GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor. (13) Precum albăstrelele din lan…..

O DECIZIE FASTĂ

Așa cum debutase și cum se desfășuraseră lucrurile pe parcurs, acțiunea de procurare a partiturilor pentru concertul enescian de a Roma avea toate șansele să se piardă pe drum, să se încurce în hățișurile birocratice existente în instituțiile implicate. Urmărind filă cu filă documentele din dosarul cercetat (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956- 1961, Italia) am crezut că așa se va întâmpla și de data aceasta. În timpul cercetării acestei teme – promovarea post-mortem a personalității și creației artistice a lui George Enescu – avusesem și alte exemple. Despre unele – după cum știți – am scris în episoadele publicate deja în spațiul acestui BLOG sub același titlu generic: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Documentele din Dosarul de arhivă menționat mai sus indicau o situație similară cu cele întâlnite deja. Daaaaar, în mod surprinzător, a intervenit un moment nou, cu consecințe vizibile. O decizie a Directorului IRRCS, ”Tov”. Aurel Baranga. Sătul de insuccesele care se țineau lanț, de lentoarea cu care se mișcau lucrurile, conștient că un insucces era inadmisibil și că domnia sa nu-și putea lega numele de așa ceva, ”Tov.” Aurel Baranga, a luat – cum se spune – ”taurul de coarne”. A schimbat paradigma acestei chestiuni, a atitudinii sale față de ea. A renunțat la orgolii, la ideea de a fi ”el” artizanul unui succes în promovarea post-mortem a creației și personalității lui George Enescu și a adus lângă sine oameni noi. A încredințat și altora atribuții, sarcini, etc. Le-a acordat dreptul de inițiativă și nu i-a scutit de răspunderi. Prima sa satisfacție va fi fost speranța că procedând astfel, ”cursa” în care se implicase nu avea să fie abandonată. Că procurarea partiturilor solicitate de Legația României din Roma nu avea să se încurce în cine știe ce hățișuri birocratice sub o piramidă de motive și explicații. Urmărind în continuare documentele din Dosarul cercetat putem spune că da, distinsul Director al IRRCS s-a aflat într-o clipă fastă și că ceea ce a urmat a fost așa cum domnia sa a preconizat.

O SCHIMBARE EVIDENTĂ

Intrarea Elenei Joja în această ”cursă” a urnit lucrurile din loc. Ea a găsit partiturile necesare  pe care nici Uniunea Compozitorilor nu le avea! Ea a găsit copiatorii pentru realizarea ”știmelor” (nu se știe unde). Ea i-a convins pe aceștia (nu se știe cum ) ca în plină vară să stea în cuptorul Bucureștiului și să copieze, să copieze știme! Cred că, în bună parte, asigurarea partiturilor și a ”știmelor” pentru concertul enescian de la Roma se datorează implicării Elenei Joja. Ne-o demonstrează cronologia documentelor aflate la dosarul de arhivă al IRRCS. În fluxul corespondenței IRRCS cu MAE pe această temă, apar numai documentele semnate de Elena Joja. Aurel Baranga, Directorul IRRCS, pare să fi ieșit din cursă. La fel și Al. Buican, al cărui nume este menționat doar pe unul dintre documentele trimise MAE, fără ca acesta să poarte (așa cum am mai menționat) și semnătura sa olografă. Concluzia este una singură: fără implicarea Elenei Joja ar fi fost pierdute nu numai stagiunea 1957 – 1958 ci, poate, chiar și concertul! Aceasta este concluzia limpede care se desprinde din studiul documentelor de arhivă la care am avut acces!

UN CÂRCOTAȘ – ÎMI ȘOPTEȘTE

Citind peste umăr (cum altfel?) rândurile pe care le scriu, cineva (nu spun cine, persoană însemnată, cum ar zice ”nenea” Iancu) îmi spune: dar au întârziat atâta! Cât le-a trebuit să găsească acele partituri? Și scoate din buzunar ”abacul” (căci și cârcotașii au ”abac”, nu numai cei care umblă cu banii și fac socoteli) și întreabă: cât le-a trebuit să asigure partiturile, copierea lor? Să obțină ”știmele”? Și tot el – cârcotașul – răspunde: un an! Chiar mai mult decât atât, dacă începem numărătoarea de la prima adresă a lui Aurel Baranga trimisă în 3 octombrie 1956 Ministerului Culturii și până la ultima adresă a Elenei Joja, trimisă MAE la 11 noiembrie 1957! Un an! Din toamnă –  până în toamnă! Un an – ei toți – indiferent dacă erau de la IRRCS, Ministerul Culturii sau MAE – ei, toți, s-au mișcat ca în acel dans vechi spaniol numit sarabanda! Un dans lent, de salon. Un dans – adaug eu în gând, ascultându-l – ce făcea deliciul elitelor medievale, al saloanelor de curte! Daaaaaaaa!…. Din toamnă – până în toamnă, ei toți, au dansat sarabanda – conchide nesuferitul meu cârcotaș! Sarabanda partiturilor – repetă el cu ironie! Îl ascult pe cârcotaș cu răbdare! Hm., hm., hm., E bine să-i asculți pe cârcotași! Dar nu e bine să taci și să nu le dai replica! Altfel……și-o iau ”în cap”.

CE ÎI RĂSPUND?

Desigur, ”cârcotașul” meu trebuie să primească o replică. Așa încât, mă întorc, îl privesc peste umăr și-i răspund: ȘI CE? Au dansat ”sarabanda”, da! Au întârziat, da! Așa este! Dar, notează cârcotașule, n-au abandonat! Și repet: n-au abandonat! Mai contează cât timp au cheltuit și cum s-au mișcat? Da, contează, îmi răspunde neînduplecat cârcotașul meu. Și-mi servește un argument logic, aproape fără replică. Dacă acest concert s-ar fi ținut în stagiunea pentru care a fost plănuit, adică 1956 – 1957, s-ar fi creat acel memento pe care marele muzician îl merita. Muzica sa, sufletul său ar fi fost printre noi! Și astfel, ar fi fost sfidat timpul care se așează inexorabil între noi, cei rămași aici pe pământ și cei ce trec dincolo, în lumea umbrelor! Pierzând stagiunea 1956-1957 – zice cârcotașul meu, neîndurător și sigur pe argumentele sale – acest memento a fost pierdut! Mdaaaaaaaa! Avea dreptate, cârcotașul meu. Cu toate astea eu nu aveam de gând să renunț la concluzia mea (bazată pe documentele din Dosarul de arhivă la care am avut acces): că Elena Joja a urnit lucrurile din loc. Punct. Și îi spun cârcotașului meu această concluzie a mea! Dar, neînduplecat (ca toți cârcotașii) o întrebare tot îmi aruncă: cine va fi fost Elena Joja? O soție de ștab comunist sau o femeie energică, mânată de pasiunea lucrului bine făcut? Ce răspunsuri am găsit? Ce i-am spus cârcotașului? Citiți episodul următor al mini serialului: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (14) Cine va fi fost Elena Joja? Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (12) Ultima adresă!

E TOAMNĂ

Lunile de vară au zburat ca puful păpădiilor! După adresa Elenei Joja din 30 iulie 1957, MAE nu mai primește de la IRRCS nimic. Bucureștiul intră în ”zodia” toamnei. Septembrie – cu seri calde până noaptea târziu, cu covor de frunze uscate de arșița verii pe aleile de la ”Șosea”, prin parcuri și grădini. Apoi, octombrie! Orașul pare inundat de culorile de foc ale frunzelor arse de brume. Vacanțele verii trec în amintire. Și Bucureștiul își etalează noile tentații. O nouă stagiune artistică începe: concerte, spectacole. Sălile, foaierele, scenele și culisele vibrează din nou de rumoarea spectatorilor, a artiștilor, a meseriașilor aflați la datorie în spatele cortinei. La București, ca și la Roma, ca oriunde în lume unde sunt săli de spectacole, unde sunt iubitori ai teatrului și ai muzicii, totul este cuprins de frisonul artelor. E toamnă! Concertul Enescu de la Roma? Se mai gândește cineva? Stagiunea 1956 – 1957 fusese pierdută! Concertul a fost uitat? Mai lucrează cineva? Ce spun culturnicii de la IRRCS? Inițiativa Legației României din Roma  are vreo șansă pentru stagiunea 1957 – 1958 care s-a deschis deja? Elena Joja, Director adjunct al IRRCS, spune da!

ELENA JOJA – SPUNE DA!

