau o tentă cretoasă și un aspect lugubru, ca în povestirile fantastice ale lui Edgar Poe”. Maruka notează că în astfel de condiții erau prudenți, nu se aventurau pe străzile pustii, căci ”hoții bântuiau, de cum cădea întunericul fără să fie deranjați de poliție”. Astfel în ”orașul lumină” ”totul încremenise parcă”. Soluția era una singură: să se strângă în casă, în apartamentul lor din Hotelul de pe frumoasa stradă Chalgrin și să asculte muzică.

MUZICA – PRECUM UN BALSAM

Astfel, seratele muzicale de la Conacul normand din Bois-de-Cise s-au mutat în salonul de muzică al apartamentului din Hotelul de pe strada Chalgrin. Participanții nu se mai gândeau la ceea ce se petrecea în jur, se eliberau de spaime și se lăsau copleșiți de muzică. Prin ferestrele deschise ”spre Parisul întunecos”, spre ”Parisul părăsit” se revărsa muzica: Beethoven, Brahms, Cesar Frank, Mozart. Armoniile ”oceanice ale lui Wagner”. ”Valul bogat, tumultuos sau potolit, dureros sau eroic al sunetelor germane – scrie Maruka – ne copleșeau”. Iar cel care le dăruia bucuria și uitarea era George Enescu. Așezat la pian, sau cântând la vioară, el îi subjuga cu măiestria sa, cu muzica sa ”nemaiauzită”, aducându-le uitarea ”a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german” curgea, udând câmpurile și unde ”secera moartea”. Și astfel, deși era vreme de război, deși în ”orașul lumină” totul ”încremenise parcă” ”familia” lui Mihail G. Cantacuzino și-a așezat viața în tiparele cutumelor știute. Musafiri, dialoguri mondene, serate muzicale – susținute cu contribuția aceluiași mare muzician, George Enescu. Toate pe fondul unei tensiuni voalate, al unor neliniști datorate războiului, al unei așteptări tăcute. Căci ”familia” se grăbea să plece acasă, în România, să iasă de sub ”raza” riscurilor și imprevizibilului pe care-l aducea războiul. Dar, – nota Maruka în Amintirile sale – ”nicio perspectivă nu se întrevedea, de a putea părăsi Parisul și a ne întoarce acasă”. 

AȘTEPTAREA – DILATA TIMPUL

În ciuda numeroaselor sale demersuri  în Ministere și Administrații, Mihail Cantacuzino ”se întorcea cu mâinile goale, așa Prinț Cantacuzino, fost Ministru, Comandor al Legiunii de Onoare, cum era”. Insuccesele distinsului prinț cantacuzin pentru obținerea unei plecări cât mai rapide din Franța aflată în război  provocau dezamăgire și îngrijorări în ”familie”. Casa minunată ”din strada Chalgrin” – scrie Maruka – a simțit apăsarea insucceselor și grijilor stăpânului casei. ”Nu ne mai recunoșteam printre baloturile de covoare, mirosul de naftalină, lăzile cu veselă, argintărie și cristaluri cât și printre mobilele acoperite cu carton și ziare (…) care încărcau încăperile, așteptând să fie depuse într-un loc, unde aveam puține șanse să le mai găsim”. Stând pe terasă, unde pătrundea aerul proaspăt din Bois-de-Bolougne, sau în salonul de muzică, învăluiți de farmecul muzicii și al unui mare muzician, George Enescu, Maruka – și cei ai casei – copii, soțul, personalul de serviciu, toți, numărau zilele, așteptând o soluție pentru o plecare cât mai rapidă, acasă, spre România. Insuccesul demersurilor pe care Mihail Cantacuzino le făcea peste tot – uzând de cunoștințele sale și solicitând bunăvoința (acum pierdută) a funcționarilor francezi, – trezea neliniști și disperare. Așteptarea – dilata timpul! Zilele și nopțile erau parcă mai lungi, și mierlele încântătoare, de altă dată, de pe strada Chalgrin, acum, nu mai erau auzite! Era august! Vara se apropia de sfârșit. Venea toamna, septembrie, și ei – pe meleaguri străine, într-o țară aflată în război. Cât avea să mai dureze această stare de așteptare și neliniște? Și cum aveau ei, toți, să iasă din ea? Citiți episodul următor.

PYNX – INFIDEL? (1) Serate muzicale la un Conac normand

În acea vară neobișnuită a anului 1914, în acel august năucitor, când a izbucnit primul război mondial, prințesa Maria Cantacuzino (devenită mai târziu, Enescu, în urma căsătoriei sale, târzii, cu marele muzician român, George Enescu) se afla în Franța, împreună cu soțul ei, pe atunci Mihail G. Cantacuzino, și cei doi copii ai lor, Alice și Constantin (Bâzu – viitorul pilot de elită al României în anii celui de al doilea război mondial).

VACANȚĂ PE COASTA NORMANDĂ

Potrivit  cutumelor moștenite din tată-n fiu, familia lui Mihail G. Cantacuzino își petrecea vacanțele nu numai la moșii, în casele vechi boierești, încărcate de mobile ”stil”, de colecție, înnobilate cu biblioteci impozante, cu cărți și documente valoroase, unele în ediții ”princeps”, ci și în străinătate, în Italia, Franța, mai rar în Austria și Germania (căci șeful familiei, prințul Mihail G. Cantacuzino era un francofil convins), în locații exclusiviste, departe de tumultul vieții mondene din marile metropole, dar nu atât de departe încât să facă imposibile escapadele în cluburile de noapte ori alte locuri de pierzanie, sau de contacte cu cercurile mondene, politice sau de afaceri. Căci Mihail G. Cantacuzino, era în acei ani, un important om politic, unul dintre fruntașii Partidului Conservator, cu funcții înalte în sistemul politic și administrativ al României. Fusese primar al Bucureștiului, între anii 1905-1907, deputat al Partidului Conservator, Ministru al Justiției în anii 1910 – 1913, și apoi, într-un mandat scurt, început în decembrie 1914, din nou, Ministru al Justiției. Datorită locului său în aristocrația românească, a abilităților sale politice, culturii și studiilor sale de Drept efectuate la înalte școli pariziene, el avea să se mențină în prim planul politicii românești și după război (primul război mondial), fiind acceptat ca membru în Guvernul de Uniune Națională, format și condus de către Ion. I. C Brătianu în anii 1916-1918. Dar, în august 1914, Mihail Cantacuzino era în Franța, unde plecase pentru obișnuita vacanță de vară a familiei. Acum, ”familia”, prințesa Maria – Maruka, cum era ea alintată în cercurile apropiate – și cei doi copii, Constantin și Alice, se aflau în Normandia, în nordul Franței, aproape de Ocean, într-o vilă liniștită, în Bois–de–Cise, situată nu departe de plajă. Era ”un Conac vechi și minunat, ceva mai retras de Mare, înconjurat de copaci și pajiști” – avea să scrie prințesa mai târziu în Amintirile sale (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p.289).

PYNX ERA UN BĂRBAT FERMECĂTOR ȘI BLÂND

La ”Conacul” francez de pe coasta normandă, vilegiaturiștii români aduseseră cu ei, de acasă, din România, bagaje (multe), un personal de deservire numeros (bona, bucătar, cameriste, institutoarea copiilor, etc.,) și obiceiurile, cutumele unui stil de viață aristocratic. Primeau musafiri și, în mod regulat, se țineau serate muzicale. Aici se asculta muzică – de la Beethoven la Wagner. Se cânta la pian, la vioară, etc., Iar protagonistul acestor ”serate”, cel care le susținea – ca pianist sau violonist –  era, nimeni altcineva decât tânărul muzician român, George Enescu. Atât de frecventă era prezența sa la Conacul normand din Bois-de-Cise, încât el era perceput – cum avea să scrie Maruka în Amintirile sale – ca fiind unul ”de-ai casei”. Dotați cu un spirit de observație ascuțit și ajutați și de un instinct nativ de gelozie, pe care băieții dar și fetele îl nutresc față de bărbații care se apropie ”prea mult” de mama lor, Alice și Constantin, intuiseră de ce venea atât de des în casa lor, chiar și în vacanță, în Franța, la Conacul din Normandia, tânărul muzician. Cu toate astea, deși nu-l iubeau (și nu-l vor iubi niciodată) îl acceptaseră. Căci ”Pynx”, cum îl alinta pe oaspete Maruka, era un bărbat frumos, fermecător și blând. Era greu să nu te simți bine în preajma lui. Iar când cânta era mai mult decât seducător. Te vrăjea! ”Pynx” nu mai era un musafir ci, aproape, ca un membru al familiei. Tot așa era perceput ”Pynx” și de către ceilalți  ”oameni din casă” – femei și bărbați – ce făceau parte din personalul (numeros) de deservire al ”familiei”.

SECRETUL LUI POLICHINELLE

Din cu totul altă perspectivă era privit ”Pynx” de către șeful familiei, Mihail G. Cantacuzino. Bărbat (încă) tânăr, școlit, umblat prin lume și devenit un om de succes, înzestrat – și el – cu un farmec masculin deosebit, și cu o atracție nativă pentru sexul frumos (gurile rele ziceau, pe față, că era afemeiat) – Mihail Cantacuzino intuise motivul real al prezenței frecvente a tânărului muzician în casa sa, chiar și atunci când se afla în vacanță, într-un Conac, situat, undeva pe o plajă normandă. Acest ”motiv” pe care cei doi – Maruka și Pynx – se străduiau să-l păstreze ascuns, să-l trăiască în taină, era, pentru Mihail Cantacuzino precum secretul lui Polichinelle! El era la curent cu ”trăirile” capricioasei sale soții, nu-i scăpaseră, desigur, privirile (mai exact ocheadele) pe care cei doi, Maruka și muzicianul și le aruncau la masă, ”la cafea” sau în salonul de muzică. Iar plimbările nocturne ale celor doi pe aleile Conacului normand spuneau totul. Dar, cum avea și el, propriile sale ”trăiri”, sau mai bine zis aventuri extraconjugale, unele scandaloase, precum a fost relația cu Nelli, sora propriei sale soții, se făcea că nu știe nimic, ”închidea ochii”, pentru a-și apăra libertatea de care avea nevoie pentru a trăi după placul inimii și al temperamentului său. Acest stil de viață, duplicitar și aventuros, avea să-i aducă sfârșitul într-un grav accident de automobil, provocat – se spune – de tensiunile (certurile) între cele două ”doamne” (de consum) cu care călătorea de la București la Sinaia și care-și disputau întâietatea la inima (și cu siguranță și la buzunarul) distinsului aristocrat. Acest eveniment tragic avea să se petreacă mai târziu, în vara anului 1928, cu consecințe profunde asupra destinului prințesei, al celor doi copii, Alice și Constantin, și chiar asupra evoluției iubirii secrete dintre Maruka și tânărul muzician, George Enescu. Căci moartea lui Mihail G. Cantacuzino avea să aducă Marukăi  libertatea de care avea nevoie pentru a-și duce (în văzul lumii) iubirea sa (vijelioasă) pentru mai tânărul muzician, avea să pună capăt unui mariaj compromis, rumorilor și clevetirilor din saloanele mondene și din familie. Acum însă, era vară, se aflau în vacanță, aproape de Ocean, nu departe de Paris, într-un Conac vechi, liniștit, cu pajiști și alei umbroase. La masă se dezvoltau dialoguri, uneori controverse, apoi, se asculta muzică și în final, se făceau plimbări pe alei, în aerul parfumat al nopții. Familia (mai puțin personalul de serviciu care trudea din greu) se afla în acea stare de grație, de mulțumire, de liniște, pe care numai un loc precum cel în care se aflau, Conacul de pe coasta normandă, din sătucul Bois-de-Cise, le poate crea.

Dar, această stare de liniște, de detașare de tumultul grijilor de acasă, din România, avea să se curme în mod intempestiv, punând pe jar pașnicii vilegiaturiști români din Conacul de pe coasta normandă a Franței. De ce? Ce se întâmplase? Citiți episodul următor!

GEORGE ENESCU – CENZURAT. O noapte în vagonul curier al unui tren militar (3)

George Enescu – tânăr

Dar somnul nu venea pe la gene. Era liniște în vagonul-curier. Liniște, întuneric și frig. Trenul militar alerga în noapte, despicând viscolul și înghițind distanțele. Iar cei doi bărbați tineri – muzicianul și ofițerul – vor fi fost, încă, sub impactul întâmplărilor din ziua aceea. Tânărul locotenent va fi fost fericit că-l întâlnise pe marele muzician român, că avusese prilejul să-l salveze dintr-o situație limită, aceea de a fi mers pe scara trenului, chiar dacă pentru acest lucru încălcase un ordin militar.

O NOAPTE DE NEUITAT

Tânărul locotenent își asumase răspunderea cu acel teribilism juvenil proprii vârstei sale, căci, în 1916, Adrian C. Brudariu avea 23 de ani! Avusese o atitudine curajoasă, bărbătească! De cealaltă parte, muzicianul, contrariat la început de bravura ofițerului, de dezinvoltura cu care acesta încălcase un ordin militar, cu scopul precis de a-l ajuta, de a-l ocroti de viscol și ger și de alte riscuri, va fi fost emoționat și, desigur, și mulțumit. Datorită ofițerului și curajului său, avea siguranța că va ajunge, întreg și nevătămat, cu ”dibla” sub braț, la destinația sa, în Iașul răvășit de război, pustiit de lipsuri și inundat de trupe, de militari români și ruși. Mai ales ruși. Mulți ruși! Gânduri, gânduri, alergau bezmetice prin mintea celor doi bărbați tineri –  muzicianul și ofițerul – prinși în cleștele dramatic (uneori tragic) al războiului, aflați într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar. O noapte de neuitat, despre care, ofițerul își va aminti  într-un moment dureros, cel al trecerii în lumea umbrelor a oaspetelui său inopinat. Patruzeci de ani mai târziu, urmând firul amintirilor din acea noapte, el avea să scrie cu lux de amănunte, încercând să reconstituie insolitul ei.

O PLEDOARIE IMAGINARĂ

Desigur, timpul și evenimentele care au urmat, răsturnările politice și sociale care au avut loc în viața autorului cât și a României, după primul război mondial și, mai cu seamă, după cel de al doilea război mondial, și-au pus amprenta asupra unora dintre rândurile scrise în acea zi de șapte mai 1955. În pasajul următor al textului sunt atribuite lui George Enescu afirmații despre unele evenimente care aveau să se petreacă mai târziu, ele neputând fi anticipate într-o noapte de iarnă într-un vagon-curier al unui tren militar. Să citim. ”De la o vreme – scrie Adrian C. Brudariu – vorbind ca pentru sine, maestrul Enescu a rupt tăcerea și mi-a mărturisit: ”Mi s-a propus și mie să plec din țară, în apus, ca să fiu la adăpost de riscuri și suferințe. Am refuzat. Prefer fasolea țărei (sic!) mele. Când soldații și ofițerii noștri sîngerează și mor pe front, însuflețiți de idealul unirei (sic!) tuturor romînilor, cînd toată suflarea romînească este îndoliată de ruperea țărei (sic!) în două și rabdă în crâncene suferințe, dar rezistă și luptă, plecarea mea din țară mi-a apărut ca o rușinoasă abdicare, ca o dezertare de la datorie, ca o fugă dezonorantă, ca o trădare de patrie. N-am putut să mă desprind de brazda romînească și de țărîna strămoșilor mei…..Și, așa, în Moldova care ne-a mai rămas, colind din spital în spital și cînt la căpătîiul răniților, alinîndu-le, pe cît pot, suferințele, înălțîndu-le sufletul prin muzica și prezența mea alături de suferințele lor. Este modesta mea contribuție la războiul pentru eliberarea fraților noștri romîni ardeleni. E singura ofrandă pe care o pot aduce cu cugetul împăcat pentru neamul meu, pe altarul patriei sfîrtecat, lovită în inima ei. Cred în steaua și în destinul neamului care are o misiune nerelevată tuturor. Nu va trece mult timp și vom fi iarăși cu toții împreună, cu toți romînii de pretutindeni. Iar de-mi va fi  dat să mor, acum, în acest prăpăd, vreau să fiu îngropat în țărîna pămîntului romînesc, alături de strămoșii mei”.

O CORECTURĂ NECESARĂ

Acest pasaj din Amintirile lui Adrian C. Brudariu despre George Enescu, trebuie luat cu o oarecare rezervă, întrucât nu pare verosimil ca tânărul muzician român să fi făcut astfel de afirmații în anul 1917, în acea noapte petrecută în vagonul-curier al unui tren militar, când autorul plasează ”povestea” sa. Plecarea Misiunii Militare Franceze din România, a avut loc un an mai târziu, în zilele de 24 februarie/9 martie și 25 februarie/10 martie (pe stil vechi) din gara Socola, de lângă Iași. În 1955, când scria despre întâlnirea sa cu George Enescu în  vagonul-curier al unui tren militar, autorul va fi avut unele informații privind acest moment culese din lucrările de referință consacrate participării României la primul Război mondial de către istoricii români sau din relatările ”actorilor” de rang înalt care au participat la acest moment. Este surprinzător că ideea refuzului lui George Enescu de a pleca în Franța cu ocazia plecării Misiunii Militare Franceze, conduse de generalul Henri Berthelot, a fost relatată și de către Romeo Drăghici, cel căruia George Enescu i-a încredințat, la plecarea sa din România, în septembrie 1946, misiunea de a-i reprezenta interesele. Pe parcursul anilor, Romeo Drăghici și-a  îndeplinit cu devotament această misiune și, împreună cu Corneliu Bedițeanu, un fel de impresar al muzicianului român din perioada exilului parizian, a depus eforturi remarcabile pentru organizarea Muzeului George Enescu în saloanele Palatului Cantacuzino, moștenirea de familie a Marucăi Cantacuzino Enescu.

O IPOTEZĂ

În Amintirile sale despre George Enescu, publicate de Alexandru Cosmovici ca Anexă, în lucrarea sa ”George Enescu, în lumea muzicii și în familie”, Editura Muzicală, București, 1990, Romeo Drăghici menționează că lui George Enescu i s-ar fi rezervat un loc în trenul special cu care urma să plece Misiunea Militară franceză ce s-a aflat în România sub conducerea Generalului Berthelot. ”După pacea provizorie de a Buftea – scrie Romeo Drăghici – s-a organizat un tren special de la Iași cu care trebuia să plece, retrăgându-se din România, Legația și Misiunea franceză. Cu această ocazie i se rezervase și lui George Enescu un loc pentru a pleca în Franța odată cu Misiunea Franceză.” ” Când a aflat Enescu una ca asta” – scrie Romeo Drăghici, – ”a fost scandalizat” . ”Cum ar fi putut el să plece din țară – se întreabă fostul intendent al marelui muzician român – în asemenea momente și să se despartă de orchestra lui și de concertele de ajutorare pe care le dădea? N-a vrut în ruptul capului să plece – conchide foarte apăsat Romeo Drăghici – și a rămas cot la cot alături de cei din țară” (ibidem, loc. cit. p. 171) Când afirmă toate acestea, Romeo Drăghici, nu citează niciun document, niciun autor care să ateste spusele domniei sale! Așa încât această afirmație trebuie luată ca o ipoteză sau ca o formulare făcută să placă auzului culturnicilor și politrucilor comuniști care, după trecerea în eternitate a marelui muzician român, apăsau mult asupra ”patriotismului” marelui compozitor, asupra ”iubirii de țară” a acestuia, bla., bla., bla., Să nu uităm că cei doi autori, Adrian C. Brudariu cât și Romeo Drăghici, scriau aceste rânduri în plină dictatură comunistă și că peste amândoi suflase năprasnic ”crivățul” stepelor ruse, al proletcultismului și pro sovietismului! Prin urmare, acest pasaj din textul lui Adrian C. Brudariu, cât și din ”amintirile” lui Romeo Drăghici, trebuie luat cu rezervă, desigur, până la ivirea unei relatări  bazată pe un document. Căci cercetarea e plină de surprize! În fine.

DORMI – EU AM SĂ VEGHEZ!

Să citim mai departe pasajul ce urmează din textul lui Adrian C. Brudariu găsit de noi în Colecția manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. ”Deși obosit – scrie în continuare fostul locotenent – maestrul Enescu a refuzat îmbierele (sic!) mele de a dormi”. În acest punct al povestirii sale, autorul ne dă de înțeles că cel care l-a îmbiat la somn va fi fost chiar oaspetele său, George Enescu. ”Văd – povestește mai departe Adrian C. Brudariu, încercând să reconstituie dialogul cu George Enescu – că mai obosit ești Dumneata. Eu am să veghez și să-ți stau de pază. Dormi căci mîine ai să alergi și ai să ai destule emoții revăzîndu-i pe ai dumitale” – i-ar fi spus muzicianul tânărului său partener de drum. Este posibil ca dialogul dintre cei doi parteneri de drum să fi continuat și după aceste ”îmbieri” la somn. Fostul locotenent nu mai relatează alte amănunte. El se apropie de finalul povestirii sale, punctând despărțirea de marele muzician român. ”Nu știu  – scrie el – cînd a trecut noaptea sub vraja cuvintelor înaripate a(le) maestrului  Enescu, care era un povestitor plin de farmec, bunătate și înțelepciune. De abia pe la orele 5 dimineața am căzut într-un somn profund. Maestrul mă învăluise cu privirea-i iubitoare și pămîntească”.

DESPĂRȚIREA

Noaptea trecuse. Cei doi bărbați – muzicianul și locotenentul – așteptaseră zorile, rebegiți de frigul care le ajunsese până la os, păziți de soldatul ce patrula neobosit pe culoar, împins și el de frigul din oase. Adrian C. Brudariu descrie cu lux se amănunte cum s-a încheiat acea noapte neobișnuită petrecută în vagonul-curier al unui tren militar împreună cu marele muzician român, George Enescu. El notează de asemenea și momentrul despărțirii de marele muzician român. ”Dimineața, când pe la orele 10 am ajuns în gara Iași, mă aștepta un ofițer trimis cu o mașină de generalul Eremia Grigorescu, Comandantul Armatei a I-a care rezistase la Mărășești. Ofițerul a rămas uluit cînd a văzut că din vagonul-curier se coboară și un civil, în tovărășia mea. Văzînd că mă dezaprobă, i-am explicat împrejurarea din gara Adjud. Maestrul Enescu, strîngîndu-mi mâna cu căldură, m-a sărutat pe obraz la despărțire, spunîndu-mi: ”Dumnezeu să te ocrotească și să te aibă în paza lui”. De multe ori, mai târziu, cuvintele maestrului Enescu mi-au umplut sufletul de speranța în destinele neamului nostru și încredere în viitor” – notează Adrian C. Brudariu.

MISIUNEA SECRETĂ SE ÎNCHEIASE CU BINE

Aventura din vagonul-curier se sfârșise cu bine, în pofida avertizărilor aspre pe care cei doi militari, santinela și plutonierul, le aruncaseră în dialogurile scurte cu încăpățânatul locotenent, trimis într-o misiune specială, secretă. Santinela patrulase toată noaptea pe culoarul înghețat al vagonului-curier. Plutonierul – liniștit că tânărul locotenent își asumase răspunderea pentru încălcarea ordinului militar care interzicea primirea unui ”țivil” în vagonul-curier – va fi dormit pe undeva, zgribulit, înfășurat în mantaua, care era, firar să fie, prea subțire și prea mică pentru a-l încălzi pe toate părțile. Iar tânărul locotenent, Adrian C. Brudariu, ajuns la destinație, înviorat de aerul rece al dimineții, pornea încrezător la întâlnirea pe care urma s-o aibă, face-to-face, cu un mare general român, Eremia Grigorescu. Plicul secret pe care-l primise la plecare, se afla la loc sigur, în buzunarul de la piept al vestonului. Misiunea sa, secretă, se apropia de sfârșit. În plus făcuse un gest de noblețe față de un mare muzician român – îl primise în vagonul-curier, ferindu-l de riscuri, de ger și de viscol, chiar dacă aceasta a însemnat încălcarea unui ordin militar. Își asumase răspunderea pentru gestul său. Se purtase bărbătește. Pe peron, tânărul locotenent fusese întâmpinat de un ofițer trimis de la Comandamentul generalului. Acesta asistase la despărțirea caldă, prietenoasă a tânărului locotenent de ”țivilul” pe care-l găzduise în vagonul-curier. Văzând toate acestea, trimisul generalului va fi încruntat sprânceana! Hm., hm., hm., El a reamintit, apoi, locotenentului regulile militare stricte, mai ales în vreme de război. Tânărul locotenent îi va fi dat explicațiile de rigoare. Dar, conștiincios, ”scrofulos la datorie”, cum ar fi spus ”nenea Iancu”, trimisul generalului i-a raportat acestuia isprava mai tânărului său coleg care încălcase un ordin militar în vreme de război!

UN CEAI CU ROM ȘI O DOJANĂ BLÂNDĂ

La Comandament, tânărul locotenent Adrian C. Brudariu, a fost primit cu eleganță. Manierat, generalul i-a oferit un ”ceai cu rom”, un deliciu, după o noapte petrecută în frigul vagonului-curier. Dar surpriza cea mai mare pentru tânărul locotenent, va fi fost faptul că generalul Eremia Grigorescu știa, deja, că în vagonul-curier, în noaptea aceea, el avusese un oaspete, un ”țivil” și că astfel, încălcase ordinul strict pe care-l primise. Se temea tânărul locotenent de ceea ce avea să urmeze? Desigur! Dar faptul că acel ”țivil” fusese George Enescu, era pentru el un argument forte care-i dădea încrederea că nimic rău nu avea să i se întâmple. ”Țivilul” nu era un fitecine, ci George Enescu, un mare muzician român. ”Ajuns în fața generalului Eremia Grigorescu – scrie Adrian C. Brudariu – care, așteptînd plicul secret mi-a oferit ceai cu rom, informat de ceea ce se petrecuse, mi-a spus dojenitor și blînd: ”Ai o singură scuză: era George Enescu”. Daaaa, dar, dacă n-ar fi fost așa, părea să spună Generalul Eremia Grigorescu, o astfel de întâmplare n-ar fi rămas fără urmări! De bună seamă, auzindu-l pe General, tânărul locotenent se va fi eliberat de emoție, de firicelul de spaimă care i se strecurase în minte atunci când, încăpățânat peste poate, ținuse piept replicilor aspre și amenințătoare ale celor doi militari (santinela și plutonierul) însărcinați cu paza vagonului-curier. ”Dacă vine vru-n șpion?  întrebase santinela, privindu-l chiorâș, pe sub cozorocul chipiului. ”Dacă, cumva, adormiți – îi spusese plutonierul, privindu-l fix în ochi. ”Dacă se întâmplă vre-o nenorocire” – îi spusese el prevenitor, întrucât, fiind mai bătrân, era un ”om pățit”. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplase. Însă, precizarea Generalului Eremia Grigorescu, era de neuitat. Era un avertisment – pe cât de calm, pe atât de sever – pentru mai târziu!

ÎN NEGURA ”UITĂREI”

În finalul textului său, autorul explică de ce, după aproape patruzeci de ani, a povestit întâmplarea trăită în vagonul-curier al unui tren militar angajat în acțiunile armatei române din timpul primului război mondial. ”Am socotit – scrie Adrian C. Brudariu – că această împrejurare și latură a personalităței (sic!) maestrului George Enescu nu trebuie să fie lăsată în negura uitărei (sic!) ci că ea trebuie cunoscută și de tinerele generații de azi”. (subl. ns.) (ibidem, loc. cit. p. 4) Așa se încheie textul lui Adrian C. Brudariu, scris în șapte mai 1955 sub impactul știrii dureroase că marele muzician român pășise în marea trecere, intrase în eternitate.

Dar ”tinerele generații” n-au cunoscut textul scris de Adrian C. Brudariu în acel început de mai 1955, ca un tandru omagiu adus marelui muzician român. El a stat uitat (sau poate cenzurat?) mai bine de trei sferturi de veac. De ce? Aceasta este o poveste! O altă poveste unde protagoniști nu mai sunt un locotenent și un muzician, o santinelă și un plutonier, un ofițer de la un Comandament militar și un mare general – ci lideri comuniști, culturnici și politruci, instalați la guvernarea României, a unei Românii intrată, ca urmare a răsturnărilor petrecute în configurația politică europeană la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în sfera de influență a Moscovei. Sub obrocul ei. Sub cizma ei! România era cenzurată și aruncată – nu în negura ”uitărei”, cum scria Adrian C. Brudariu, la finalul textului său – ci în ”negura” unui regim politic totalitar. Peste un an, în decembrie 1956, protagonistul acelei întâmplări, petrecute într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial, fostul locotenent Adrian C. Brudariu, va fi arestat și aruncat într-una din închisorile comuniste, acolo unde liderii comuniști staliniști aflați la guvernare, au aruncat elitele intelectuale ale României.