Fără să explice sincopa de peste vară (căci din 30 iulie nu mai există niciun document trimis MAE), fără să motiveze întârzierea exasperantă, lentoarea estivală, ea lansează un semnal încurajator. La 11 noiembrie ea trimite MAE încă o adresă din ciclul celor consacrate asigurării partiturilor și ”știmelor” pentru concertul de cameră cu lucrări din creația enesciană. Este – după cum precizează ea în documentul trimis – ultima! Ah! Ultima! Ultima – ne bucurăm noi în fața Dosarului de arhivă, unde mai sunt doar câteva file! Daaaaaaaar! Un cârcotaș, un observator atent al ritmului în care s-a desfășurat procurarea partiturilor și a ”știmelor” nu ar fi prea încântat și ar spune, pricinos: bine, dar e noiembrie! N-o-i-e-m-b-r-i-e! Iar stagiunea 1957 – 1958 deja a început – ar spune el, aspru și neîndurător! Ceea ce, s-o recunoaștem, este adevărat! Are dreptate…cârcotașul! Dar, în secunda doi, el cârcotașul, va primi răspunsul pe care-l merită. De la cine? De la Elena Joja – precizăm noi! Căci Elena Joja – bazându-se pe experiența ei concretă, pe felul cum a muncit peste vară, sfidând tentațiile verii, canicula Bucureștiului și lentoarea estivală – ar putea răspunde în felul ei: semeț și limpede: ”Și ce dacă a venit toamna? Și ce dacă este n-o-i-e-m-b-r-i-e? Important este că nu am abandonat! Că am reușit!” Iar ea, fiind din interiorul instituției, cunoscându-i hățișurile birocratice, înțelegea, poate, cel mai bine cum fusese obținută această ”reușită”. Iată, avem partiturile, avem ”știmele”! Mergem mai departe! Nu abandonăm cursa, i-ar fi spus Elena Joja cârcotașului, privindu-l în ochi! Hi., hi., hi.,

ULTIMA ADRESĂ!

Animată (probabil) de asemenea gânduri, de pasiunea lucrului bine făcut și – adăugăm noi – poate și de orgolii – în 11 noiembrie 1957, Elena Joja trimitea Direcției III din Ministerul Afacerilor Externe o adresă în care menționa: ”Cu referire la adresa noastră din 30 iulie a.c., vă trimitem alăturat ultima parte (subl. ns.) din seria partiturilor Enescu și anume: ”Impresii din copilărie”, compoziție pentru vioară și pian”. Și adăuga, la fel ca în celelalte adrese trimise la MAE, aceiași solicitare: ”Vă rugăm ca partiturile scrise de mână să ni le restituiți după ce vor fi folosite în cadrul concertelor de la Roma pentru a putea fi utilizate și la alte concerte”. Și semna, olograf, ”Director adj. Elena Joja”. Adresa se încheia cu următoarea ANEXĂ: partitura ”Impresii din copilărie”, 6 fascicole”. ( ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p. 178). Înțelegem, că da, Legația României de la Roma avea acum tot cea cei-i trebuia ca să înceapă pregătirile pentru concertul enescian. Cu această ultimă adresă a Elenei Joja calvarul procurării partiturilor pentru concertul enescian se încheiase. El se întinsese pe mai bine de un an: din septembrie 1956 – când Legația de la Roma ceruse partituri – și până în noiembrie 1957, când Elena Joja trimitea MAE ultimele adrese și partituri! Deci – rețineți: mai bine de un an! Ufffffffffffff!

ȘI GONGUL…POATE SĂ BATĂ!

Aici se încheie capitolul intitulat: ”Concert de muzică de cameră ”George Enescu” pe care l-am găsit în Dosarul susmenționat din fondul IRRCS aflat în custodia ANIC. Citindu-l filă cu filă, urmărind ritmul ”mișcării” adreselor (numeroase) între instituțiile implicate în asigurarea partiturilor/știmelor necesare concertului cu muzică de cameră din creația enesciană inițiat de Legația României din Roma în septembrie 1956, am putut intra în mecanismul care funcționa în interiorul unor instituții: IRRCS, MAE și Ministerul Culturii. Un mecanism care – prin lentoarea sa – ne-a evocat acel dans spaniol cu influențe arabe ce făcea deliciul saloanelor de curte din secolele XVI, XVII – sarabanda! Un dans elegant, desigur, dar potolit, lent, astfel ca limbajul semnelor, al atingerilor, al privirilor să aibă răgazul să ajungă la fiecare dintre dansatori. Un dans – intrat în memoria timpului și în operele unor mari compozitori precum Haendel, Bach, Corelli, Vivaldi, Purcell, sub numele de sarabanda! Dar, cum a reieșit din cercetarea noastră, din studierea documentelor de arhivă din Dosarul mai sus menționat, acest dans era dansat nu numai în saloanele de curte medievale ci și în birourile unor instituții contemporane nouă – precum IRRCS, MAE și Ministerul Culturii – instituții implicate în promovarea valorilor culturii române și a personalităților ei de frunte.

O ÎNTREBARE

A avut loc concertul cu muzică de cameră din creația enesciană inițiat în 1956 de Legația României din Roma? Dosarul de arhivă IRRCS, menționat mai sus, nu ne spune. El se încheie în noiembrie 1957, ultimul document fiind cel al Elenei Joja din 11 noiembrie 1957. Ajunși la capătul demersului lor – atât de întortochiat, atât de păgubos pentru cât timp a înghițit, pentru câte energii a cheltuit, cei care au fost implicați în realizarea proiectului Legației române din Roma – aparatnicii și culturnicii din trei instituții importante precum IRRCS, Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor externe, vor fi răsuflat ușurați, bucuroși că au scăpat de o problemă atât de spinoasă, atât de încâlcită. Ceea ce a urmat – susținerea concertului cu lucrări enesciene la Roma – nu mai intra în sfera lor de activitate. Ieșise din orizontul atribuțiilor și sarcinilor lor cotidiene. Prin urmare nu mai era un punct interesant pentru ca știrile despre acest eveniment să fie păstrate și puse într-un dosar de arhivă! Așa se explică faptul că Dosarul de arhivă studiat de noi se încheie cu ultima adresă a Elenei Joja din 11 noiembrie 1957. Cu siguranță există alte ”surse” pe care nu vom obosi a le căuta pentru a vedea dacă inițiativa unei unei echipe de diplomați români, în acest caz, cei de la Legația României din Roma, implicată în promovarea personalității și creației marelui muzician român, a devenit realitate. Acest lucru este, desigur, important. Dar tot atât de important este – credem noi – faptul că, cercetând documentele din acest Dosar am putut să vedem cum s-au desfășurat lucrurile aici, în țară. Prin ce hățișuri birocratice au trebuit să treacă cei implicați în realizarea acestei inițiative, fie ei de la IRRCS, Ministerul Culturii sau Ministerul Afacerilor Externe. Lentoare? Diletantism? Indiferență? Sau – toate la un loc! Metehnele ”aparatnicilor” din instituțiile statului român au ieșit la iveală cu prisosință din studierea documentelor de arhivă din dosarul mai sus menționat. O concluzie amară – veți spune! Și, totuși! S-a găsit cineva care a învins aceste metehne! Cineva care – cum se spune – a avut ”ac de cojocul aparatnicilor” ce mișunau prin birourile IRRCS – și nu numai! Cine a fost acest cineva și cum a urnit acest cineva lucrurile din loc? Să analizăm, să tragem linie și să…adunăm! Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (13) Precum albăstrelele din lan… Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (11) În plină vară

ÎN PLINĂ VARĂ

La 30 iulie – în plină vară – Elena Joja trimitea Ministerului Afacerilor Externe o nouă adresă, însoțită în final, de aceeași rugăminte: retrimiterea lucrărilor ”scrise de mână” –  cum preciza ea – ”pentru a fi utilizate și la alte concerte”. Acum erau gata ”știmele” doar pentru Simfonia de cameră pentru 12 instrumentiști, fiind în lucru, în continuare, cele pentru sonata Impresii din copilărie. Sârguincioasă, distinsa doamnă comunica MAE ”graficul” copierii partiturilor, al realizării ”știmelor” : ”Cu referire la adresele noastre nr. 2103 din 12 III, a.c. și nr. 1044 din 29 V 1957, vă trimitem în continuare partitura ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumentiști” de George Enescu pe care vă rugăm s-o trimiteți Legației noastre din Roma. Mai este în lucru – preciza Elena Joja în adresa sa trimisă MAE – partitura ”Impresii din copilărie” pentru vioară și pian. O vom trimite de îndată ce va fi copiată”. Adresa Elenei Joja se încheia cu aceeași rugăminte consemnată în cele anterioare: ”Vă rugăm a ne înapoia lucrările scrise de mână după ce le va folosi Legația pentru a fi utilizate și la alte concerte”. În Anexa adresei era atașată partitura Simfoniei de cameră pentru 12 instrumentiști. Dar, după adresa Elenei Joja din 30 iulie n-a mai urmat nimic – preț de câteva luni. Ce s-a întâmplat?

LENTOARE ESTIVALĂ

Vara se instalase și în birourile aparatnicilor IRRCS. Dinspre MAE – niciun semnal! Nimeni nu cere, nimeni nu vrea să afle ce se întâmplă, nimeni nu pare a fi afectat de această tăcere! Dinspre Legația României din Roma – nici atât! Și cei de la Roma păreau să fi uitat de propunerea lor din toamnă (toamna anului 1956!) și erau, oarecum, împăcați cu lentoarea cu care se mișcau cei îndrituiți – de fapt obligați prin atribuțiile conferite de funcțiile pe care le aveau – să ducă la îndeplinire solicitarea lor. Uniunea Compozitorilor – ieșise din joc. Nu se amesteca! Soluțiile sale, cu împrumutarea unor partituri (numai pentru două lucrări) și pe timp limitat (numai patru luni), nu au fost agreate și au fost până la urmă respinse ferm și elegant de către IRRCS, în speță, de Elena Joja. Astfel, la sfârșitul lunii iulie 1957 concertul cu muzică de cameră din creația enesciană inițiat în anul 1956 –  se afla într-un imprevizibil – să-i spunem elegant – stagiu de așteptare.

HĂȚIȘURI BIROCRATICE

Promovarea creației enesciene la Roma se încurcase – din nou – în hățișuri birocratice. Inițiativa montării unui spectacol cu Opera ”Oedipe” la Roma, lansată de Asociația de prietenie Italia – România în aprilie 1956, fusese abandonată într-un stil caracteristic aparatnicilor de la IRRCS sub apostila absconsă și iresponsabilă a unui director: ”problema trebuie studiată”! Nici concertul de cameră cu lucrări enesciene inițiat în septembrie 1956 de către Legația României la Roma nu se afla într-o situație mai bună. Lentoarea (oare numai atât?) cu care se mișcau ”lucrurile” pentru asigurarea  condițiilor de primă importanță: procurarea partiturilor și a componentelor lor obligatorii, ”știmele”, era aproape exasperantă. Ce a urmat? A fost abandonată ”cursa”? Ce a adus toamna anului 1957? Ce speranțe erau că inițiativa Legației României de la Roma privind un concert de cameră cu lucrări exclusiv enesciene va avea loc în noua stagiune, stagiunea 1957 – 1958  și că publicul meloman italian va avea bucuria întâlnirii cu George Enescu prin muzica sa? Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (12) Ultima adresă! Și punct final!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (10) Două luni de tăcere

Știmele! În sfârșit – luminița de la capătul tunelului! Procurarea partiturilor pentru concertul de cameră cu lucrări enesciene, inițiat de Legația României din Roma în 1956, intrase în faza ”știmelor”. Pentru aparatnicii din IRRCS, ca și pentru cei din MAE, acesta era indiciul că, în fine, concertul de la Roma intrase în linie dreaptă. Daaaaaaaar….

ȘTIMELE, ȘTIMELE

Se știa că ”știmele” constituie punctul zero al pregătirii unui concert. Fără ele, lucrul instrumentiștilor nu poate începe. Iar adresa Elenei Joja trimisă MAE în 12 martie era dătătoare de speranțe. Modestă, sau poate conștientă de drumul care mai trebuia parcurs, ea menționa: ”Deocamdată vă trimitem primele două lucrări (adică partituri – n. ns) și știmele de la a treia, urmând ca ultimele două să vi le trimitem îndată ce vor fi copiate”. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, p. 183). Elena Joja nu preciza care erau acele ”prime” două lucrări din programul concertului de cameră de la Roma și nici pentru care lucrare enesciană trimitea ”știmele”. Astfel, am fi știut și noi în ce stadiu se afla pregătirea concertului enescian de la Roma. Era martie. 12 martie 1957! Aparatnicii din birourile MAE erau acum într-un moment fast. Ieșiseră din blocaj. Acum era martie, venise primăvara și se conturau speranțe noi, astfel încât colegii lor din MAE puteau să comunice diplomaților români de la Roma: Vin ”știmele”! Fiți pe fază! Suflecați-vă mânecile!” Și cine știe, poate că cei de la Roma, încrezători, își vor sufleca mânecile și vor începe degrabă să caute instrumentiști, sala de concert, să treacă la redactarea și tipărirea pliantelor care aveau să anunțe evenimentul. Era martie! 12 martie și până la închiderea stagiunii mai erau trei luni. Deci, concertul enescian se putea ține chiar în stagiunea 1956 – 1957. Era încurajator și pentru că erau în lucru ”știmele” și pentru alte partituri ale lucrărilor din programul de cameră cu lucrări enesciene schițat de aparatnicii din Direcția Muzicii a Ministerului Culturii. 

DOUĂ LUNI DE TĂCERE

Dar speranța provocată de adresa Elenei Joja din 12 martie a fost scurtă. Au urmat două luni de tăcere. Din martie până la finele lunii mai. Abia la 29 mai1957 la Ministerul Afacerilor Externe, Direcția III, sosea o adresă –  de data aceasta semnată chiar de  Directorul Aurel Baranga – în care erau  prezentate noi informații privind copierea știmelor. ”Cu referire la adresa noastră No. 2103 din 12 III 1957 –  se scria în documentul trimis de IRRCS  – vă trimitem în continuare partitura ”Quartetul de pian No. 2” de George Enescu, pe care vă rugăm să o trimiteți Legației noastre din Roma”. Pentru liniștea aparatnicilor din MAE, Directorul Aurel Baranga preciza: ”Mai sunt în lucru partiturile (adică știmele – n. ns) ”Simfonia de cameră pt. 12 soliști” și ”Impresii din copilărie pentru vioară și pian”. Le vom trimite îndată ce vor fi copiate”. Era desigur urgență mare! Și, în sfârșit, se lucra! Se copiau partiturile, se făceau ”știmele”! Directorul IRRCS reitera rugămintea Elenei Joja din 12 martie 1957, aceea privind returnarea partiturilor cu ”știme” cu tot. ”Vă rugăm – se spunea în continuare – a ne înapoia lucrările scrise de mână după ce le va folosi Legația pentru a fi folosite și la alte concerte”. Odată cu adresa era trimisă și partitura pentru ”Quartetul No. 2”.  Documentul purta semnătura (olografă) a  Directorului IRRCS, ”Tov.”. Aurel Baranga., (ibid. loc. cit. p. 180).

OCAZIA PIERDUTĂ

Acest document era datat – 29 mai 1957! Să reținem  – 29 mai 1957 – și să facem o mică întoarcere în timp. Când fusese trimisă Ministerului Culturii prima adresă a lui Aurel Baranga privind organizarea unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma? În 3 octombrie 1956! Cu opt luni în urmă! Acum era sfârșit de mai – și ”știmele” pentru concertul de la Roma încă nu erau gata! Stagiunea de concerte 1956 – 1957 era pe sfârșite! Vacanțele băteau la ușă – atât pentru organizatori cât și pentru instrumentiști. Era tot mai limpede că ocazia unui concert de cameră cu lucrări enesciene fusese pierdută! Ce va fi spus – sau gândit – Elena Joja în această situație? A acceptat-o cu supușenie? Mai putea fi făcut ceva când vara bătea la ușă, când toți se gândeau la vacanță iar prin sălile de repetiție și concerte se instalau tăcerea și frigul? Da, frigul! Frigul acela umed, ce se instala când sălile de spectacole se închideau! Ce mai putea face ea, în plină vară? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 -1957). Sarabanda Partiturilor (11) În plină vară! Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (9) Era posibil un reviriment?

ERA POSIBIL UN REVIRIMENT?

Era martie. Prin parcuri și grădini înfloreau ghioceii, toporașii și brândușele. Pe câmpuri se topeau zăpezile și în orașe, prin cartierele cu case modeste, streșinile curgeau – noapte și zi. Era martie. Trecuseră cinci luni de la prima adresă trimisă de directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, Ministerului Culturii și procurarea partiturilor pentru concertul cu lucrări enesciene inițiat de Legația României de la Roma intrase într-un punct mort. Stagna. De ce? Dacă ar fi fost întrebat, ”Tov”. Aurel Baranga n-ar fi putut da un răspuns. Unde era ”hiba”? Circuitul hârtiilor? Oamenii care le plimbau? Poate că era nevoie de alții? Mai destoinici, mai energici, mai perseverenți. Mai ambițioși! Și, într-o clipă fastă, domnia sa a găsit unde se afla ”hiba”. A găsit răspunsul. Și a adus – alături de sine – oameni noi. Cu stagii vechi, cu experiență. Oameni care cunoșteau chichițele circuitului hârtiilor/adreselor între instituții! Erau veterani! Cu speranța că aceasta era soluția distinsul director al IRRCS a purces la treabă. Nu știm ce demersuri a făcut și pe unde, ce argumente va fi folosit domnia sa la întâlnirile cu superiorii săi – din cadrul IRRCS și nu numai. Asemenea discuții au avut loc firește în ”spatele ușilor închise”, în întâlniri discrete, ”face to face” . Fapt este că începând din martie 1957, în echipa IRRCS implicată în asigurarea partiturilor pentru concertul de cameră de la Roma, intrau alți doi membri ai staff-ului IRRCS: Elena Joja, Director adjunct și Al. Buican, vicepreședinte. De acum avea să se lucreze la ”mai multe mâini”. Era posibil un reviriment? se va fi întrebat cu speranță ”Tov.” Aurel Baranga!