EPILOG

Adrian C. Brudariu a intrat în lumea umbrelor în anul 1990, la vârsta de 97 de ani, după ce trecuse prin coșmarul unei Comisii de epurare din Baroul avocaților din Timișoara, după ce trecuse prin anii de lipsuri și foame, prin umilința interdicției de a nu mai profesa avocatura și de a fi un simplu funcționar al unui serviciu de aprovizionare al unei întreprinderi bucureștene, după ce trecuse prin închisorile comuniste, eliberat înainte de termen ca urmare a unei decizii de grațiere dată de fostul premier al României, Dr. Petru Groza, după ce se umilise cerând prietenilor săi ”referințe” privind activitatea sa îndelungată de magistrat, și aceasta cu scopul de a primi, nimic altceva, decât o pensie. Atât. O pensie care – în contextul acelor ani – devenise singurul mod de supraviețuire! Despre toate aceste umilințe Adrian C. Brudariu va povesti în volumele de amintiri, publicate în tiraje modeste și periate cu sârg de politrucii cenzurii comuniste. Dar, în 1955, deși trecuse prin spaimele și tensiunile aducerii sale în fața Comisiei de epurare, ce a funcționat la Timișoara, (la Timișoara, la fel ca în toată țara) imediat după instaurarea puterii comuniste la guvernarea României, deși fusese marginalizat și i se luase dreptul de  a-și exercita meseria, aceea de avocat, fiind trimis să lucreze la Serviciul de Investiții (???) al unei  întreprinderi din București, Adrian C. Brudariu, și-a concentrat relatarea sa doar asupra acelei întâlniri cu marele muzician român într-o noapte de iarnă, în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial. Nimic din îngrijorările și experiențele umilitoare prin care trecuse după schimbarea regimului politic din România postbelică nu răzbate în textul său scris cu ocazia trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român. Cu o demnitate remarcabilă el se concentrează doar pe ”povestea” unei întâmplări petrecute într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar, evocând – cu măiestrie – câteva trăsături ale marelui muzician român. Și totuși, acest text, care constituia un elogiu adus lui George Enescu, n-a trecut de foarfeca cenzurii comuniste. Și aceasta deoarece semnatarul lui era un ”fost”. Un ”fost” politician din regimul burghezo-moșieresc, și el trebuia pus la index. Iar gândurile lui așternute pe hârtie – deși dovedeau un comportament de înaltă noblețe – trebuiau puse sub obroc, aruncate ”în negura uitărei” – în pofida dorinței autorului, a gândului său curat care era un omagiu adus marelui muzician român George Enescu! Credem că prin publicare episoadelor pe care le-ați parcurs am scos din ”negura uitărei” acest text aflat în custodia Bibliotecii Academiei Române. Astfel, cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol, venim în întâmpinarea dorinței lui Adrian C. Brudariu, ca acea întâmplare petrecută într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar să nu fie dată ”uitărei”. Citiți.

GEORGE ENESCU – CENZURAT. O noapte în vagonul-curier al unui tren militar (2)

GEORGE ENESCU – BOLNAV DE ȚARA SA

George Enescu – tânăr

Să citim – cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – textul scris de Adrian C. Brudariu în 7 mai 1955. Avem în față un document dactilografiat, pe o hârtie de tot precară, atinsă de cele aproape trei sferturi de secol care au trecut peste ea. Autorul își datează textul – șapte mai 1955. Deci, cu două zile mai târziu de când vestea trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român a făcut înconjurul lumii. El își intitulează rândurile scrise ca fiind Amintiri despre George Enescu. Dintre aceste ”amintiri” el alege o întâmplare petrecută  într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar, unde, ca tânăr locotenent, se afla trimis într-o misiune secretă.

PORTRETUL MUZICIANULUI

Dar înainte de a scrie despre întâmplarea din ”vagonul-curier”, Adrian C. Brudariu, creionează (în viziunea sa) un portret succint al marelui muzician român. ”Vestea morții maestrului George Enescu la Paris în 4 mai 1955 – scrie  el – a îndurerat toate sufletele românești de pretutindeni”. Adrian C. Brudariu crede că George Enescu era ”bolnav de țara sa” (subl. ns.) și că deși era despărțit de țara sa (aluzie la faptul că George Enescu se afla în exil la Paris) marele muzician ”nu a aruncat cu pietre în fântâna din care a băut apă”. (subl. ns.) ”Maestrul George Enescu – scrie Adrian C. Brudariu – cel mai cuprinzător geniu muzical al poporului român, se stinge la Paris cu dorul de țară, având pe buze, în ultima clipă a vieții sale, un singur cuvânt: ROMÂNIA (subl. aut.) Totuși, maestrul Enescu a închis ochii împăcat în conștiința sa curat românească. El este singurul român din străinătate și din țara lui care a întrunit consenzul (sic!) unanim de iubire și respect din partea întregii națiuni românești. Peste munți și peste râuri, peste granițele care ne despart, maestrul Enescu a unit în înălțimele (sic!) astrale toate sufletele române, întrunindu-le într-un mănunchi de simțire, fără deosebire, fără disonanță, într-o armonie desăvârșită, așa precum a fost și opera sa muzicală: O EXPRESIE LUMINOASĂ A SUFLETULUI ROMÂNESC. (subl. aut.) (Arhiva Muzicienilor, Fondul George Enescu II, Mss. 5, p. 1, Biblioteca Academiei Române, Colecția Manuscrise) .

POVESTEA UNEI NOPȚI DE IARNĂ

După această introducere în care apasă pe câteva dintre epitetele ce vor fi mult promovate de liderii comuniști aflați la guvernare și anume, ”patriotismul”, ”legătura cu țara”, ”rădăcinile”,  ”românismul” lui George Enescu, Adrian C. Brudariu se întoarce în timp, trece repede peste patru decenii de istorie și intră în ”poveste”: povestea unei nopți de iarnă petrecută în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial. ”Cu zeci de ani în urmă – scrie domnia sa – în iarna anului 1916-1917, l-am întâlnit pe maestrul George Enescu în gara Adjud, într-o noapte vijelioasă și sumbră. Făceam parte, ca ofițer de rezervă din DIVIZIA XI, condusă de generalul Ernest Broșteanu și aparțineam Regimentului 43/59 în fruntea căruia a murit eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu. În prima parte a războiului – își amintește fostul locotenent – fusesem rănit de un glonte ”dum-dum” în plămânul stâng, iar apoi, după vindecare, îmbolnăvindu-mă și de tifos exantematic și fiind foarte slăbit, am fost detașat la DIVIZIA A III-a, condusă de generalul Mărgineanu, (Alexandru Mărgineanu – n. ns.) care lupta pe frontul din Munții Vrancea și bătuse armata germană la Mărăști. Ca ofițer originar din Iași, am fost trimis cu o corespondență secretă, de o importanță deosebită, la generalul Eremia Grigorescu, Comandantul Armatei a I-a care-și avea cartierul său la Iași. După o zi lungă de drum prin păduri și prin cărări troienite, am ajuns seara în gara Adjud, care era înțesată de trenuri și soldați. Plecările trenurilor erau neregulate iar unele – secrete. Cu greu am găsit vagonul curier, bine păzit de sentinele. Un plutonier major energic mi-a indicat compartimentul special rezervat, prevenindu-mă că în conformitate cu ordinul special ce a primit de la Corpul de Armată, nu am dreptul să primesc în compartiment pe nimeni, oricine ar fi și orice grad ar avea. Am rămas contrariat de atâta strășnicie a pazei secretului din plicul ce mi se încredințase, dar în armată ordinul se execută. Întreg vagonul era închis, iar pe culuar (sic!) o santinelă păzea strict consemnul ce i se dase de (către) plutonier. Viscolul șuiera afară, vagonul era înghețat, iar eu, învelit strâns în manta și ghemuit într-un colț al băncei (sic!), obosit, ațipisem în așteptarea plecărei” (sic!). (ibidem, loc. cit. p. 2)

LASĂ-MĂ SĂ STAU PE SCARĂ

Dar această așteptare a tânărului locotenent, această liniște atât de bine venită după o zi petrecută prin viscol și troiene, a fost întreruptă de un schimb de glasuri care avea loc la una dintre ușile vagonului. Un glas blând, rugător, era acoperit, întrerupt energic de un altul, amenințător și ferm. Trezit din așteptarea și liniștea care-l trăgeau la somn, tânărul locotenent a ciulit urechea. ”Deodată – scrie el –  în bezna nopței (sic!) mă trezesc zgomote înfundate și văicăreli surde. Prin geamul înflorit de gheață abia se mai zărea pe peron forfota de lume care, disperată, își căuta un locușor în tren. Vagonul în care eram începuse să scîrțâie, să se legene și se simțea că cineva urcase pe scară. O voce rugătoare de afară se adresa sentinelei dinlăuntru: ”Lasă-mă să stau pe scară, camarade. Merg la Iași și vin de la un spital de răniți”. (subl. ns.) ”Santinela neînduplecată, – scrie mai departe fostul locotenent – striga la cetățean să se dea jos de pe scară, că ”nu e voe”, iar în executarea strictă a ordinului ce avea, înjura de mama focului pe cetățeanul ce stăruia în ruga lui. Am auzit apoi deschizându-se ușa vagonului și o îmbrânceală urmată de  vaete”.

DĂ-TE ÎNAPOI CĂ BAG BAIONETA ÎN TINE!

Desigur, soldatul care era de pază, își făcea datoria. El respecta ordinele primite de la plutonierul său.  Autorul nu ezită să consemneze amenințarea soldatului: ”Dă-te înapoi că bag baioneta în tine. De ce nu înțelegi de vorbă?” – striga santinela”. Dar, de partea cealaltă, vocea calmă, rugătoare, continua, stârnind atenția tânărului locotenent. O voce pe care n-avea s-o uite niciodată și o rugăminte  pe care o reproducea întocmai, după mai bine de patruzeci de ani de când o auzise: ”Fii mai omenos, camarade, că sînt un om bun și tot din popor ca și dumneata” – notează Adrian C. Brudariu. În acest punct al ”dialogului” dintre cei doi – soldatul și ”cetățeanul” – tânărul locotenent se smulge din culcușul său auster și înghețat, decis să intervină. ”Spre a curma conflictul violent ce putea depăși măsura – scrie fostul locotenent – m-am sculat și m-am dus spre ușa vagonului. Santinela, potolită, aștepta aprobarea mea. ”Să trăiți ”DONLE” (sic!) locotenent, avem ordin să nu lăsăm la acest vagon pe ”țivili” nici pe scară. ”Țivilul” spune că vine de la un spital și are o diblă subsuoară” – a precizat soldatul. ”Cetățeanul – scrie autorul – auzind convorbirea noastră, mi se adresă: ”Domnule ofițer, dați-mi voe (sic!) să merg pe scară. Aștept de două zile plecarea unui tren spre Iași și puterile mi-s sleite. Trebuie să ajung neapărat la Iași”. ”Figura solicitantului mi se părea cunoscută. Deschizând ușa vagonului am rămas uluit!” – notează Adrian C. Brudariu.  

SUNT GEORGE ENESCU – VIN DE PE FRONT

În fața sa se afla George Enescu, tânărul muzician român care singur, sau împreună cu alți artiști, ”bătea” orașele Moldovei, cântând pentru răniții din spitale sau în mici concerte de binefacere organizate de Crucea Roșie. Acum se afla la Adjud și era musai să ajungă la Iași. Era tare grăbit. De două zile spre Iași nu plecase niciun tren și era dispus să meargă oricum, fie și pe scară! Era noapte. Era ger. Dar el trebuia să ajungă la Iași. Momentul de surpriză va fi fost repede curmat, întrucât neobișnuitul ”oaspete” s-a grăbit să se prezinte: ”Sînt George Enescu și vin de la un spital de răniți din preajma frontului. Contribui și eu cu ce pot, ca să alin suferințele ostașilor. Îngădui-ți să merg pe scară”. (subl. ns.) ”Profund tulburat  – scrie Adrian C. Brudariu – întind mâna maestrului și-l urc în vagon. ”Vă cunosc maestre Enescu, veți merge cu mine la Iași” – îl asigură el pe oaspete. Impresionat, probabil, de situația neobișnuită în care se afla, aceea de a fi ”face-to-face” cu marele artist, tânărul locotenent va fi uitat de ordinele aspre. El își privea oaspetele cu atenție, fericit, poate, de ocazia pe care soarta i-o hărăzise. De a-l vedea pe marele artist atât de aproape, de a-i întinde o mână într-o împrejurare limită, de a-l feri de riscul de a merge pe scară, bătut de viscol și ars de ger. Iar oaspetele stătea în fața lui, cu vioara sub braț. Era o ipostază pe care  Adrian C. Brudariu avea s-o țină minte toată viața. După aproape patruzeci de ani, fostul locotenent scria: ”Ca pe o comoară scumpă, maestrul strângea sub braț prețioasa lui vioară”. 

DAR SOLDATUL NU ȘTIA CINE ERA ”ȚIVILUL”

Dar, soldatul-țăran, santinela, n-avea cum să înțeleagă bucuria și emoția locotenentului. El știa una și bună, că ordinul pe care-l primise fusese încălcat chiar sub ochii lui și că pentru asta el purta răspunderea, avea să fie chemat la ”ordin”, să ”raporteze” și să-și primească pedeapsa, cea mai rea fiind aceea de a fi trimis pe front, în ”linia întâi”. Spaima pentru ceea ce ar fi putut să fie i se citea în ochi. Iar acest fapt nu va fi scăpat tânărului locotenent. ”Santinela – scrie Adrian C. Brudaiu – contrariată și mustrătoare, se frământa în jurul meu. Ca să-l liniștesc îi spun: ”Camarade, maestrul George Enescu, este cel mai mare muzicant al poporului nostru. Este o glorie a neamului. Nu-l putem lăsa să moară de frig pe scară”. Dar pentru tânărul soldat, venit din cine știe ce sat pierdut printre obcinele Moldovei, sau din sud, de prin Oltenia sau Bărăgan, numele lui George Enescu nu-i  spunea nimic. Sau aproape nimic. Cu siguranță el auzea  pentru prima dată, atunci, în seara aceea, acest nume: George  Enescu. Însă, el observase ceva neobișnuit pentru locul în care se aflau toți trei: că musafirul nepoftit ținea sub braț o ”diblă”, una la fel cu aceea pe care o ținea pe umăr, sub falcă, lăutarul din sat, atunci când cânta pe la nunți și botezuri. Iar această ”diblă” îi va fi mărit și mai mult suspiciunea. Ce căuta acest om cu ”dibla” sub braț, noaptea, într-un tren militar, și încă la vagonul-curier? El știa una și bună: că  aici nu avea voie să intre nimeni în afară de ofițerul trimis special. Mai ales un ”țivil”! Așa încât, își adună tot curajul și-l înfruntă pe ofițer, reamintindu-i ceea ce  acesta părea că uitase: ”Dar avem ordin strict ”DONLE” locotenent” – obiectă santinela.” ”Știu, camarade, ai dreptate, dar vezi, ordinele se execută și cu puțină omenie”.