AUREL BARANGA – NU MAI ERA SINGUR!

În dosarul de arhivă cercetat de noi apar acum documente semnate și de cei doi membri ai staff-ului IRRCS mai sus menționați. Directorul Aurel Baranga nu mai era singur. Dimpotrivă, acum răspunderile – ca și inițiativele – se împărțeau iar documentele semnate de Directorul Aurel Baranga sunt tot mai rare. Astfel, ”Tov.” Aurel Baranga se distanța încet, subtil, se elibera de răspunderi, regăsindu-și timpul de care avea nevoie pentru a se dedica mai mult pasiunii și menirii sale: aceea de scriitor, de dramaturg. În prim plan intră cei doi: Elena Joja și Al. Buican. Această ”întărire” a forțelor intervenise pentru că distinsul Director al IRRCS constatase că asigurarea partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma se dovedise mult mai complicată decât crezuse domnia sa la început. În orice caz, ea se prelungise prea mult. E adevărat, se iviseră pe parcurs tot felul de opreliști, de situații neașteptate, unele hilare, altele scandaloase (precum acel fake-news al Uniunii Compozitorilor privind procurarea partiturilor unor lucrări de George Enescu de la Magazinul ”Muzica” ”contra cost!”). Dar timpul – trecea! Era, deja, Martie! Martie – 1957!

ELENA JOJA – URNEȘTE LUCRURILE

Noul venit în echipă, Elena Joja, urnește lucrurile din loc. Ea găsește partituri – nu se știe de unde – întrucât în dosarul de arhivă pe care-l cercetăm nu există documente care să indice acest lucru. Ba, mai mult, își permite luxul să se debaraseze de colaborarea – și așa inconsistentă – cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor. Dintr-o adresă din dosarul cercetat de noi, aflăm că IRRCS era acum în măsură să retrimită Uniunii Compozitorilor partiturile pe care aceasta le trimisese, deja, la IRRCS cu titlu de împrumut. Era o situație de-a-dreptul hilară! Pe de o parte IRRCS ceruse Uniunii Compozitorilor partituri, aceasta le trimisese (e drept numai pentru două dintre lucrările enesciene), iar acum, iată, IRRCS le returna! Undeva, pe acest drum întortochiat al ”mișcării” hârtiilor în birourile aparatnicilor IRRCS se produsese o încurcătură. Cum se spune – ”stânga, nu știa ce face dreapta!” Hățișuri birocratice – veți spune! La 13 martie 1957 sub semnătura Elenei Joja, IRRCS trimitea Uniunii Compozitorilor, Serviciului de Documentare al acesteia, următoarea adresă: ”Vă trimitem alăturat partiturile pe care le-am primit împrumut de la Dvs. odată cu adresa din 5 martie 1957 și pe care vi le restituim întrucât le-am putut procura”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p.183) De unde? De la cine? Elena Joja nu spunea de unde făcuse ea rost de partiturile lucrărilor care, inițial, fuseseră împrumutate de Uniunea Compozitorilor! În acest punct se părea că în complicata acțiune de procurare a partiturilor Uniunea Compozitorilor fusese scoasă din joc. I se returnau partiturile împrumutate! Soluția de compromis găsită de Uniunea Compozitorilor de a da partituri cu împrumut era bună, desigur. Ea izvorâse din dorința de a întinde o mână IRRCS, de a contribui, într-un fel, la succesul concertului enescian de la Roma. Deși agreată și acceptată fără crâcnire de IRRCS la început, acum, iată, ea era abandonată, fără explicații suplimentare, de către același IRRCS. Bizar! Pentru cei de la Uniunea Compozitorilor părea o lipsă de seriozitate. Dacă nu chiar o sfidare! Dar, Elena Joja, nu era interesată de opiniile celor de la Uniunea Compozitorilor. Găsise o altă ”sursă”, mai sigură, mai convenabilă privind asigurarea partiturilor și făcuse alegerea fără să clipească. Nu se încurca în…sentimente.

ÎN LINIE DREAPTĂ

Se părea că sub mâna Elenei Joja asigurarea partiturilor, pregătirea concertului de la Roma intrase ”în linie dreaptă”. Victorioasă, mulțumită pe semne că urnise lucrurile din punctul mort în care se aflau când domnia sa se implicase în această problemă, Elena Joja scria Ministerului Afacerilor Externe la 12 martie 1957: ”Referitor la concertul de muzică de cameră Enescu pe care urmează să-l organizeze Legația noastră la Roma vă comunicăm că din partea Ministerului Culturii ni s-au propus următoarele lucrări: Sonata a III-a  ptr (sic!) vioară și pian; 7 cântece pe versuri de Clement Marot; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Quartet de pian; Impresii din copilărie – pentru vioară și pian”. Desigur, MAE era la curent cu programul schițat la Ministerul Culturii! Ceea ce ”frigea” nu era cunoașterea programului ci situația partiturilor. Din cauza dificultăților ivite în procurarea lor propunerile Legației României de la Roma nu puteau fi puse în aplicare. O inițiativă remarcabilă a unor diplomați români se încurcase în hățișurile birocratice ale unor aparatnici români.

ȘTIMELE INTRĂ ÎN ECUAȚIA SUCCESULUI

Evident, Elena Joja cunoștea această situație și, pentru a ”spăla obrazul” IRRCS, ea adăoga în adresa sa trimisă MAE o precizare care arăta că, de fapt, lucrurile nu stăteau chiar atât de rău, că ele se urniseră. Se intrase în faza ”știmelor”. Ori, se știa că ”știmele” constituiau materialul de bază pentru pregătirea unui concert – ”punctul zero” . În consecință, ea adăoga în adresa sa: ”Deocamdată vă trimitem primele două lucrări și ”știmele” de la a treia, urmând ca ultimele două să vi le trimitem îndată ce vor fi copiate”. Întrucât realizarea ”știmelor” fusese o chestiune dificilă, iar existența lor constituia punctul de pornire și pentru alte concerte cu lucrări enesciene, Elena Joja le voia înapoi. ”Vă rugăm – scria în finalul adresei trimisă MAE – a ne înapoia lucrările scrise de mână (adică ”știmele – n. ns), după ce le va folosi Legația (României – n. ns.) pentru a fi întrebuințate și la alte concerte”. Adresa era semnată de Al. Buican, vicepreședinte IRRCS, și de Elena Joja, Director adjunct IRRCS. Odată cu această adresă, Elena Joja trimitea MAE și partiturile. Așadar, ”aventura” pregătirii unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma se apropia de final! Un început de final întrucât alte partituri erau în lucru, adică se copiau, se realizau ”știmele”! Să precizăm că această operațiune a durat o vară întreagă! Finalul ei se va produce abia în toamnă! Și concertul? – vă veți întreba. Despre concert – numai de bine! Stagiunea 1956-1957 fusese pierdută! Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (10) Două luni de tăcere! Citiți

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (8) Insuccese în lanț

Să recapitulăm. Aventura procurării partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene inițiat de Legația României la Roma începuse în toamna anului 1956. În 3 octombrie Directorul IRRCS, Aurel Baranga, trimisese Ministerului Culturii prima sa adresă oficială în care făcea cunoscută inițiativa Legației României din Roma și cerea să i se trimită ”materialul necesar”,  adică, ”partituri”. De atunci trecuseră deja….cinci luni. CINCI LUNI!!!!!

NU SE LEGA NIMIC

Acum era început de martie, martie 1957 și IRRCS nu era în măsură să comunice nimic Ministerului Afacerilor Externe care la rândul său trebuia să comunice Legației României din Roma, că da, totul era în ordine, partiturile fuseseră procurate și că puteau fi lansate celelalte pregătiri pentru concertul de cameră preconizat! Era ca un ”făcut”. Nu se lega nimic! Investigațiile Directorului Gr. Daia din Ministerul Culturii erau parțiale, nu ”acopereau” programul schițat chiar în birourile Ministerului Culturii. Uniunea Compozitorilor venise cu soluții aiuritoare. Mai întâi cu aceea care se dovedise falsă, lipsită de o bază reală privind procurarea partiturilor enesciene – contra cost- din târg, adică de la Magazinul ”Muzica”. Apoi, aceea care era un compromis greu de acceptat: împrumutul partiturilor pe timp limitat și numai pentru două dintre lucrările enesciene menționate în programul schițat de Ministerul Culturii: 7 cântece pe versuri de Clement Marot  și Suita a III-a pentru vioară și pian. Nereușitele se țineau lanț. Nu se lega nimic. Era ca un făcut. Un fel de perpetuum mobile. Iar Directorul IRRCS, Aurel Baranga, se cam săturase de obligațiile de acest fel impuse de funcția sa de Director al IRRCS, onorantă, desigur, bine plătită dar sâcâitoare și pentru el – cronofagă.