EU RĂSPUND

Însă apelul la ”omenie” făcut de tânărul locotenent nu-l impresionă pe ostaș.  El îl avertiză pe ofițer: ”Răspundeți D-voastră ”DONLE” locotenent” – și-i strecură acestuia bănuiala care-i rodea lui liniștea: ”Dacă e cumva vr-un (sic!) șpion?” Dar, tânărul locotenent a rămas neclintit în decizia sa de a fi în noaptea aceea gazda muzicianului român. E drept, era un vagon-curier într-un tren militar, cu ferestrele atât de înghețate încât nu se vedea nimic afară. Era frig. Dar oricum, era mai bine decât afară, pe scară, în noapte și ger. Gândul acesta va fi fost suficient pentru ca tânărul locotenent să răspundă ferm, bărbătește: ”Eu îmi iau răspunderea, camarade. Îl cunosc pe maestrul Enescu de mulți ani. Fii liniștit. Cheamă-l pe Dl. Plutonier”. ”Ostașul – scrie Adrian C. Brudariu – vădit contrariat, strigă la altă santinelă de pe peron ca să-l caute pe șeful său. Între timp am condus pe maestrul Enescu în compartimentul meu, urmând ca să conving pe plutonier să fie de acord cu această călcare de consemn. Viu mișcat – scrie Adrian C. Brudariu – maestrul spuse: ”Nu vreau să aveți neplăceri din cauza mea, Domnule locotenent. Ași fi tare mulțumit să mă lăsați să merg până la Iași pe culuar ”(sic!) (subl. ns.). Dar tânărul locotenent respinse imediat propunerea oaspetelui său: ”Nu se poate maestre. Geamurile sînt sparte, gerul e mare, în picioare nu puteți rezista o noapte. Vă periclitați viața”.

VREAU SĂ VĂD CINE MĂ VA PEDEPSI

Și pătruns de noblețea gestului său, sigur că superiorii săi vor avea și ei aceiași noblețe, aceiași înțelegere față de situația în care se afla muzicianul român, tânărul locotenent, adăogă cu tot curajul: ”Vreau să văd cine mă va pedepsi, pentru un gest de omenie față de maestrul Enescu. Atât Comandantul Diviziei mele, generalul Ernest Broșteanu, cât și generalul Mărgineanu (Alexandru Mărgineanu – n. ns.) care m-a trimis, sînt oameni înțelepți”. (subl. ns.) ”Nu mă îndoesc (sic!), replică maestrul, mai ales că pe generalul Broșteanu îl cunosc personal, îmi este prieten, iar eroismul său din luptele din Dobrogea, unde a căzut străpuns de gloanțe în plămân, i-a adus stima și admirația tuturor. Totuși, insist să nu vă complicați călătoria cu prezența mea în compartiment. Desigur, sînteți obosit și prefer să merg pe culuar” (sic!). ”Nu maestre, îmi iau răspunderea, vă rog luați loc”.

PLUTONIERUL – GREU DE CONVINS

”Între timp – povestește mai departe Adrian C. Brudariu –  apare și plutonierul la ușă, dar nu intră. Mă ridic și mă duc pe culuar (sic!) ca să-i explic despre ce este vorba”. Dar nici plutonierul nu era mai puțin ferm decât fusese santinela . Cu atât mai mult cu cât, fiind superior în grad santinelei și răspunderea pe care o avea era mai mare. La fel era și suspiciunea sa, pe care nu se sfia s-o comunice tânărului ofițer. ”Plutonierul – scrie Adrian C. Brudariu – se lasă greu convins. El știe una și bună: Ordinul Superior”. Tânărul locotenent este avertizat de plutonierul din fața sa, un  bărbat mai în vârstă, mai ”pățit”, cum avea el să spună ofițerului. Ferm pe poziția sa, el recurse la ultimul argument pe care-l credea redutabil: ”Dacă, cumva, adormiți? Dacă se întâmplă vre-o (sic!) nenorocire?” – scrie Adrian C. Brudariu, reconstituind momentul, după mai bine de patruzeci de ani. Însă, tânărul locotenent era neînduplecat. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lăsat pe oaspetele său pe ”culuar”, așa cum ceruse rugător oaspetele său, iar afară din vagonul-curier – nici atât. Învins de încăpățânarea ofițerului, plutonierul încheie scurt și, oarecum amenințător, dialogul cu trimisul special militar. ”Eu mi-am făcut datoria, v-am prevenit”. Dar nici ”ultimul cuvânt” al  plutonierului nu schimbă decizia ofițerului. Acesta, îl îndemnă pe plutonier să fie liniștit asigurându-l că răspunderea era a sa și numai a sa! ”Fii pe pace – îi răspund. Îmi iau singur toată răspunderea”. Necăjit – scrie mai departe fostul locotenent – plutonierul îmi spune: ”Mă siliți să vă patrulez toată noaptea și să vă păzesc. Am văzut multe în viața mea, căci sînt mai bătrân ca D-voastră.  N-ași vrea să pătimim amândoi”. ”Nu avea nici-o  grije Domnule Plutonier, răspund numai eu pentru călcarea consemnului”.

LACRIMA DE SUB PLEOAPE

”Nemulțumit și străfulgerând cu privirea pe oaspele (sic!) meu – scrie autorul – plutonierul m-a salutat, s-a retras cu hotărârea de a mă veghea. Rămas singur cu maestrul Enescu, după ce am închis ușa și cu cheia, i-am explicat: ”Își fac datoria conștiincios, bieții noștri ostași țărani. Ei sînt sarea pămîntului. Noi ceilalți, sîntem mai slabi și avem menajamente. Dar, când ei ne iubesc și prind încredere în noi…..putem face cu ei minuni. Sacrificiul vieții nu intră în cumpănă la ei. Dacă își iubesc comandanții merg și în foc pentru ei”. Maestrul – scrie Adrian C. Brudariu – m-a prins emoționat de braț, în semn de aprobare. Apoi mi-a strâns mâna cu amândouă mâinele (sic!) sale, în semn de caldă recunoștință. În geana ochilor îi străluceau câteva lacrimi. (subl. ns.) M-a privit apoi, ca dus pe gînduri, iluminat,  parcă, de-o priveliște interioară, din care nu-i venea să se mai trezească” (ibidem, loc. cit. p. 3)

ERA FRIG ÎN VAGONUL-CURIER

Acum că lucrurile fuseseră cumva limpezite, cei doi militari (santinela și plutonierul) fiind convinși că tânărul ofițer își luase întreaga răspundere pentru primirea în vagonul-curier a unui ”țivil” și că ei vor fi scutiți de orice muștruluială (sau pedeapsă) din partea superiorilor lor, cei doi bărbați  – ofițerul și muzicianul – se puteau gândi la ceasul de odihnă pe care-l meritau. În compartimentul din vagonul-curier, în care era frig iar geamul albit de florile stranii ale gerului, s-a așternut liniștea. ”Ne-am așezat pe aceiași bancă – scrie Adrian C.  Brudariu – și ne-am  apropiat unul de altul ca să ne încălzim. Santinela bocănea pe culuar (sic!) ca să se mai încălzească și el (sic!) dar și ca să ne amintească prezența și vegherea lui. (subl. ns.) După vre-o (sic!) jumătate de oră, trenul s-a pus în mișcare cu greu, scîrțîind din toate încheieturile. Legănatul vagonului, trepidațiile roților, parcă ne mai dezmorțeau oasele” (ibid. loc. cit.)

Cum a decurs ”călătoria” celor doi bărbați pe care o împrejurare gravă – impusă de război – îi aruncase față în față, într-un tren militar, într-un vagon-curier, destinat numai celor ce aveau misiuni secrete? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU – CENZURAT. O noapte în vagonul-curier al unui tren militar (1)

George Enescu – tânăr

 Un text tulburător am găsit în ARHIVA MUZICIENILOR, FONDUL GEORGE ENESCU II, DIN COLECȚIA MANUSCRISE A BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE . Un text unde este povestită o întâmplare petrecută într-o noapte de iarnă  în ”vagonul-curier” al unui tren militar din timpul primului război mondial. O întâmplare ce vine să întregească imaginea lui George Enescu în acei ani grei pentru întregul popor român – anii primului război mondial.

UN TEXT TULBURĂTOR

Acest text a fost scris în 7 mai 1955 de către Adrian C. Brudariu, cu ocazia trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român. Autorul a pus textului său un titlu simplu: Amintiri despre George Enescu. Semnătura olografă de la finalul celor câteva pagini scrise confirmă paternitatea textului. Iar autenticitatea întâmplării nu poate fi pusă la îndoială, întrucât ea este povestită cu lux de amănunte, cu o sinceritate remarcabilă, autorul fiind dornic să reconstituie adevărul crud al unei nopți petrecute într-un ”vagon-curier” păzit de soldați-țărani și plutonieri certați cu limba română dar extrem de severi privind executarea ordinelor date de superiorii lor. Este, cum am spus, un text tulburător deoarece  el creionează o ipostază a marelui muzician român George Enescu într-o împrejurare dramatică: o noapte într-un tren militar din iarna anului 1916-1917. Cu toate astea, el nu a fost publicat atunci când a fost scris, în 7 mai 1955, și, se pare, că nici mai târziu. După știința noastră, în lucrările consacrate vieții și operei lui George Enescu, acest episod, și acest autor nu sunt menționate în paginile consacrate participării marelui muzician român, ca ”muzician-soldat”, în evenimentele din anii primului război mondial. Nici în volumele și revistele omagiale întocmite cu paginile scrise de numeroși prieteni, colaboratori sau admiratori ai marelui muzician român cu ocazia trecerii sale în eternitate, în noaptea de 4/5 mai 1955 acest text nu se regăsește (vezi în acest sens: Revista Muzica – Număr special, închinat lui George Enescu, Anul V, Mai, 1955, București, 1955; vezi de asemenea, George Enescu, Monografie, Mircea Voicana și colaboratorii, Editura Republicii Socialiste România, București, 1971; vezi și: Viorel Cosma, George Enescu, Concertul de adio, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2005)

NEPĂSARE? SAU INTERDICȚIE?

Exegeții (nu puțini) ai vieții și operei lui George Enescu au trecut, se pare, pe lângă acest moment, și pe lângă acest autor. Cum se spune, ei au dat  ”pagina” și au trecut mai departe! Nepăsare? Sau interdicție? Care să fi fost motivul? Nu va fi plăcut conținutul, ”povestea”? Sau, poate, autorul, Adrian C. Brudariu, cel care fusese protagonistul acestei povești? Sau poate, că acest text, aflat în Colecția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, unde l-am găsit de curând, nu va fi fost pus la dispoziția cercetătorilor? Va fi fost ținut la…. secret, și abia după căderea sistemului comunist și desființarea cenzurii el va fi fost scos de sub obroc? Oricum, citindu-l constatăm că ”povestea” pe care autorul o înfățișează pune în lumină câteva din trăsăturile definitorii ale personalității marelui muzician român: generozitatea, spiritul de sacrificiu, dăruirea, modestia și, de la un punct încolo, sacrificiul și chiar eroismul său. Căci, nu poate fi numită altfel, decât eroică, participarea sa, ca muzician, la acțiunile organizate de echipele Crucii Roșii din România pentru strângerea de fonduri pentru sinistrați, pentru alinarea suferințelor răniților din spitalele de front din primul război mondial. Căci nu poate fi numită altfel, decât eroică, capacitatea marelui muzician român de a înfrunta viscolul, frigul, foamea și, mai ales, durerea, întipărită pe chipurile suferinde ale celor ce-l ascultau vrăjiți, uitând de dureri, de bandaje, de cârje, de dorul de casă. Alinarea celor suferinziacesta va fi fost impulsul interior ce va fi dat tânărului muzician român, forța de a înfrunta ororile războiului. Și, totuși! Un asemenea text, nu a văzut lumina tiparului. Atunci și nici mai târziu. De ce?

UN CENZOR PRICINOS – SAU OBEDIENT?

Citindu-l, nu poți să nu te întrebi: cât de obedient, cât de obtuz, cât de ”pricinos” va fi fost acel culturnic, politruc sau cenzor care va fi decis ca  o asemenea ”poveste” să nu vadă lumina tiparului, să nu fie cunoscută de marele public? Cu atât mai mult cu cât el a fost scris într-un moment de mare emoție, de mare durere provocată celor ce l-au cunoscut, admirat și iubit pe George Enescu – fie ei muzicieni sau iubitori ai muzicii – de trecerea în eternitate a marelui muzician român. Atunci, în mai 1955, orice amintire, orice relatare despre  George Enescu, era prețioasă, absorbită cu nesaț de marele public sensibilizat de durerea acestei imense pierderi. Orice ”poveste”, dobândea dimensiuni și semnificații nebănuite. În această logică, atunci, în 1955, nu puteai ține sub obroc un asemenea text decât dacă ar fi existat un motiv sever. Ce fel de motiv? Conținutul? Nu, nu! O spun cu certitudine. L-am citit cu atenție și pot spune, cu mâna pe inimă, că nu textul, nu conținutul ar fi putut fi un motiv pentru nepublicarea lui. Pentru cenzurarea lui! Atunci? Autorul? Adrian C. Brudariu? Cine era, în 1955, Adrian C. Brudariu? Cine fusese Adrian C. Brudariu de nu putea el să apară în public cu un text omagial despre George Enescu, scris  într-un moment atât de dureros? Cu această întrebare în minte, să ne aplecăm puțin asupra autorului.