TÂNJEA DUPĂ TIHNA CONJUGALĂ

Tânjea după ceasurile petrecute acasă, împreună cu fermecătoarea sa soție, actrița Marcela Russu, o actriță de succes în epocă; ori la masa de lucru, unde, până noaptea târziu, creiona personaje, cizela dialoguri în care dominau gluma, humorul, uneori sarcasmul care făceau deliciul pieselor sale de teatru jucate cu succes pe scenele din București și din țară. Românii iubeau teatrul în general iar pe cel de comedie în special. Iar gustul pentru ironie, bășcălie, și – de ce nu – chiar satiră, era de nestăvilit. Iar Aurel Baranga scria piese pentru teatrul de comedie, utilizând cu îndemânare – subtil, ori pe față – umorul, sarcasmul, satira! Piesele sale, inspirate din actualitatea societății românești erau gustate de public, de marele public, în pofida mesajului lor proletcultist. Sau, poate tocmai de aceea! Pentru că erau – cum  spuneau promotorii realismului socialist – ”rupte din viață”. În virtutea acestui concept ideologic pe care Aurel Baranga îl slujea cu credință, își construia el piesele și își creiona eroii. Personajele lui semănau cu ”omul de lângă tine”, împrejurările – povestite pe scenă –  erau aidoma cu cele din viața de zi cu zi (dulce-amară), trăite de mulți dintre cei care erau spectatori deși ar fi putut să fie și ei eroi, ca cei de pe scenă. Întocmai cum voiau și susțineau promotorii ”realismului socialist”. Un ”miel turbat” se găsea peste tot în societatea românească, mai mult sau mai puțin vizibil. Satirizarea defectelor și a distorsiunilor morale plăcea marelui public. Astfel ca promotor al literaturii croite sub imperiul principiilor realismului socialist, Aurel Baranga era un autor de succes. El se simțea bine în această ipostază și, desigur, se bucura de foloasele ei.

AVEA UN GÂND SECRET

Funcția de Director al IRRCS era importantă, desigur. Institutul Român pentru Relațiile cu Străinătatea (IRRCS) fusese creat pentru promovarea relațiilor culturale ale României cu străinătatea și a fi în staff-ul unei asemenea instituții constituia pentru Aurel Baranga un titlu de mândrie, un prilej de a-și pune în valoare experiența sa, relațiile, imaginația. Această ipostază era ofertantă, angajantă, dar și plină de satisfacții. Era mai întâi satisfacția de a fi – mereu – printre liderii comuniști situați la vârful puterii. Apoi, aceea de a fi  o ”voce” în formularea și aplicarea obiectivelor care făceau parte din strategia dezvoltării relațiilor României cu străinătatea, obiectiv deosebit de important în contextul politic al acelor ani (1956, 1957) când, se știe, în spațiul geopolitic al sistemului comunist european avuseseră loc unele evenimente ce indicau o oarecare destindere în relațiile, îndeosebi culturale, cu statele din vestul european. Aurel Baranga, înțelegea rolul său în atribuțiile instituției pe care o slujea dar și importanța, ”greutatea” personalității sale. Și voia ca și aici, la IRRCS, să fie ceea ce era în spațiul public, îndeosebi cel cultural, un om de succes. Era dezideratul său secret. De aceea acceptase funcția de Director al IRRCS. Iar acum, în conjunctura nouă intervenită în anul 1956, se implicase, direct, în chestiunea asigurării condițiilor pentru succesul concertului de cameră cu lucrări enesciene preconizat de Legația României de la Roma. Însă, rezultatele obținute – nu erau pe măsura efortului său, al așteptărilor sale. Totul bătea pasul pe loc – cum se spune. Și – considera – fără să greșească – că o asemenea situație eroda prestigiul său, nevoia sa de a fi – și aici – un om de succes! Și, mai ales, punea piedică, încetinea sau chiar obstrucționa ascensiunea sa spre vârful puterii comuniste, în structurile sale elitiste precum Comitetul Central, unde peste ani – în epoca ceaușistă – va și ajunge!

DAR ZELUL SĂUERA PE FAȚĂ

Pentru Directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, concertul de la Roma era un mijloc de promovare a creației enesciene dar și un prilej de a se promova pe sine, de a ”ieși în față”, de a atrage atenția liderilor comuniști de la vârful puterii asupra sa, asupra valorii sale manageriale. Distinsul Director înțelegea că sprijinind inițiativa Legației României de la Roma, IRRCS își îndeplinea unul dintre obiectivele activității sale, rațiunea sa de a fi: promovarea valorilor culturii române. De aceea, el, Aurel Baranga, intervenise direct în chestiunea esențială, aceea a procurării ”materialelor necesare”, a partiturilor. De aceea pusese semnătura sa pe adresa trimisă Ministerului Culturii. Își închipuise că acest fapt, semnătura sa, va releva importanța solicitării și urgența ei, va deschide – cum se spune – ”uși”, va urni lucrurile din loc și chestiunea se va rezolva repede. Așa gândise, așa sperase! Și când colo, ce să vezi – totul bătea pasul pe loc. Iată, era martie! Martie 1957! Trecuseră cinci luni de când fusese trimisă adresa sa Ministerului Culturii și IRRCS nu era în posesia partiturilor necesare concertului de cameră de la Roma. Unde era ”hiba”? Ce era de făcut? De ce lucrurile mergeau atât de încet? Cine era de vină? Circuitul hârtiilor? Sau poate oamenii care se mișcau pe acest circuit? Trebuia să fie puși alții în loc? Poate că da! Și, căutând răspunsuri, ”Tov.” Aurel Baranga a schimbat echipa! Va fi fost aceasta o măsură norocoasă? Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (9) Forțe noi. Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor. (7) ”Pontul” – era o țeapă!

Ne-am fi așteptat ca fiind în interiorul aceleiași instituții circuitul procurării partiturilor pentru concertul de la Roma să fi fost mai scurt. Și, mai ales, timpul cheltuit pentru îndeplinirea acestei cereri. Dar, vor trece aproape două luni – notați: două luni – până când IRRCS va putea să comunice Ministerului Afacerilor Externe un rezultat pozitiv: da, avem partituri, iar concertul de cameră de la Roma poate să intre în linie dreaptă!

PONTUL” ERA…..O ȚEAPĂ!    

A intervenit, se pare, o situație neașteptată. Răspunsul (altfel deosebit de prompt) al Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1957 trimis IRRCS care susținea că partiturile necesare concertului de la Roma puteau fi procurate de la Magazinul ”Muzica” ”contra cost”, nu avea o bază reală. ”Pontul” era o țeapă sau, cum se spune azi, un ”fake-news”. A constatat-o, probabil cu amărăciune, documentaristul Departamentului Documentare al IRRCS, care sub imperativul ”adresei” trimise de Directorul său, Aurel Baranga, alergase la Magazinul ”Muzica” încrezător în soluția facilă, consemnată în adresa Uniunii Compozitorilor. Timp irosit. Speranțe deșarte. De la Magazinul ”Muzica” nu puteau fi cumpărate partiturile lucrărilor enesciene ce figurau în schița de program pentru concertul de la Roma întocmită de Ministerul Culturii. ”Trimisul” s-a întors cum plecase: cu mâinile goale! În consecință, Secția de Documentare nu-și putea îndeplini sarcina (urgentă, de altfel) dată de Directorul Aurel Baranga. În dosarul de arhivă al IRRCS pe care-l cercetăm nu avem un document care să explice – de fapt să justifice – această…nereușită, acest nou blocaj. De bună seamă el a fost adus la cunoștința Directorului Aurel Baranga în mod direct, verbal, adică ”face to face”, o metodă care nu prea era agreată de distinsul Director al IRRCS. Soluția sugerată în adresa trimisă de Uniunea Compozitorilor nu avea o bază reală! Era….o țeapă! Un ”fake-news!”

”LASĂ CĂ MERGE ȘI AȘA” – N-A ȚINUT

În această situație, era necesar un nou demers. Unde? Tot la Uniunea Compozitorilor. Adică, trebuia  luat totul de la început! Nici în această privință nu avem un document în dosarul de arhivă pe care-l cercetăm. Este posibil ca noul demers al IRRCS care explica faptul că soluția dată în adresa Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1956 era nereală, adică falsă, să fi tulburat ”apele” la Uniunea Compozitorilor. De altfel, acea adresă din 24 ianuarie era semnată de un…secretar tehnic a cărui semnătură pe documentul trimis era…indescifrabilă. De fapt, prin funcția pe care o ocupa, aceea de…secretar tehnic, el nici nu era în măsură să dea un răspuns calificat. Auzise și el ceva, cândva, undeva, ”pe surse” și se grăbise să răspundă, impresionând prin promptitudinea răspunsului care nu era în numele său ci al Uniunii! Era evident că  Uniunea Compozitorilor, prin staff-ul ei, trecuse prea repede peste cererea IRRCS. Că nu verificase nimeni din staff-ul Uniunii adresa trimisă de secretarul tehnic la IRRCS, că solicitarea IRRCS fusese tratată cu indiferență sau superficialitate, conform principiului românesc ”lasă că merge și așa” și răspunsul ce trebuia trimis fusese lăsat ”la mâna” unui secretar tehnic.