CÂTEVA CUVINTE

În 1955, Adrian C. Brudariu avea șaizeci și doi de ani. Nu mai era tânăr și datorită schimbărilor politice și sociale care avuseseră loc în România, unde fusese instaurat regimul comunist, intrase într-un con de umbră, împins la marginea societății, nevoit să înfrunte lipsuri materiale și umilințe pe care nu și le-ar fi putut imagina niciodată în anii săi cei tineri. Ca mulți alți români din generația sa care se implicaseră în bătălii politice, integrându-se în partide și partidulețe ce apăreau și dispăreau de pe scena politică precum ciupercile după ploaie, Adrian C. Brudariu, suporta acum consecințele vieții și activității pe care o avusese în anii anteriori instalării în România a regimului comunist. Căci –  ca absolvent al Facultății de Drept – Adrian C. Brudariu  n-a fost numai un apărător al legii, un slujitor (mai mult sau mai puțin devotat) al dreptății ci și un versatil politician. El a pendulat cu dezinvoltură printre curentele politice la modă, împins mai mult de ambiții, de orgolii, de conjuncturi, decât de convingeri. În tinerețe a fost atras de fantoma ideilor de stânga promovate în unele cercuri ale elitelor intelectuale ieșene, acolo unde își făcuse studiile liceale și universitare și unde se aflau cei mai mulți dintre prietenii și, mai ales, profesorii și mentorii săi politici. Tânăr fiind, înzestrat cu elocința pe care o impunea însăși meseria sa, aceea de avocat, și apoi de magistrat, făcea paradă cu lecturile sale de stânga, de sorginte rusească, afișa o atitudine de frondă, cu care se mândrea, lăsând să se înțeleagă că aceasta ar fi fost o trăsătură nativă a personalității sale. Încercând să-și ”construiască” o biografie de militant ”de stânga”, el mersese până acolo încât afirmase cu emfază că ar fi participat chiar la răscoala țăranilor de la 1907, alăturându-se celor de la Podul Iloaiei, uitând că, pe atunci nu avea decât paisprezece ani, fiind un fraged adolescent! Cine știe? Va fi fost! Poate ca spectator, dar nu ca participant, nu ca unul dintre acei țărani umiliți și obidiți, storși de foame și de sărăcie, cărora le ajunsese ”cuțitul la os”! De această ”metodă” (mai curând, meteahnă) nu se va dezbăra nici mai târziu, în anii maturității, în condiții politice fundamental opuse când în România fusese instaurat un nou sistem politic, sistemul comunist. Într-un studiu apărut în revista ”Zargidava”, distinsul profesor Gheorghe I. Florescu, ne spune că și după instaurarea comunismului în România, Adrian C. Brudariu, încerca să-și construiască o biografie, s-o adapteze la ”cerințele” zilei, punând în evidență orientările, simpatiile sale față de ideile de stânga pe care le-ar fi avut în anii din perioada interbelică. ”Continuând a-și ticlui o biografie la modă – scrie Gheorghe I. Florescu – după 1944 a început să declare că asistase cândva la întruniri socialiste care avuseseră loc la sala ”SIDOLI” din Iași, unde îi ascultase pe dr. Leon Ghelerter și pe Mihai Gh. Bujor”. (Gheorghe I. Florescu, Un dialog epistolar: Adrian C. Brudariu – G. T. Kirileanu (1920 –  1925, 1956), ZARGIDAVA, Nr. 11, 2012, p. 210 – 243 ). Urmărind în continuare traiectoria simpatiilor socialiste ale lui Adrian C. Brudariu, în anii săi cei tineri, aflăm că în 1918, Adrian C. Brudariu, era redactor politic la ziarul ”Chemarea” editat de celebrul (și temutul pamfletar) N. D. Cocea, că a participat, ca membru fondator, la înființarea, la Iași, de către un grup de profesori cu vederi democratice și de numeroși muncitori, a unui partid de stânga, cu o titulatură foarte stângace, considerat a fi primul ”Partid Muncitor”. Un punct de atracție pentru acest partid va fi fost pentru tânărul  Adrian C. Brudariu și faptul că printre membrii fondatori se afla și tatăl său, institutorul Constantin Brudariu. În anii 1921 – 1922, tânărul Brudariu  era un frecvent cititor al ziarului ”Socialismul”, fapt care, în contextul acelor ani avea o semnificație deosebită, plasând ”abonatul” în categoria celor interesați de ideile ”progresiste”, etc., etc.,

PIRUETE POLITICE

Acestea erau însă ”fumurile” tinereții! Câțiva ani mai târziu, în 1927, Adrian C. Brudariu va face o piruetă politică spectaculoasă, apropiindu-se de grupul adepților liderului țărănist Dr. N. Lupu. El va  îmbrățișa ideile promovate de aceștia care, nemulțumiți de rolul rezervat grupării țărăniste după fuziunea naționaliștilor ardeleni cu țărăniștii, s-au desprins din Partidul Național Țărănesc și au format un partid al lor, Partidul Țărănesc (ibidem, Gheorghe I. Florescu, loc cit.) Ca membru al Partidului Țărănesc, în urma alegerilor parlamentare din 1927, organizate de guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu, Adrian C. Brudariu, va deveni parlamentar. De la tribuna Parlamentului, deputatul Adrian C. Brudariu își va folosi elocința în discursuri polemice, implicându-se în campanii cu un pronunțat accent critic la adresa guvernanților. În februarie 1928, de la tribuna Parlamentului României el se pronunța împotriva tratamentului ”barbar și nelegal” pe care guvernul îl aplica deținuților politici. Personajul în apărarea căruia se ridica Adrian C. Brudariu, era militantul socialist, Mihail Gheorghiu Bujor. Era o susținere extrem de riscantă întrucât, Mihail Gheorghiu Bujor era unul dintre liderii mișcării socialiste care, sub influența revoluției bolșevice din Rusia, militau pentru profunde transformări sociale și politice în România, inclusiv pentru schimbarea structurii statale a României, prin răsturnarea monarhiei. ”Piruetele” politice ale tânărului parlamentar aveau să continue. În 1933, Adrian C. Brudariu, devenea liderul unui grup  de foști susținători ai doctorului N. Lupu, care se desprinseseră din Partidul Țărănesc, înființat de către acesta în 1927, formând un alt partid, Partidul Țărănesc Independent.

ULTIMA REDUTĂ

Dar, cu acest moment, traseismul lui Adrian C. Brudariu nu se va încheia. Câțiva ani mai târziu, în 1938, el va ateriza în noua formațiune politică inițiată de regele Carol al II-lea, Frontul Renașterii Naționale. Iar aici, nu se va mulțumi cu statutul modest al unui membru oarecare, de umplutură, ci va viza trepte mai înalte, spre structurile de conducere. Așa se face că numele lui se află pe listele Consiliului Superior al Frontului Renașterii Naționale. Era o ”piruetă” politică surprinzătoare și – cum notează distinsul autor, profesorul Gheorghe I. Florescu, în studiul pe care l-am menționat mai sus  – ”contradictorie prin raportarea la orientările sale ideologice de la început”. După cum precizează același autor, numele lui Adrian C. Brudariu figura pe un document al noii formațiuni politice apărute pe eșichierul politic al României: Apelul nominal al ședinței de înființare a Consiliului Superior Național al Frontului Renașterii Naționale” (ibid. loc. cit.). Prin urmare, Adrian C. Brudariu se plasase, chiar de la  început, la vârful acestei formațiuni care trebuia să fie ”vârful de lance” al politicii lui Carol al II-lea. El își asuma rolul de a fi, încă de la început, unul dintre cei ce aveau să sprijine regimul autoritar instituit de Regele Carol al II-lea. După cum se știe Frontul Renașterii Naționale a fost o formațiune  politică cu o viață extrem de scurtă, ea fiind măturată de pe eșichierul politic românesc odată cu dispariția din viața României a inițiatorului său, Regele Carol al II-lea care – silit de evenimentele politice și militare care au dus la destrămarea teritorială a României – a abdicat de pe tronul țării la 4 septembrie 1940.

PONOASELE TRASEISMULUI POLITIC

Desigur, Adrian C. Brudariu nu era nici primul nici ultimul ”traseist” de pe scena politică românească, ”piruetele” politice, abandonarea principiilor doctrinare fiind un loc comun. Un asemenea comportament, într-un sistem politic multipartidist nu ducea pe nimeni după gratii. Cel mult atrăgea disprețul și suspiciunea asupra celui ce-l practica. Am spus: într-un sistem politic multipartidist, acolo unde libertatea convingerilor politice este admisă și funcționează așa numita ”rotativă guvernamentală”, care permite accederea la guvernare a diferitelor partide prezente pe scena politică.  Nu însă într-un sistem politic mono partidist, unde pe scena politică există un singur partid, un partid unic, indiferent de doctrina lui, de stânga sau de dreapta sau, mai rău, de extrema dreaptă. În cazul lui Adrian C. Brudariu, partidul care a avut o influență negativă asupra vieții și destinului său politic și civic, a fost Partidul Comunist Român. Instalat la putere la 6 martie 1945, prin guvernul majoritar comunist căreia, cu perfidia clasică a comuniștilor, i se spunea ”guvern de largă concentrare democratică”, guvernul Dr. Petru Groza, Partidul Comunist Român a inițiat imediat o campanie de ”curățare” a structurilor administrative, universitare și culturale ale României postbelice. Ea s-a numit campania de ”epurare” și la baza ei au stat inițiative legislative: legi, ordonanțe de guvern, și au fost create structuri organizatorice speciale pentru punerea în aplicare a acestor legi. În malaxorul ”epurării” au intrat nu numai ”colaboraționiștii” , cum erau numiți toți cei care fuseseră implicați, prin posturile pe care le ocupaseră în administrația centrală și locală din perioada guvernării antonesciene, ci și mulți, foarte mulți, funcționari publici onești – indiferent de domeniile în care activaseră – acei oameni consacrați sarcinilor diurne pe care le aveau, sarcini derivate din funcțiile pe care le ocupau în administrația publică a României, în eșafodajul administrativ ce face posibilă funcționarea unui stat – în vreme de pace sau război.

MARGINALIZAT ȘI UMILIT

Ca magistrat, Adrian C. Brudariu a făcut parte din acest eșafodaj. Un bun motiv pentru marginalizarea sa, pentru ”epurarea” sa din sistemul – nou – al magistraturii statului comunist. Iar activitatea sa politică din trecut, ”piruetele” făcute de la un partid politic, de la o doctrină la alta, au fost, cum se spune ”cireașa de pe tort”. Ele au atârnat greu în balanța pe care o țineau în mână comuniștii pentru evaluarea celor ce puteau fi atrași pe orbita slujirii strategiei politice a Partidului Comunist. Prin trecutul său – profesional și politic – Adrian C. Brudariu s-a aflat pe ”talerul” ce trăgea în jos, balanța evaluării comuniste. El a fost nu numai marginalizat, ”epurat”, adus în starea umilitoare de a fi muritor de foame, dar și trimis după gratii. Detenția sa a fost scurtă, pe cât de scurtă pe atât de umilitoare, de devastatoare, și a luat sfârșit în urma unor investigații (securistoide) care au dat ”cale liberă” unei decizii de amnistie semnată de premierul Dr. Petru Groza (în 1958) pe ultima sută de metri a mandatului său. Să notăm că în momentul când a scris textul omagial consacrat lui George Enescu, cu ocazia trecerii în eternitate a marelui muzician român, în noaptea de 4/5 mai 1955, Adrian C. Brudariu era – încă – în libertate. Liber – dar marginalizat. Liber – dar umilit. Liber – dar muritor de foame!

UN TEXT TANDRU – PUS SUB OBROC

Și totuși, în aceste condiții, el a avut forța să scrie despre marele muzician român, paginile pe care le-a scris. În relatarea sa despre acea noapte extraordinară petrecută în vagonul-curier al unui tren militar împreună cu marele muzician român, George Enescu, el a rămas onest, a slujit ”adevărul” acelor clipe unice trăite, a rămas demn, uitând cu totul umilințele la care fusese supus – până atunci – de regimul comunist. Și-a curățat sufletul de ”zgura” prezentului trăit și a intrat, cu gândul, curat și pios în amintire. A scris cu tandrețe, cu admirație, cu ”penița înmuiată în suflet”. Dar cenzura comunistă – n-a ținut seama de nimic. Arogantă și cinică, ea l-a pus sub obroc, l-a aruncat în tenebrele interdicției. O interdicție care – din fericire – n-a fost pe vecie. Căci textul omagial scris de Adrian C. Brudariu, în acele zile îndurerate de pierderea marelui muzician român George Enescu, iese acum, de sub obroc, de sub această interdicție. Citiți episoadele care urmează și aflați ce s-a întâmplat într-o noapte de iarnă, într-un vagon-curier al unui tren militar. Citiți textul lui Adrian C. Brudariu cenzurat de culturnicii comuniști. Citiți.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (8) Fără reverențe Moscovei

În acest punct al demersului nostru privind restituirea manuscriselor enesciene care a constituit un capitol aparte al relațiilor marelui muzician român cu Rusia, inclusiv cu Rusia Sovietică, să tragem linie și să adunăm. Să încercăm câteva concluzii. Cu siguranță, continuarea investigației pe tema restituirii manuscriselor enesciene va scoate la lumină și alte aspecte și alte documente REVELATOARE așa cum este scrisoarea marelui muzician german Bruno Walter adresată lui  ”Herr Krassin”. Dar câteva concluzii sunt – credem –  posibile.

MANUSCRISELE ENESCIENE – PRIMELE VALORI RESTITUITE

Să reținem faptul că manuscrisele enesciene restituite în 1924 au fost primele valori restituite din Tezaurul artistic și istoric trimis de România la Moscova în vara anului 1917. Și această restituire a fost posibilă nu pentru că liderii bolșevici de la Kremlin ar fi căzut pradă unor gânduri duioase, unor sentimente;  nu pentru că ei ar fi fost impresionați de personalitatea marelui muzician român sau de suferința trăită de el la gândul că aceste ”părți” din ființa sa,  din creația sa de până atunci, se vor fi pierdut odată pentru totdeauna. Nu pentru că s-ar fi lăsat convinși de argumentele cuprinse în acea scrisoare plină de noblețe a unui mare muzician german, Bruno Walter. NU! Ci pentru că un asemenea gest, chiar dacă nu ar fi făcut ”înconjurul lumii”, ar fi ajuns sigur în ”mapa zilei” din cancelariile diplomatice europene și desigur, și americane.

MIZA LIDERILOR DE LA KREMLIN

Liderii politici de la Kremlin, culturnicii și politrucii din laboratoarele secrete moscovite mizau pe faptul că un asemenea gest, un asemenea eveniment, putea să trezească simpatie. Să stârnească interesul, să atragă atenția opiniei publice! Să facă – cum se spune – vâlvă! El trebuia să arate lumii că, iată, liderii comuniști de la Kremlin prețuiau cultura, arta și pe slujitorii și făuritorii ei, bla., bla., bla., Și astfel o asemenea decizie aparent banală, cu parfum umanitar, venea în sprijinul unei cauze, al unei cauze politice, în sprijinul  bătăliei pe care, în acei ani, o desfășurau pentru ieșirea din izolare a Rusiei – a Rusiei sovietice –  pentru recunoașterea statului sovietic pe arena internațională ca stat independent și suveran. Numai sub imperiul unui asemenea interes puteau fi sparte lacăte și cotrobăite ”loturile” cu lăzile valorilor istorice și artistice ale României aflate în subteranele umede și întunecate ale Kremlinului! Ca un abil și experimentat diplomat ce era, ”Herr  Krassin” va fi știut toate acestea! Cu asemenea argumente va fi urcat el ”treptele” ierarhiilor politice de la Kremlin pentru a putea obține restituirea manuscriselor muzicale enesciene. O făcea pentru Rusia! Dar, cum am menționat mai sus, o făcea și pentru sine: pentru ”Herr Krassin” – diplomatul, pentru ”Herr Krassin” – ambasadorul. Pentru primul ambasador al Uniunii Sovietice în Franța. Căci, pentru succesul misiunii sale la Paris, ”Herr Krassin” avea nevoie să i se deschidă multe uși, avea nevoie de simpatie și prețuire! Avea nevoie să fie cunoscut – atât în cancelariile diplomatice cât și în cercurile elitelor intelectuale, inclusiv – sau mai ales – în saloanele mondene pariziene.

INTERESUL POLITIC

Decizia din 1924 privind restituirea manuscriselor enesciene va crea un precedent și va institui un principiu  în  practicile liderilor politici de la Kremlin: interesul politic. Restituirile din Tezaurul artistic și istoric al României (rețineți NU Tezaurul Băncii Naționale a României, în lingouri și monede, adică AURUL) care au urmat în anii 1935 și apoi, în 1956,  – mai spectaculoase prin amploarea valorilor artistice și istorice returnate – au avut la bază interesul politic al liderilor de la Kremlin, dorința lor (bolnavă) de a deturna interesul opiniei publice de la evenimente, unele foarte grave, care scoteau la iveală fisurile existente în eșafodajul relațiilor de dominație și șantaj pe care le desfășurau în sferele lor de influență, interesul lor de a se împăuna (da, acesta este cuvântul cel mai potrivit) cu gesturi care erau departe de ceea ce erau ei – în realitate.

GEORGE ENESCU N-A FĂCUT DECLARAȚII ”LA CALD”

Dar – să-i lăsăm pe liderii de la Kremlin, pe culturnicii și politrucii comuniști, pe diplomați – de felul lui ”Herr Krassin” – și să privim puțin mai aproape pe beneficiarul acestui eveniment: George Enescu. Cum a primit muzicianul român restituirea manuscriselor sale de către liderii politici de la Kremlin? Care a fost reacția sa la primirea acelei telegrame trimisă de Edmond Fleg privind găsirea manuscriselor sale? Din sursele deschise la care am avut acces constatăm că muzicianul român nu a făcut declarații publice pe această temă, atunci, ”la cald” – cum se spune. Abia în anii 1951, 1952 – deci după aproape treizeci de ani – în cadrul convorbirilor sale cu Bernard Gavoty, George Enescu va face dezvăluiri în legătură cu acest moment atât de mult așteptat: recuperarea manuscriselor sale. Dar și atunci – așa cum am arătat în episodul anterior – el își îndrepta gândul către diplomații francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, nu către liderii politici de la Kremlin. Aflat pe pământ american, într-unul dintre primele sale turnee de succes, el își îndrepta gândul către Paris și nu către Moscova.

NICIO REVERENȚĂ MOSCOVEI

Urmărind sursele deschise la care am avut acces, constatăm că pentru restituirea manuscriselor sale George Enescu nu va face – niciodată, dar niciodată – o reverență Moscovei, lui ”Herr Krassin” sau altor lideri bolșevici aflați între zidurile impenetrabile ale Kremlinului. Relațiile sale cu Rusia – Rusia țaristă și apoi Rusia sovietică – vor rămâne înghețate decenii la rând. În timp ce colinda capitalele europene, Europa fiind pentru domnia sa un ”continent fără frontiere”, în timp ce traversa Oceanul pentru turnee lungi, obositoare, unde obținea succese fulminante și unde făcea dovada înaltei sale înzestrări artistice ca violonist, dirijor sau compozitor iar America îl aplauda cu frenezie, pentru el Rusia, inclusiv Rusia sovietică, aproape că nu exista. În ”geografia” sa artistică, această parte a lumii – nu exista ca loc unde să cânte pentru publicul meloman, ca loc unde să-și pună în valoare virtuțile sale artistice. Era un spațiu – închis! Ferecat! George Enescu nu a mai pus piciorul pe tărâmul Rusiei din februarie 1917 când nimerise în plină revoluție și asistase la căderea unui  imperiu, imperiul țarist, la decimarea unei dinastii, dinastia Romanov ce stăpânise Rusia mai bine de trei sute de ani! Abia după al doilea război mondial, în anii 1945 și 1946, marele muzician român se va întâlni cu muzicieni ruși (sovietici), compozitori sau interpreți. Dar aceste întâlniri se vor desfășura doar între hotarele muzicii, ale măiestriei profesionale, în termenii bunei cuviințe și al respectului reciproc, fără reverențele pe care mulți dintre confrații săi români (compozitori și interpreți) le făceau la adresa muzicienilor moscoviți. Prin întreaga sa atitudine – construită și aplicată doar între hotarele muzicii – George Enescu demonstra – celor capabili să-l ”citească” astfel – că nu se lăsa intimidat sau cuprins, de ”valul” de pro sovietism sub care intraseră mulți dintre confrații săi. El slujea muzica – și numai muzica, păstrându-se astfel vertical și respectându-și, cu o dârzenie incredibilă, principiul său de a nu se amesteca în politică, de fapt, dezgustul său față de politică. O făcuse în timpul dictaturii antonesciene și o va face și în primii ani ai dictaturii comuniste. Plecarea sa în exil, în septembrie 1946,  un exil premeditat, un exil asumat, a fost expresia acestei dârzenii, a fost expresia acestui, să-i spunem, pe scurt: dezgust de politică. Acest principiu și acest comportament nu-l va abandona nici în anii grei ai exilului la Paris, până când va păși  – bolnav, îndurerat și singur – în marea trecere.

UN NOU TURNEU – MOSCOVA, 1946

Vom continua, să urmărim relația  marelui muzician român cu Rusia  și în anii de după cel de al doilea război mondial. Mai exact, în anii 1945, 1946, până la plecarea sa definitivă din România, în septembrie 1946. Căci George Enescu a mai făcut un turneu în Rusia. În aprilie 1946. O vom face, în măsura în care ne vor permite ”sursele deschise” la care avem acces. Căci arhivele – încă tac. Adevărul stă  ”pitit”, cum ar spune un nepot al meu din Vorona Botoșanilor. Citiți episoadele care vor urma, aflate acum în faza de ”atelier”. Ele vor fi consacrate turneului muzicianului român în Rusia comunistă, RUSIA SOVIETICĂ: primul (și ultimul) său turneu în această parte lumii.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (7) Interesul lui ”Herr Krassin”

Leonid Borisovici Krassin, diplomat sovietic

Va fi fost ”Herr Krassin” înduioșat de scrisoarea marelui muzician Bruno Walter? Se va fi lăsat el cuprins de sentimente? Sau, ca un diplomat abil și experimentat, aflat în prim planul activității diplomatice a Rusiei – a Rusiei sovietice – se va fi dezbrăcat de sentimente și va fi pus în balanță logica și interesele statului pe care îl slujEA? ÎN FOND, ÎN CALITATEA SA DE DIPLOMAT AL STATULUI SOVIETIC, ”HER KRASSIN” NU-ȘI PUTEA PERMITE LUXUL SĂ FIE ”ÎNDUIOȘAT”, SĂ AIBĂ SENTIMENTE, INTERESE PERSONALE, ÎNTRUCÂT, INTERESELE SALE ERAU AIDOMA CU ALE PARTIDULUI, CU ALE PUTERII PE CARE O SLUJEA. ASTFEL, DUIOȘIA SA, INTERESELE SALE PERSONALE, SE VOR FI ÎMPLETIT – MAGISTRAL – CU PRAGMATISMUL, CU INTERESELE GENERALE ALE PARTIDULUI, ALE PUTERII ÎN SLUJBA CĂRUIA SE AFLA. ÎN FAȚA UNEI SCRISORI DUIOASE, ”HERR KRASSIN” -RĂMÂNEA DIMPLOMATUL CARE FUSESE ÎNCĂ DIN TINEREȚE.

PIRUETA LUI HERR KRASSIN

”Herr Krassin”, fusese unul dintre negociatorii celebrului Tratat de pace de la Brest Litovsk încheiat de Rusia cu Puterile Centrale, în împrejurări dramatice cu urmări contrare strategiei sale moștenite încă de la Țarul Petru cel Mare, de a-și extinde permanent teritoriul, de a-și împinge mereu granițele spre toate orizonturile, spre Europa sau spre Asia, spre toate Mările, de la Nord, la Sud! După căderea regimului țarist, deși marxist din tinerețe și membru al primului partid rus cu pretenții de stânga din timpul regimului țarist, Partidul Social-Democrat, ”Herr Krassin făcuse o piruetă și se alăturase puterii bolșevice, adepților lui Lenin, punând abilitățile sale diplomatice în slujba unui nou regim politic: regimul comunist. Acum ”Herr Krassin” trudea din greu împreună cu alți conaționali ai săi, incluși în rețeaua diplomatică sovietică (oficială sau secretă), pentru îndeplinirea obiectivelor imediate ale Rusiei Sovietice: ieșirea din izolarea în care o aruncaseră marile puteri ale lumii care nu agreau noul sistem politic instaurat cu prețul unui război fratricid, cu prețul terorii și al suspiciunii, al trădării fratelui de către frate și al dreptății câștigate prin forță, prin crimă, cu kalașnikovul pe umăr și cizma pe grumaz. Împreună cu alți diplomați și negociatori sovietici de rang înalt, ”Herr Krassin” participa la Conferințe internaționale, la negocieri lungi, anevoioase pentru recunoașterea internațională a Rusiei sovietice, pentru restabilirea relațiilor diplomatice, economice și comerciale – căci Rusia, secătuită de ultimele războaie – primul război mondial și apoi îndelungatul și absurdul război civil – era sufocată de foame și sărăcie. Acum, după ce devenise Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, având în stăpânirea sa un teritoriu întins cât un continent, noul stat apărut în arena internațională deținea resurse naturale uriașe, cvasi necunoscute care trebuiau scoase la iveală și valorificate pentru a diminua foamea și sărăcia lucie. ”Uniunea” avea nevoie, ca de aer, de relații economice, de schimburi comerciale, ”de parteneri”, într-un cuvânt, de normalitate. Iar această ”normalitate” însemna intrarea sa în arenă, așezarea sa, cu drepturi egale (cum altfel?) la ”masa marilor puteri”.

O BĂTĂLIE PE TERMEN LUNG

Pentru ”Herr Krassin” și colegii săi, aceasta era o bătălie pe termen lung. În anul de grație 1924 diplomația sovietică și liderii bolșevici de la Kremlin culegeau primele rezultate ale acestei bătălii. După negocieri laborioase și punerea în balanță a unor interese reciproce, politice, economice (dar și militare, he, he, he!) fuseseră restabilite relațiile diplomatice cu Germania (Cf. David Marples, Rusia Secolului XX. În căutarea stabilității, Editura Meteor Press, București, 2014, p. 131). Acest fapt avea să constituie un exemplu încurajator pentru alte state, interesate și ele de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică, de obținerea accesului lor la imensele resurse naturale ale acesteia. După Germania se pregăteau de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică și alte state din Europa și din Asia: China, Franța, Danemarca, Austria, Suedia, Norvegia, Italia, Mexic, etc., (ibidem. David R. Marples, op. cit. p. 133). Cu toate acestea, ”Herr Krassin” și coechipierii săi, știau că truda lor era abia la început. Rusia – Rusia Sovietică – avea încă nevoie de sprijinul cancelariilor diplomatice. Ea avea nevoie nu numai de relații diplomatice și economice ci și de simpatie și respect pe arena internațională. Și pentru atingerea acestui obiectiv trebuiau folosite orice mijloace, inclusiv un dialog protocolar cu personalități ale vieții culturale precum cel pe care-l practica ”Herr Krassin” cu marele dirijor german Bruno Walter. Astfel, scrisoarea lui Bruno Walter putea fi o ocazie pentru captarea atenției opiniei publice, pentru câștigarea unui ”dram” de simpatie.

PRAGMATISMUL POLITIC – SPARGE LACĂTE

Restituirea manuscriselor unui muzician, cu un prestigiu internațional de nedezmințit – precum era George Enescu – putea fi deci, nu prilejul unui gest duios, sentimental, ci o oportunitate, un pas spre realizarea unui obiectiv politic. ”Herr Krassin” știa – nu numai din scrisoarea lui Bruno Walter, ci și din activitatea sa pe arena internațională, de diplomat dedulcit la valorile europene – că George Enescu era o mare personalitate a vieții muzicale europene. Distinsul demnitar sovietic va fi știut că muzicianul român locuia la Paris, că Franța era ca și patria sa, că avea un prestigiu consolidat în viața muzicală pariziană și europeană, și, acum, mai nou, prin ultimele sale turnee din America și în viața muzicală americană. ” Herr Krassin” va fi știut că muzicianul român era un  invitat permanent în saloanele aristocratice pariziene, că prin activitatea sa de muzician dar și aceea de profesor, avea relații cu reprezentanți de vază ai elitelor intelectuale, economice și financiare pariziene – și nu numai.

RESTITUIREA – IMPACTUL POLITIC

În consecință, un gest de bunăvoință față de muzicianul român – precum era restituirea manuscriselor sale muzicale – nu putea rămâne fără ecou. Indiferent de ”cât” și ”cum” s-ar fi scris în gazetele cotidiene sau săptămânale un asemenea gest nu putea trece neobservat în cancelariile diplomatice și guvernamentale europene și americane. În concluzie, restituirea manuscriselor enesciene ar fi avut un impact benefic pentru prestigiul Rusiei Sovietice, pentru imaginea sa, pentru construirea căreia trudeau de zor cohortele de diplomați, culturnici și politruci din laboratoarele secrete moscovite sau din birourile lor (secrete) risipite pe mapamond. Dar ”Herr Krassin” mai avea un interes: pregătirea terenului în care avea să pășească, el însuși, în curând. În toamnă, mai exact în noiembrie 1924, ”Herr Krassin” avea să deschidă porțile Parisului, să pășească pe pământul Franței ca Ambasador, fiind primul Ministru plenipotențiar al Uniunii Sovietice în Franța. Acestea vor fi fost argumentele – politice și nu sentimentale – care vor fi fost servite de către ”Herr Krassin” mai marilor săi, liderii bolșevici. Acestea vor fi fost argumentele pragmatice care vor fi justificat spargerea lacătelor și scotocirea ”Loturilor” depozitate în subteranele întunecoase ale Kremlinului în căutarea acelei lăzi albe de lemn cu inscripția  ”Musique Manuscripte Georges Enesco”, depusă în ”LOT No. 91” în vara anului 1917.