UN NOU GHIMPE

Acum, însă, Uniunea trebuia să-și ”spele obrazul”, să găsească o soluție. Și a găsit-o. Dacă partiturile nu aveau de unde să fie cumpărate, ele puteau fi împrumutate chiar de către Uniunea Compozitorilor! O cercetare imediată a fondului de partituri aflate în Biblioteca Uniunii Compozitorilor a scos la iveală faptul că da, Uniunea putea întinde o mână IRRCS. Dar… nu toată mâna ci numai două….degete. Împrumuta partituri IRRCS – dar numai câteva din cele care figurau în programul schițat de Ministerul Culturii pentru concertul de la Roma și, atenție, pe termen limitat: numai pentru patru luni! În documentul trimis IRRCS de către Uniunea Compozitorilor la 5 martie 1957 se spunea: ”Răspunzând la adresa Dvs. prin care ne cereați să vă procurăm diferite piese (partituri n. ns) de George Enescu în vederea organizării de către Legația noastră din Roma a unui concert de muzică de cameră cu compozițiile marelui nostru muzician, vă  trimetem (sic!) alăturat, cu titlu de împrumut, pe termen de cel mult patru luni”. Și erau precizate lucrările pentru care Uniunea Compozitorilor avea în custodia sa partituri. Astfel: 1) 7 partituri cu  Cântecele pe versuri de Clement Marot; 2) Sonata a III-a pentru vioară și pian”. Atât! Și semnau: M. Pușcariu, Secretar tehnic coordonator al Comitetului (Uniunii Compozitorilor – n. ns.) și  G. Georgescu,  Șef. Serv. Documentare. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1965-1961, Italia, 182). Observăm că de data aceasta, în comparație cu adresa din 24 ianuarie 1957, adresa Uniunii Compozitorilor din 5 martie 1957 este semnată de doi funcționari din Comitetul Uniunii Compozitorilor, for superior în structura de conducere a Uniunii. Un secretar tehnic coordonator, adică un șef, și șeful Serviciului de Documentare. Fiecare își pusese pe adresa trimisă  semnătura, de data asta… descifrabilă.

DIN NOU: ȘI – ȘI

Acuratețea documentului trimis și importanța celor care-l semnaseră arăta că de data asta, Uniunea Compozitorilor luase în serios demersul IRRCS. Dar, adresa din 5 martie 1957 a Uniunii Compozitorilor către IRRCS, a fost un nou ghimpe înfipt în inima Directorului Aurel Baranga. Din nou, situația partiturilor pentru concertul de la Roma se afla în ”coadă de pește”: și – și.  Partiturile trimise de Uniune erau împrumutate – și numai pentru patru luni. În plus, ele nu asigurau decât o parte din programul concertului de cameră de la Roma schițat de Ministerul Culturii: 7 cântece pe versuri de Clement Marot și Sonata a III-a pentru vioară și pian, în stil popular românesc. Era ca un perpetuum mobile! Din nou, alte demersuri. Din nou, alte adrese. Unde? Vom încerca să descifrăm drumul sinuos al asigurării partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma, în episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (8) Insuccese în lanț. Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (6) Verba volant….

ÎN LOC DE DIALOG – O HÂRTIE

Când am citit documentul care a inspirat episodul de față – mi-a venit să râd! Ha., ha., ha., Ia te uită – mi-am zis! Directorul IRRCS, Aurel Baranga, se adresa Secției de Documentare a IRRCS – aflată în cadrul instituției pe care o conducea – nu pe cale directă, ”face-to-face” , așa cum ar fi fost firesc, ci printr-o…adresă! Da, ați citit bine: o adresă. (Cf. ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia, p. 185) Inițial, cum am spus, mi-a venit să râd pentru că mi s-a părut o metodă anapoda, pur birocratică. Apoi, m-am gândit că cine știe, ”Tov.” Aurel Baranga experimentase personal sintagma ”verba volant – scripta manent”. Suportase probabil niște ponoase, nu le uitase și acum, iată, punea în aplicare o metodă bine cunoscută! Nu cred că era prima dată. Era probabil o metodă curentă în activitatea sa directorială. În locul unui dialog ”face-to-face” cu un colaborator alegea formula sigură, rece, impersonală, dar fermă (căci ea nu putea fi răstălmăcită, precum vorbele) a unei adrese. O adresă scrisă în cel mai pur stil birocratic.

PARTITURILE – ERAU LA DOI PAȘI!

Adresa directorului Aurel Baranga trimisă Departamentului de Documentare al IRRCS se baza pe răspunsul Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1957 în care se preciza că partiturile necesare unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma puteau fi procurate ”contra cost” de la Magazinul ”Muzica”. De necrezut – și-o fi spus distinsul director al IRRCS. Iată, cât de simplă era soluția. Partiturile erau la doi pași! Și puteau fi procurate cu un simplu drum la magazin. Dădeai banul – primeai marfa! Și, extrapolând: dădeai banul – luai partitura! Simplu! Ca atunci când cumperi o pâine! Dacă s-ar fi știut – și-o fi spus murmurând în ”barbă” distinsul Director al IRRCS – atunci, el, Directorul Aurel Baranga, n-ar mai fi fost nevoit să se ploconească, să facă un ocol, să se adreseze Ministerului Culturii și să…ceară partituri! Adică, să ceară ca altcineva să rezolve o problemă care intra – de drept – în atribuțiile sale și ale instituției pe care o conducea! Și astfel să arunce o lumină proastă asupra sa dar și asupra colaboratorilor săi care, iată, nu știau cum să rezolve o problemă ce intra în atribuțiile lor, bla., bla., bla.,  

CULMEA BIROCRAȚIEI

Desigur, primind răspunsul Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie ”Tov.” Aurel Baranga a răsuflat ușurat! În fine și-o fi spus el, eliberat de grija partiturilor: avem soluția! Cumpărăm noi partiturile! Avem cu ce! Și a ales calea cea mai sigură: implicarea directă și imediată a subordonaților săi de la Departamentul de Documentare al IRRCS. Pentru ca să găsească această soluție i-au trebuit câteva zile și…nopți! Abia la 28 ianuarie 1957, după patru zile de la primirea răspunsului Uniunii Compozitorilor, el trimitea subordonaților săi de la acest Departament următoarea adresă. Citiți: ”Către Direcția Documentare, În vederea organizării unui concert de cameră Enescu, vă rugăm să ne procurați partituri de muzică de cameră ale menționatului compozitor. Din partea Ministerului Culturii avem recomandări pentru următoarele partituri: Quartet de pian; Impresii din copilărie ptr. vioară și pian; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Sonata a III-a ptr. vioară și pian; 7 cântece pe versuri de Clement Marot. DIRECTOR, Aurel Baranga”. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, p. 185). Ceea ce e de tot râsul în cuprinsul acestei adrese (care circula în interiorul aceleiași instituții) este formula ”să ne procurați”, ca și cum solicitantul, adică domnia sa, Directorul IRRCS, ar fi fost reprezentantul unei alte instituții! Culmea birocrației – veți spune! Și pe bună dreptate”

SOLUȚIA PĂREA VIABILĂ

Despre cum a acționat Departamentul Documentare din cadrul IRRCS pentru procurarea partiturilor lucrărilor enesciene recomandate de către Ministerul Culturii pentru concertul de cameră de la Roma, n-avem știre! În dosarul de arhivă privitor la acest ”caz” nu există documente care să ateste felul cum au lucrat documentariștii de la IRRCS pentru achiziționarea partiturilor după ”rețeta” indicată de autorul adresei trimisă de Uniunea Compozitorilor. Oricum, credem, că Direcția de Documentare a IRRCS știa cum să acționeze! Avea poate niște atribuții consemnate în fișa de post! Poate chiar și un buget pentru achiziții. Altfel, Directorul Aurel Baranga n-ar fi trimis acea adresă, atât de scurtă și atât de fermă: ”vă rugăm să ne procurați”, fiind sigur că, în fine, procurarea partiturilor ar fi fost finalizată și odată cu ea s-ar fi isprăvit toate grijile și emoțiile prin care domnia sa trecuse până atunci. Dar concluzia…Ehhhhhh, concluzia Directorului Aurel Baranga nu v-a fi fost prea confortabilă! Căci scriitorul și dramaturgul Aurel Baranga trudea din greu la prestigiul său – nu numai ca scriitor de succes – ci și la cel de nomenclaturist, de culturnic….de succes!

NAȘULE….. ASTEA E STEAGURILE!