COPII PIERDUȚI – IES DIN SUBTERANELE KREMLINULUI

Cum va fi decurs operațiunea de căutare, câte lacăte vor fi fost sparte, câte sigilii vor fi fost rupte și câte ”trepte” ale ierarhiei bolșevice instalate la Kremlin va fi urcat ”Herr Krassin” pentru găsirea manuscriselor enesciene nu știm. Dirijorul german Bruno Walter nu va povesti nimic sau, nu va fi aflat nimic, despre finalizarea demersului său din iunie 1924 pentru restituirea manuscriselor enesciene. Cu siguranță, nici George Enescu nu le va fi cunoscut. Mult mai târziu, peste aproape treizeci de ani, în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, el va menționa momentul când a aflat că manuscrisele sale au fost scoase din tenebrele Kremlinului. ”Mă aflam în Statele Unite – declara George Enescu lui Bernard Gavoty – când, la 1 martie 1924, primesc o telegramă: ”Lăzile dumitale regăsite la Kremlin. Semnat: Fleg”. După aproape treizeci de ani – când se afla în dialog cu Bernard Gavoty – marele muzician român retrăia momentul acelei clipe: ”Ce bucurie de nedescris!” – își amintea  George Enescu. ”Manuscrisele mele sunt readuse în țară și reintru astfel în posesia schițelor lui Oedip. Un părinte care își revede copii nu poate fi mai fericit decât am fost eu în ziua aceea!” (subl. ns.) Într-o notă de subsol adăogată cu prilejul corecturii textului ”convorbirilor” sale cu Bernard Gavoty  muzicianul român completa conținutul ”tezaurului său personal” trimis la Moscova în 1917:  ”Faimoasele lăzi  – scria el – conțineau în afară de schițele  operei mele (Oedip – n. ns.) Suita II de orchestră, Simfonia II, Cvartetul I cu pian (subl. aut.)  precum și lucrările din copilărie”. (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 83)

ARTIZANII RESTITUIRII

Atunci, în martie  1924, data la care muzicianul român a primit telegrama de la Edmond Fleg, colaboratorul  său  apropiat și autorul libretului pentru Opera sa, Oedip, George Enescu știa că acest eveniment era rezultatul bunăvoinței și demersului unor diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette. Anatole de Monzie a fost unul dintre înalții demnitari francezi implicați în activitatea de normalizare a relațiilor Franței cu noul stat apărut pe arena internațională:  Uniunea Sovietică. În anii 1924 – 1927 el a fost șeful Comisiei speciale franceze ce a lucrat pentru atingerea acestui obiectiv. Jean Herbette a fost Ambasadorul Franței în Rusia Sovietică în perioada 1924 – 1932. El era un cunoscător profund al proceselor politice ce avuseseră loc în spațiul Rusiei Țariste. Începând din 1920, ca jurnalist de politică externă, el asistase la transformările năucitoare petrecute în acest spațiu într-un timp extrem de scurt. În 1924, Jean Herbette  a fost numit Ministru plenipotențiar al Franței în Uniunea Sovietică. Contrar spiritului său critic față de procesele politice ce aveau loc în Rusia Sovietică, față de comportamentul liderilor comuniști bolșevici și al ”metodelor” lor care nu excludeau trădarea și crima pentru a ajunge la putere, contrar ”anti bolșevismului său”, Jean Herbette a respectat interesele și obiectivele guvernului său. El a desfășurat o activitate susținută pentru normalizarea relațiilor dintre Franța și URSS, pentru soluționarea unor probleme dificile moștenite de la fostul regim țarist sau provocate de aplicarea politicilor economice, promovate de liderii politici de la Kremlin. Este posibil ca cei doi diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, să fi fost la curent cu interesul fierbinte al muzicianului român de a-și recăpăta manuscrisele trimise la Moscova în 1917. Rolul pe care îl aveau atunci în aplicarea strategiei guvernului francez privind noul stat sovietic pentru reclădirea relațiilor politice, economice și culturale cu acest stat, justifică aserțiunea potrivit căreia cei doi înalți funcționari ai diplomației franceze aveau pârghiile necesare pentru o intervenție eficace la Kremlin în vederea restituirii manuscriselor enesciene. Dacă au făcut vreun demers în această direcție rămâne de văzut, întrucât arhivele nu și-au spus ultimul cuvânt. Iar cercetarea – cum am spus – e plină de surprize!

CULISELE RESTITUIRII – RĂMÂN SECRETE

De bună seamă, o pătrundere în subteranele Kremlinului, o scotocire a loturilor existente pentru găsirea unei lăzi, a unei anumite lăzi, în care se aflau manuscrisele enesciene nu se putea face fără aprobări precise date la nivel înalt, fără întocmirea unor documente speciale. Aceste documente au rămas până acum necunoscute. Descoperirea lor ar putea lămuri neconcordanța care există în prezent între data când, potrivit declarațiilor proprii, George Enescu, a primit telegrama de la Edmond Fleg, 1 martie 1924 și data scrisorii lui Bruno Walter adresată demnitarului sovietic, Leonid Borisovici Krasin, ”Herr Krassin”, la 29 iunie 1924. De asemenea ar putea aduce precizări privind contribuția diplomaților francezi la soluționarea acestei chestiuni atât de delicate și ar permite refacerea drumului sinuos parcurs prin Cancelariile de la Kremlin de către ”Herr Krassin”, posesorul scrisorii lui Bruno Walter. Aceste, să le spunem, amănunte ar putea da contur efortului celor implicați în restituirea manuscriselor enesciene, fie ei diplomați francezi, precum Jean Herbette și Anatole de Monzie sau muzicieni apropiați marelui compozitor român, precum muzicianul german  Bruno Walter. Dar, indiferent de datele noi pe care descoperirea unor asemenea documente  le-ar aduce, un lucru este cert: George Enescu a trăit bucuria – nesperată – a regăsirii manuscriselor sale, a trăit fericirea  de a-și revedea ”copii” pe care-i credea pierduți.

Concluziile? Citiți episodul următor.

GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (6) Demersul lui Bruno Walter

Bruno Walter, celebru muzician german

AȘA Cum am arătat în episodul anterior, pentru George Enescu manuscrisele trimise la Moscova în acea vară nebună a anului 1917, erau ca niște ”copii pierduți”. Așa spunea el, cu tristețe, prietenilor săi apropiați. Bruno Walter, celebru muzician german, compozitor și dirijor, era unul dintre aceștia. el a aflat ”povestea” cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o cu muzicianul român în america. Impresionat de ”poveste”, sub impulsul unui sentiment de înaltă prietenie bruno walter și-a asumat riscul unui demers la Moscova pentru găsirea ”copiilor pierduți” ai muzicianului român: manuscrisele. el A TRIMIS O SCRISOARE UNUI ÎNALT DEMNITAR SOVIETIC PE CARE, SE PARE, ÎL CUNOȘTEA PERSONAL, solicitând acestuia să intervină pentru restituirea manuscriselor enesciene.

LUI HERR KRASSIN – CU MULȚUMIRI

În 29 iunie 1924, marele dirijor german, Bruno Walter, trimitea din Munchen, la Moscova, pe adresa lui Leonid Borisovici Krasin o scrisoare în care aducea ”multe mulțumiri” pentru amabila scrisoare pe care acesta i-o trimisese în 14 iunie 1924. Era o scrisoare de răspuns lui ”Herr Krassin” care avansase celebrului dirijor german o invitație pentru un nou concert la Moscova. În aceeași scrisoare muzicianul german avansa rugămintea sa ca înaltul demnitar sovietic să faciliteze restituirea manuscriselor muzicale enesciene. Cine era ”Herr Krassin” și de ce purta corespondență cu un muzician, e drept, un mare muzician european, pe teme aplicate, potrivite mai curând agendei unui impresar? ”Herr Krassin” (Leonid Borisovici Krasin) era una dintre personalitățile marcante ale vieții politice moscovite, cu o activitate laborioasă, îndeosebi în domeniul relațiilor internaționale, fiind unul dintre cei mai inteligenți și abili diplomați ai statului sovietic. Abilitățile diplomatice, calitățile sale de negociator le exersase și în regimul țarist pe care l-a slujit cu osârdie în anii săi cei tineri. Dar, după căderea regimului țarist, Leonid Borisovici Krasin făcuse o piruetă spectaculoasă și trecuse de partea liderilor comuniști bolșevici, fericiți că în ”tabăra” lor intra un om cultivat, deprins cu negocierile diplomatice, cu subtilitățile dialogului în spatele căruia se afla, întotdeauna, o piramidă de interese: politice și economice. Iar noul stat sovietic – căruia i se închiseseră aproape toate ușile pe arena internațională, fiind astfel împins într-o neagră și amplă izolare internațională – avea nevoie de negociatori de succes. Leonid Borisovici Krasin – era unul dintre aceștia. Ca diplomat al regimului sovietic, Herr Krasin trudise din greu pentru reluarea relațiilor diplomatice dintre URSS și Germania. Acest eveniment avusese loc cu un an în urmă, în 1923, și avea o importanță deosebită prin impactul său intern și internațional. El era primul succes al diplomației sovietice în bătălia pe care o ducea pentru recunoașterea internațională a URSS, ca stat independent și suveran, cu drepturi egale pe arena internațională. Restabilirea relațiilor diplomatice crease oportunități excelente pentru desfășurarea unor relații culturale intense pe care diplomatul sovietic le cultiva cu osârdie, fiind încredințat de eficiența lor. Și, nu greșea! În acest context avusese loc turneul dirijorului german la Moscova. În acest context, diplomatul sovietic adresa lui Bruno Walter o nouă invitație la Moscova. Și, adăogăm noi, în acest context celebrul artist german, știind că are ”uși deschise” la Moscova, se va fi gândit să facă un demers pentru restituirea manuscriselor muzicale ale lui George Enescu.

CE ȘANSE AVEA

Ce șanse avea demersul muzicianului german? Cum și-a ”compus” el scrisoarea și ce ”argumente” va fi adus ca să convingă liderii de la Kremlin? Să citim: ”Dragul meu  Herr Krassin”, își începea Bruno Walter scrisoarea către demnitarul moscovit. ”Îmi doresc din toată inima ca să revin în Rusia și să dirijez în Moscova și Leningrad, dar anul acesta programul meu este complet plin – din septembrie (1924 – n. ns.) până în mai” (1925 – n. ns.) ”Totuși – continua distinsul muzician – aș fi foarte bucuros să vă vizitez în sezonul următor”. (Vezi scrisoarea lui Bruno Walter către Leonid Krassin, publicată în premieră absolută de către Miron Grindea în 1981 în Revista londoneză ”ADAM INTERNATIONAL REVIEW,” Nr. 434-436, 1981, p. 9, cu ocazia Centenarului nașterii lui George Enescu) Desigur, primul scop al scrisorii lui Bruno Walter era acela de a da un răspuns, prompt și politicos, invitației pe care o primise de la distinsul demnitar moscovit. Dar promptitudinea cu care muzicianul german răspunsese acestei invitații mai avea un scop. Acela de a folosi bunăvoința (sau interesul) demnitarului sovietic pentru soluționarea unei probleme care – preciza în scrisoarea sa, muzicianul german – era foarte aproape de inima sa: restituirea manuscriselor enesciene. Cu o eleganță desăvârșită muzicianul german adresa culturnicului moscovit o întrebare: ”Pot folosi această ocazie (scrisoarea sa de răspuns din 29 iunie 1924 la scrisoarea lui ”Herr Krassin” din 14 iunie – n. ns.) pentru a vă aduce în atenție o altă chestiune care este deosebit de aproape de inima mea?” (subl. ns.) Și distinsul muzician german Bruno Walter înfățișa în câteva rânduri ”chestiunea” care era aproape de inima sa. ”L-am întâlnit recent în America pe Georges Enesco – scria el – care a repurtat un mare succes, atât ca violonist cât și ca dirijor și compozitor”. (ibidem. ”Adam International Review”, Editor Miron Grindea, loc. cit. p. 9.) Este posibil ca întâlnirea dintre cei doi muzicieni să fi avut loc în anul 1923, sau la începutul anului 1924, în vreuna  din sălile de concert americane sau în saloanele elegante de la Waldorf Astoria. În 1923, muzicianul român se afla la primul său turneu muzical în America iar succesul obținut a fost memorabil și a impus lumii muzicale americane un muzician cu înalte virtuți artistice, ca violonist, dirijor și compozitor. Dirijorul german era la curent cu succesele obținute de muzicianul român în turneul său american. Cu siguranță ”știrile” despre acest succes vor fi pătruns și în cancelariile diplomatice ale Moscovei interesată să deschidă orice fel de ”canale”, inclusiv pe cele de natură culturală, pentru aplicarea strategiei sale: recunoașterea internațională a URSS. Credem că succesele americane ale muzicianului român vor fi conturat în mintea culturnicilor moscoviți ”liniile” personalității muzicianului român, valoarea sa internațională. Astfel, în urma ”succeselor americane”, muzicianul român va fi devenit, pentru Moscova, un personaj important ce putea fi folosit ca ”pion” în aplicarea strategiei sale diplomatice. În consecință, scrisoarea lui Bruno Walter, nu cădea în gol. Să ne aplecăm și noi asupra acestui episod din viața muzicianului român care va fi intrat în atenția Moscovei și va fi pregătit reușita demersului celebrului muzician german, Bruno Walter.

ENESCU ÎN AMERICAELOGII

În 31 decembrie 1922, George Enescu pășea pe pământ american. Era primul său drum peste Ocean. Deși sosise la New York în ultima zi a anului 1922, în ajun de An Nou, George Enescu a intrat imediat în iureșul unui program năucitor. Chiar în a doua zi a anului 1923 – fără să fi avut răgazul necesar pentru a se adapta la noul fus orar american – el va susține un concert cu Orchestra simfonică din Philadelphia, invitată în capitala americană, înlocuind la pupitrul dirijoral pe marele dirijor rus Leopold Stokowski. În prima întâlnire cu publicul american, George Enescu se va prezenta pe sine, în calitatea sa de compozitor, programând două dintre lucrările sale de succes, Rapsodia a II-a și Simfonia I-a în mi bemol. Muzicianul român va susține ”stagiunea de iarnă” a Orchestrei Simfonice din Philadelphia concertând  în mari centre americane cu o intensă viață muzicală precum: Philadelphia, Washington, Baltimore, Harrisburg, Pittsburg și Pottswille. Apoi, cu Orchestra Simfonică din Boston, în orașul de reședință al orchestrei, cât și la New York și Brooklin. Muzicianul român se va întâlni și va concerta și cu Orchestra Simfonică din Detroit aflându-se la pupitrul dirijoral. (Cf. Dumitru Vitcu, George Enescu în spațiul artistic american, Editura Omnia, Iași, 1994, pp. 22-24) Publicul american va cunoaște astfel un mare muzician român de talie europeană, un muzician  care, prin acest prim turneu pe pământ american, devenea un muzician de talie internațională. ”Chiar de la primele apariții el și-a câștigat nu numai prețuirea și admirația publicului meloman ci și elogiile criticii de specialitate” (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24)

UN SUPERMAN AL MUZICII

În cel mai pur stil american, cronicarii muzicali îi acordaseră epitete pe cât de măgulitoare pe atât de îndreptățite, muzicianul român fiind pentru ei un ”superman al muzicii” (Cf. Philadelphia Record din 6 ianuarie 1923), sau ”unul dintre cei mai distinși muzicieni ai vremii” (Cf. Philadelphia Evening Public Ledger). Muzicianul român a stârnit admirația și uimirea cronicarilor muzicali și a publicului meloman american, pentru virtuțile sale artistice, el fiind, în toate ipostazele – de dirijor, solist și compozitor – același mare artist. Uimit, un gazetar american îl considera pe George Enescu ca fiind un fenomen, un personaj ce putea constitui un ”studiu de caz”. El nota cu convingere: ”Ușurința cu care un om încă tânăr (George Enescu avea atunci 42 de ani – n. ns.) cântă cu egal talent și strălucire la vioară, pian, violoncel și orgă, ușurința de a compune în cel mai frumos și original stil (…..) poate constitui obiect de studiu pentru psihologi”. (subl. ns.) (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24) Prezența muzicianului român  pe podiumul de concert american, în ipostaze atât de diferite, era apreciată ca fiind ”un mare privilegiu”, George Enescu fiind considerat ca un muzician de excepție. ”Două compoziții personale impresionante și concertul de Brahms, interpretate de Enescu, au oferit o etalare de daruri care s-ar putea să nu se mai repete niciodată pe scena Academiei (din Philadelphia – n. ns.) deoarece muzicieni de acest tip sunt cu adevărat rari”. (ibid. Dumitru Vitcu, op. cit) Astfel, cu ocazia primului său turneu american, George Enescu arătase, în toată plenitudinea, forța sa artistică: aceea de interpret, dirijor și compozitor. Elitele americane aveau certitudinea că se aflau în fața unui muzician de excepție. O confirmare a acestei certitudini avea să fie participarea lor la marea recepție din 8 ianuarie 1923 pe care Legația României din Washington a oferit-o în onoarea muzicianului român. Lista de protocol a participanților este impresionantă, recepția fiind onorată de mari personalități ale vieții muzicale americane, ale corpului diplomatic acreditat în Statele Unite cât și de numeroase oficialități americane precum: Theodor Roosevelt (fiul fostului președinte al SUA Franklin Delano Roosevelt) aflat în funcția de Secretar de stat al Departamentului Marinei, câțiva înalți funcționari ai Departamentului de Stat al SUA (Phillips, Bliss și Harrison), șefii unor misiuni diplomatice acreditați la Washington, precum ambasadorii Italiei, Belgiei, Germaniei, Norvegiei, Suediei, Iugoslaviei, Elveției. De asemenea, ambasadorul SUA în România, Dl. Peter Jay. (Cf. Dumitru Vitcu, op. cit. p. 25). Nu mai puțin fulminant a fost turneul lui George Enescu în America, la începutul anului 1924, așa numitul ”turneu de primăvară” care a stârnit (ca și primul său turneu din anul 1923) elogiile presei americane, admirația publicului meloman american, și mai ales a românilor risipiți pe întregul teritoriu al Americii. Elitele intelectuale ale Americii, cronicarii muzicali, exigenți și sofisticați, publicul meloman, avuseseră ocazia, din nou, să întâlnească un mare muzician, un mare interpret și un mare compozitor. Ecourile de presă au fost unanim elogioase și au determinat formularea unei noi invitații a muzicianului român pentru un alt turneu, în același an 1924,  în toamnă, la un mare festival de lucrări camerale, domeniu unde muzicianul român excela ca nimeni altul, muzica de cameră fiind cel mai aproape de sufletul său și de tehnicile sale interpretative ce vizau perfecțiunea pură, emoția sublimă.

O PIATRĂ DE ÎNCERCARE

Astfel, referindu-se la faptul că îl întâlnise pe marele muzician român în America, fără să precizeze când avusese loc acest eveniment, în 1923 sau 1924, distinsul dirijor german, Bruno Walter, făcea o trimitere subtilă la succesele pe care muzicianul român le obținuse în spațiul american, spațiu care nu era indiferent cancelariilor diplomatice moscovite, angajate într-o luptă acerbă pentru a cuceri simpatia și sprijinul marilor puteri ale lumii, pentru a obține recunoașterea internațională a Rusiei – a Rusiei Sovietice. Iar America, era pentru diplomații ruși de la Kremlin, ”o piatră de încercare” cu atât mai mult cu cât, chiar ea, America, prin poziția ei, declanșase acea politică de izolare internațională a Rusiei Sovietice, izolare pentru înlăturarea căreia trudeau din greu, în fel și chip, diplomații, culturnicii și politrucii  din laboratoarele secrete moscovite. ”Herr Krassin” era unul dintre ei. Bruno Walter va fi știut toate acestea și de aceea făcea această ”trimitere”: succesele muzicianului român în spațiul muzical american. Căci ”Herr Krassin” trebuia să știe că cel în favoarea căruia distinsul muzician german intervenea nu era un oarecare, nu era un fitecine ci o mare personalitate a vieții muzicale contemporane, un muzician care, iată, câștigase aprecierea și simpatia Americii! ”Este – scria Bruno Walter – un muzician neobișnuit de dăruit, și, mai mult, este o persoană amabilă și responsabilă care și-a dedicat întreaga viață creației muzicale. Acest drag prieten al meu –  scria Bruno Walter – este de ceva vreme – și cu deplină justificare – într-o stare de angoasă”. (ibidem, Bruno Walter, ”Adam International Review,” loc cit, p. 9) În acest punct distinsul muzician german, explica sursa acestei ”angoase” – cum o numea domnia sa. ”În convulsiile războiului (primul război mondial – n. ns.) o mare parte din lucrările sale au fost evacuate la Moscova, împreună cu Tezaurul Național al României”. Pentru ca ”Herr Krassin” să știe și mai multe despre muzicianul în favoarea căruia era îndreptată  pledoaria sa, Bruno Walter preciza: ”Apropo, Enescu este român, dar – sublinia muzicianul german – fără vreo afiliere politică. E un artist pur”. (subl. ns.) El oferea demnitarului moscovit și alte detalii prețioase privind manuscrisele enesciene trimise la Moscova.

BRUNO WALTER ȘTIA

Surprinzător este că muzicianul german știa cu precizie Lotul în care se afla lada cu manuscrisele enesciene: Lot. No. 91. El știa și detalii despre eticheta aplicată pe ladă, care indica numele aparținătorului : Musique Manuscrite Georges Enesco. Și știa chiar și materialul și culoarea acelei lăzi – o ladă de lemn, albă – în care se aflau manuscrisele muzicianului român. Cu alte cuvinte, în demersul său, Bruno Walter, mergea la ”țintă”. O ”țintă” unde, în cel mai pur stil nemțesc, puteai să mergi ”cu ochii închiși”  într-atât de precise erau ”datele tehnice”! Să fi primit muzicianul german aceste date atât de precise, chiar de la George Enescu? Posibil! Dacă George Enescu ținea minte, aproape integral, operele unor compozitori, de ce n-ar fi ținut minte acea inscripție concisă de pe lada în care pusese manuscrisele sale, ”tezaurul personal”, cum îl numea el adesea? Faptul că muzicianul german deținea aceste date, constituie pentru noi dovada că demersul lui Bruno Walter la Moscova se făcea cu știința muzicianului român. Iar muzicianul german, le consemna ca atare în scrisoarea sa. Să citim: ”Printre aceste valori – scria Bruno Walter – se află o cutie mare de lemn, albă, pe care scrie ”Lotul No. 91” și eticheta ”Musique Manuscrite Georges Enesco”. ”Ți-aș rămâne profund îndatorat – scria Bruno Walter – dacă ai avea amabilitatea să te interesezi (subl. ns.) dacă această prețioasă cutie (ladă – n. ns.) se mai află pe undeva prin Moscova și să mă anunți cât poți de repede în Munchen, Mauerkircherstr. 43”. (ibid. Bruno Walter, loc. cit. p. 9) Prin urmare, muzicianul german nu cerea altceva lui ”Herr Krassin” decât să se intereseze dacă acea ladă cu manuscrisele enesciene era pe undeva. El cerea numai atât: ”Herr Krassin” să afle dacă manuscrisele enesciene nu se pierduseră cu totul! Continuarea scrisorii ne lasă să înțelegem că gândul distinsului muzician german mergea mai departe. Dacă ”lada” ar fi fost găsită, următorul pas nu putea fi altul decât extragerea ei din locul unde se afla și trimiterea ei la o nouă destinație: la adresa sa. Distinsul muzician german lua în calcul posibile dificultăți de transport, căci căile de comunicare ale Rusiei Sovietice cu lumea europeană erau aproape închise. Prin urmare, dacă transportul acestui prețios ”colet” ar fi fost dificil, Bruno Walter dorea să-și asume el primirea și transportul manuscriselor enesciene. Prima și cea mai sigură ocazie era aceea a unui nou turneu al său la Moscova. Chiar dacă acest lucru ar fi însemnat un timp de așteptare întrucât, așa cum precizase de la începutul scrisorii agenda sa era completă până în mai, anul următor, anul 1925. Luând în calcul această posibilă întârziere, Bruno Walter scria: ”Din moment ce Enesco a fost lipsit de manuscrisele sale șapte ani, ar putea să mai aștepte puțin, până eu voi ajunge la Moscova”. Muzicianul german releva dorința sa fierbinte de a fi EL, acela care ar fi putut înmâna muzicianului român lada cu manuscrisele sale. ”Evident, – scria el – mi-aș dori să-i pot da niște vești liniștitoare” deoarece ”el așteaptă cu multă nerăbdare astfel de vești”. Decis să convingă, să înduioșeze chiar, muzicianul german apăsa acum pe coarda cea mai sensibilă în fața căreia orice bărbat ajuns în ipostaza fericită de a fi tată n-ar fi rămas insensibil. El descria starea de spirit a muzicianului român, angoasat de ideea pierderii manuscriselor sale: ”În acest moment – preciza Bruno Walter – el este ca un tată care presupune că fii lui sunt dispăruți” (subl. ns.)

CINE PUTEA SĂ DECIDĂ?

Desigur, solicitarea muzicianului german era o chestiune de suflet, de mare noblețe bărbătească, de înaltă solidaritate și îndrăzneală. Dar ce șanse de succes avea ea? În anul de grație 1924 bolșevicii se instalaseră deja la putere și făcuseră publică atitudinea lor față de Tezaurul României. Ei erau dispuși să-l înapoieze poporului, doar poporului – și nu clasei politice, nu…. burgheziei care, prin intermediul partidelor politice se afla la conducerea statului român! Astfel, ei considerau ca fiind caduce toate documentele și obligațiile asumate de vechiul regim țarist, inclusiv de către guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski, fapt care-i exonera de orice răspundere față de Tezaurul României. Din punctul lor de vedere, subiectul nu era actual. Părea închis! În aceste condiții, cine ar fi putut să dispună spargerea lacătelor și pătrunderea în subsolurile întunecate și umede ale Kremlinului în căutarea unei lăzi de lemn albe cu manuscrisele unui muzician, oricât de celebru ar fi fost el? Câte trepte – pe scara ierarhiei liderilor bolșevici instalați la Kremlin – trebuia să urce ”Herr Krassin”, pentru a îndeplini rugămintea unui muzician german, fie el, un mare muzician precum Bruno Walter? Da, solidaritatea muzicianului german, Bruno Walter, față de confratele său, muzicianul român, George Enescu, era cumva de înțeles. Dar putea ”Herr Krassin” să dea curs solicitării muzicianului german? Scrisoarea trimisă din Munchen era, cum se spune, ”beton”. Avea toate ingredientele pentru a convinge. Muzicianul german conturase personalitatea lui George Enescu; oferise, ca argument indubitabil, fiind cel mai apropiat, cel mai elocvent și de mare răsunet internațional (și nu lipsit de interes pentru cancelariile diplomatice moscovite) succesul pe care tânărul muzician român îl avusese în America; în America – pentru care liderii de la Kremlin, inclusiv diplomații sovietici, aveau un interes deosebit, poziția Americii față de URSS fiind de o importanță covârșitoare, decisivă, aproape pentru scoaterea Rusiei comuniste din izolarea internațională în care se afla. Muzicianul german creionase condiția de artist a lui George Enescu, muzicianul român fiind situat în afara jocurilor politice, fără apartenență politică, fiind ”un artist pur”. El  înfățișase împrejurările dramatice care-l determinaseră pe George Enescu să se despartă de manuscrisele sale, de ”tezaurul său personal”, împrejurări de care Rusia, Rusia țaristă, nu era străină. Bruno Walter subliniase impactul dureros al gândului muzicianului român că aceste manuscrise vor fi fost pierdute odată pentru totdeauna. Iar rândurile din finalul scrisorii unde muzicianul român era înfățișat ca un tată căruia i-ar fi dispărut copii, erau de tot înduioșătoare. Ce impact a avut scrisoarea lui Bruno Walter asupra destinatarului ei, ”Herr Krassin”? Va fi luat el în considerare argumentele marelui muzician german și va fi obținut aprobările necesare pentru spargerea lacătelor și ruperea sigiliilor de pe una dintre lăzile Tezaurului istoric și artistic al României aflate în subteranele Kremlinului? Se va fi lăsat înduioșat ”Her Krassin”? Sau va fi acționat în concordanță cu interesele politice ale liderilor bolșevici de la Kremlin?  Va fi fost el sprijinit  de aceștia, conform acestor interese? Citiți episodul următor.