În fața soluției sugerată de Uniunea Compozitorilor: procurarea partiturilor contra cost de la Magazinul ”Muzica” – o soluție ce părea atât de accesibilă, facilă chiar, Directorul Aurel Baranga nu s-o fi simțit prea bine, întrucât fusese pus în situația de a cere superiorilor săi de la Ministerul Culturii ajutor pentru o chestiune pe care o putea rezolva, el, extrem de simplu. Penibil! Desigur, subalternii, consilierii săi, cei care-l îndemnaseră și redactaseră adresa trimisă Ministerului Culturii sub semnătura sa își aveau partea lor de vină. Ei se dovediseră a nu fi fost prea bine informați! Ca de atâtea ori! ”Aerieni” – cum le spunea câteodată (supărat) Directorul Aurel Baranga. Adică, diletanți! Dar, cum se spunea în epocă: ”astea sunt steagurile, cu astea defilăm, tovarășe!” Și el, Directorul IRRCS, ”defila” cu ”steagurile” (adică subalternii săi) pe care le avea! Ce succes a avut solicitarea adresată de Aurel Baranga echipei din serviciul de Documentare al instituției pe care o conducea? Să urmărim surprizele pe care aparatnicii IRRCS le-au avut. Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (7) ”Pontul” – era o …țeapă! Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (5) În ritm de melc

UN DEMERS TÂRZIU

Se știa că Uniunea Compozitorilor dispunea de o Bibliotecă remarcabilă cu lucrări despre viața și opera unor mari compozitori români și străini: studii, sinteze biografice, monografii; de asemenea de o zestre remarcabilă de partituri ale unor creații românești și străine. Însă, portofoliul partiturilor lucrărilor enesciene era departe de a fi fost pe măsura interesului interpreților români, dirijori, violoniști și pianiști care ar fi dorit ca George Enescu să fie prezent mai prezent – în programele lor de concert.  Întrucât în 1957 activitatea de inventariere a Doamnei Voichița Muțui era în plină desfășurare, imaginea știută era aceea a unei sărăcii penibile. Dar ”Tov.” Aurel Baranga, Directorul IRRCS, nu era la curent cu ceea ce făcea Voichița Muțui și nici cu ceea ce se știa de facto la Uniunea Compozitorilor în această privință! În consecință, domnia sa se adresează Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor cu speranța că acolo aveau să se găsească partiturile necesare concertului de la Roma. Însă, în mod inexplicabil pentru noi, cei care analizăm documentele din acest dosar) (ANIC, Fondul IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia) demersul său către Uniunea Compozitorilor este făcut abia în 16 ianuarie 1957. Deci, după mai bine de trei luni de la data când domnia sa primise de la Ministerul Culturii, sub semnătura Directorului Gr. Daia, adresa prin care i se comunicau rezultatele investigației sale – rezultate incipiente, care trebuiau continuate, deoarece Gr. Daia, nu avea răspunsuri ferme: DA, AVEM PARTITURI, ci doar niște indicii că ele s-ar afla pe undeva! Trecuseră, decitrei……luni! Hm., hm., hm., O întârziere inexplicabilă – nu-i așa? Mdaaaaaa! Dar ea este pentru noi deosebit de semnificativă întrucât arată ritmul în care lucrau aparatnicii de la IRRCS în anii 1956,1957 – anii care fac obiectul investigației noastre! Ritmul? Hm., hm., hm., Care ritm? Nu! Nu despre ritm este vorba ci despre dezinteres! Dezinteres – pe toată linia! Și, mai ales, cel al Directorului Aurel Baranga! În fine! Să urmărim mai departe ce sorți de izbândă a avut demersul târziu al Directorului IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga.

DEZINTERES TOTAL

Dar, nici la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România procurarea partiturilor pentru concertul de la Roma nu-și va afla soluția așteptată. Zece zile mai târziu, cu o promptitudine suspectă, în 24 ianuarie 1957, Uniunea Compozitorilor răspundea Directorului IRRCS: ”Privitor la adresa Dvs. Nr. 515/16-1957, vă comunicăm că Uniunea Compozitorilor nu dispune (subl. ns.) de un stoc de partituri ale lui George Enescu”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia, p. 188). Punct. Acum, după ce am aflat despre Registrul Voichiței Muțui, despre efortul acesteia de a reface inventarul tuturor partiturilor de care dispunea Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, inclusiv cele ale unor lucrări enesciene, un asemenea răspuns – atât de tranșant – este năucitor, întrucât el arată cât de puțin informați erau cei de la vârful Uniunii Compozitorilor. Ba, mai mult! Cât de puțin erau ei interesați de ideea de a sprijini un demers, de a întinde o mână celor de la IRRCS și Ministerul Culturii care se străduiau să găsească partiturile necesare unui concert cu lucrări enesciene de cameră la Roma. Pur și simplu…nu le păsa! Autorilor adresei le-a fost mai simplu să trimită la IRRCS un răspuns negativ întocmit pe ceea ce știau ei, în loc să facă o investigație, un drum la Biblioteca instituției. Ar fi aflat că documentaristul Bibliotecii, Doamna Voichița Muțui tocmai lucra la inventarierea partiturilor existente în patrimoniul Bibliotecii. Și, cine știe, poate că Voichița Muțui le-ar fi putut da – cu anticipație – informațiile de care aveau nevoie. Dar, n-au făcut-o! Dezinteres? Lene? Nepăsare? Principiul păgubos…”lasă că merge și așa”? Se pare că da! Toate astea pluteau prin birourile instituției nu numai la nivelul mărunt al aparatnicilor ci și la cel al șefilor, al celor care ocupau posturi bine plătite pentru care, iată, nici atunci când era nevoie, nu mișcau un deget ca să le justifice! Se mulțumeau cu soluții facile, birocratice!

UNA CALDĂ – UNA RECE

La IRRCS adresa primită de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor va fi căzut ca un trăsnet! Se închidea o ”ușă”. Se spulbera o speranță! Era limpede că în ianuarie 1957, deci după patru luni, procurarea partiturilor pentru concertul de la Roma bătea pasul pe loc! Se găsea la fel ca la început. Iar susținerea concertului cu lucrări enesciene la Roma în stagiunea care se afla în curs, stagiunea 1956-1957, era pusă sub semnul întrebării. Iată, nici la Uniunea Compozitorilor nu putea fi găsită soluția! Dar, ca ”pilula” să nu fie atât de amară, autorul adresei trimisă de Uniunea Compozitorilor adăoga: ”Partiturile de muzică de cameră pentru coarde, necesare Legației noastre din Roma în vederea organizării unui concert, pot fi procurate contra cost de la Magazinul Muzica”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p.188). Așadar – una caldă, una rece. Uniunea Compozitorilor nu dispunea de partituri pentru un concert de muzică de cameră cu creații enesciene dar știa unde puteau fi găsite: la Magazinul ”Muzica”. Ele erau accesibile oricui întrucât puteau fi procurate – preciza adresa Uniunii Compozitorilor – ”contra cost”. Ca să vezi! Cât de aproape era soluția! Cât de facilă! Citind adresa Uniunii Compozitorilor care indica această soluție cred că aparatnicii de la IRRCS au rămas, cum se spune, cu gura căscată. Atât de simplu! La doi pași de noi, la Magazinul ”Muzica”! ”Acilea”, pe Calea Victoriei!

CULMEA BIROCRAȚIEI

Nu știm ce v-a fi spus Directorul Aurel Baranga căruia, în mod sigur, i se pusese în mapa urgențelor răspunsul Uniunii Compozitorilor. Dar el va lua în seamă sugestia formulată în adresa trimisă de Uniunea Compozitorilor privind locul și, mai ales, modul cum puteau fi procurate partiturile necesare concertului de la Roma. El va lua ad-litteram această sugestie fără să se mire o clipă de veridicitatea ei. Adică, partiturile unor lucrări enesciene puteau fi procurate ”contra cost” de la Magazinul ”Muzica”? Hm., hm., hm., Încurajat, încrezător că, în fine, exista o soluție distinsul director al IRRCS va găsi și el, la rândul său, o soluție. Un răspuns. Cine să se ducă să cumpere partiturile? Cum cine? Funcționarii din subordinea sa: Secția de Documentare din IRRCS! Și ”Tov.” Aurel Baranga pune mâna pe condei și scrie o adresă – da ați citit bine – o adresă către Departamentul de Documentare al IRRCS (pe care îl avea în subordinea sa) prin care solicită procurarea partiturilor necesare pentru programul concertului de cameră schițat de Directorul Gr. Daia din Ministerul Culturii. Culmea birocrației? Daaaaaaaa! Așa se pare! Dar Directorul Aurel Baranga știa bine, probabil din alte experiențe, că ”verba volant – scripta manent”! Ce a urmat? Și cât timp – până ce instituțiile abilitate de la București – IRRCS, Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe – au reușit să răspundă cererii Legației României din Roma, trimițând partiturile necesare concertului de cameră preconizat? Cât au mai umblat culturnicii și aparatnicii din aceste instituții prin hățișurile birocratice ale instituțiilor pe care le slujeau? Cât au mai dansat ei….sarabanda? Urmăriți drumul sinuos al acestui demers în episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTUNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (6) Verba volant….. Citiți!

GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (4) Investigația lui Daia

ÎNGRIJORĂRILE LOR

Să continuăm analiza noastră asupra acestei probleme care a pus pe jar culturnicii și aparatnicii din IRRCS și Ministerul Culturii: procurarea partiturilor unor lucrări enesciene pentru un concert dedicat marelui compozitor român de către Legația României din Roma. Odată ajunsă la Ministerul Culturii, pe masa funcționarilor din Direcția de Relații Externe și, desigur, și a Direcției Muzicii, adresa semnată de Directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, la 3 octombrie 1956, va fi stârnit oarece îngrijorări. De unde partituri? Unde se află partituri ale unor lucrări enesciene? Cum pot fi ele procurate și trimise la Roma? Și ce partituri cerea Legația din Roma? Alcătuise, deja, un program care trebuia respectat? Au analizat lucrurile și au aflat că Legația Românei din Italia nu dorea decât un concert de cameră. Că ea nu ceruse decât partituri! Atât. Nu formulase o schiță de program! Pentru aparatnicii din Ministerul culturii această constatare a relaxat cumva presiunea în care se aflau. Iată, era la latitudinea lor să facă o schiță de program. Să aleagă.

RECOMANDĂRILE

În aceste condiții, având această libertate, funcționarii din Ministerul Culturii puteau să stabilească ei – aici la București – programul concertului de la Roma. Acest fapt le dădea posibilitatea să depășească mai ușor delicata – și încâlcita – chestiune a procurării partiturilor! Era, desigur, înțelept ca acest program să pornească de la ceea ce se găsea deja acasă – în România! În consecință, la 30 octombrie 1956 (după mai bine de trei săptămâni), Ministerul Culturii trimitea IRRCS, direct ”Tov.” Aurel Baranga, o adresă în care formula programul viitorului concert de la Roma. ”În legătură cu adresa Dvs. Nr. 14894/1956 cu privire la organizarea în Italia a unui concert de muzică de cameră Enescu – se spunea în documentul trimis Directorului IRRCS, Aurel Baranga – vă facem următoarele recomandări: Quartet cu pian; Impresii din copilărie pentru vioară și pian; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Sonata a III-a pentru vioară și pian;  7 cântece pe versuri de Clement Marot”. Și partiturile? – s-o fi întrebat ”Tov.” Aurel Baranga citind adresa aflată în mapa urgențelor de pe biroul său.

ȘI PARTITURILE?

Ei bine, chestiunea partiturilor nu fusese uitată. În același document se spunea: ”Primele 3 lucrări trebuiesc (sic!) copiate; pentru aceasta vă putem recomanda un copiator. Ultimele două lucrări vor apare (sic!) la sfârșitul anului la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă – n. ns)”. Documentul era semnat de Gr. Daia, Director. Deci – totul era în desfășurare. La nivelul recomandărilor. Nimic sigur! Nimic rapid! Totul se prelungea, se ducea până spre sfârșitul anului 1956. Acesta era rezultatul la care aparatnicii din Ministerul Culturii ajunseseră în cele trei săptămâni care trecuseră de la data adresei trimisă de Aurel Baranga, Directorul IRRCS, la Ministerul Culturii. El se baza pe investigațiile întreprinse pe care le putem descifra (ce șansă!) dacă citim și însemnările de pe verso-ul adresei semnate de Directorul Gr. Daia trimisă IRRCS. Să citim deci.

NOTAȚIILE DE PE VERSO

Un scris grăbit (ca pentru sine) cu cerneală albastră (decolorată), consemnează titlurile lucrărilor enesciene pentru care existau partituri în România: Enescu: 3 sonate vioară și pian; 1 (sonată) pian; 1 (sonată) vioară; liedurile – toate; Octetul p(ent(ru) cameră;  la ENOCH – până la 3”. Notații absconse, aproape cifrate, fără să precizeze unde se aflau aceste partituri, cum puteau deveni ele accesibile și dacă – lucrul cel mai important în acest caz – corespundeau acelei schițe de program concepută în birourile Ministerului Culturii pentru concertul de cameră de la Roma. Nu se preciza nimic despre un lucru foarte important: dacă pentru aceste lucrări – sau o parte din ele – existau și transcrierile pentru instrumentele din orchestră. Adică știmele. Oricum, o lectură atentă ne indică faptul că precizările Directorului Gr. Daia erau departe de a ”acoperi” susținerea acelui program de muzică de cameră pe care Directorul Gr. Daia, însuși, îl schițase deja. Era limpede că investigația era incompletă și că ea trebuia continuată. Desigur, în primul rând, pentru lucrările enesciene.

ZELUL APARATNICILOR

Dar, se pare că cererea Legației României de la Roma, care solicitase partituri doar pentru creații enesciene – necesare concertului de cameră pe care-l preconiza – stârnise curiozitatea (sau zelul) aparatnicilor din Ministerul Culturii și pentru situația partiturilor unor lucrări aparținând altor compozitori români. Este posibil ca în birourile Ministerului Culturii și în special în cele ale Direcției Muzicii să se înfiripat ideea că, în sfârșit, sosise vremea ca și alți compozitori români să fie promovați peste hotare. Desigur, numai dacă era cunoscută situația partiturilor unor lucrări valoroase ale compozitorilor români puteau fi inițiate, prin intermediul Ambasadelor României sau al altor foruri și structuri organizatorice, precum Asociațiile de prietenie care existau în multe țări europene, concerte ori serate muzicale consacrate creației muzicale românești contemporane. Acesta era, desigur, primul pas: partiturile! Concluzia era una singură, fermă și urgentă: era bine să se știe care era situația.

INVESTIGAȚIA A FOST EXTINSĂ

Și investigația a fost extinsă astfel încât autorul acelei însemnări grăbite pe verso-ul adresei oficiale trimisă IRRCS putea să noteze: ”Existente – tipărite: C(onstantin) Silvestri – 3 piese pentru orchestră de coarde – există (subl. aut.) ; P(aul) Constantinescu: Concert pentru orchestră de coarde”,  (Sigismund) Toduță, C(onstantin) Silvestri; Trio rustic  – Ghiga (indescifrabil); Trio corzi – Cornel Țăranu, Quintetul cu pian, etc., Dacă fusese o investigație proprie sau de echipă nu știm, întrucât nu există nicio semnătură sub această consemnare. Oricum, la sfârșitul lui octombrie 1956, Direcția Relații Externe și Direcția Muzicii din Ministerul Culturii erau în posesia unor date privind existența partiturilor unor lucrări semnate de George Enescu dar și de alți compozitori români de prestigiu: Constantin Silvestri, Paul Constantinescu, Cornel Țăranu, etc., Era un început. Directorul Gr. Daia – nu-și pierduse timpul! Investigația sa – pornită de la asigurarea partiturilor unor lucrări enesciene – fusese extinsă și, iată, își arăta semnele. Căci – spunem noi – acolo unde există un grăunte – nu mai mult – de pasiune pentru lucrul bine făcut barierele (imaginare sau nu) cad și iese la iveală lucrul…bine făcut! Să-l felicităm deci pe ”Tov” Gr. Daia – fie și cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – pentru investigația sa și pentru rezultatele dobândite! Dar….destul cu laudele! Să urmărim mai departe aventura procurării partiturilor pentru concertul preconizat de Legația României de la Roma. Să observăm mai departe acest dans lent, sarabanda, pe care-l dansau culturnicii și aparatnicii de la IRRCS și Ministerul Culturii!

TIMPUL ZBURA

Dar, cu tot zelul său, cu toată investigația sa, Directorul Gr. Daia nu era, încă, în măsură să vină în întâmpinarea cererii Legației României din Roma și să răspundă ferm: ”DA, avem partituri! Întocmirea schiței de program pentru concertul de cameră ce urma să aibă loc la Roma fusese o chestiune mult mai ușoară și Directorul Gr. Daia se grăbise să o aducă la cunoștința Directorului Aurel Baranga prin adresa sa trimisă IRRCS la 30 octombrie 1956. De bună seamă adresa din 30 octombrie 1956 trimisă de Directorul Gr. Daia omologului său de la IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, nu era prea încurajatoare. Astfel încât, sceptic, ”scrofulos la datorie” – cum ar spune ”nenea” Iancu – Directorul IRRCS se va fi întrebat: erau – sau nu erau partituri pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma? Și era, deja, sfârșit de octombrie! În consecință, fiind în căutarea unui răspuns precis, distinsul Director al IRRCS se vedea în situația de a continua demersul său pentru asigurarea partiturilor unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma. Și va încerca să bată și la…. alte uși: la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cu ce șanse de izbândă? Veți vedea! Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (5) În ritm de melc. Citiți!